„Copii - duşmani ai poporului” publicat în italiană. Dialog cu Lăcrămioara Stoenescu

La apariţia, în traducere italiană, a volumului Bambini - nemici del popolo (Copii - duşmani ai poporului), publicat în excelente condiţii grafice de Saecula Edizioni şi prezentat la Torino la standul României cu ocazia Salonului Internaţional de Carte 2014, propunem cititorilor noştri, în ambele ediţii lingvistice ale revistei, un amplu interviu cu autoarea, Lăcrămioara Stoenescu, realizat de traducătorul Mauro Barindi. Ediţia italiană a apărut cu sprijinul Institutului Cultural Român prin programul de finanţare TPS. În acest dialog, Lăcrămioara Stoenescu ne împărtăşeşte din motivele care au determinat-o să scrie această dramatică mărturie de viaţă.

Doamnă Stoenescu, ce v-a făcut să scrieţi această carte de memorii care istoriseşte  deportarea familiei dumneavoastră în timpul stalinismului din România, în anii ’50 ai secolului trecut?

Nu mi-a fost deloc uşor să mă decid să scriu despre deportarea noastră în Bucovina, să rememorez o perioadă care m-a rănit psihic şi m-a umilit chiar din copilărie, stigmatizându-mă şi delimitându-mă de alţi copii de seama mea. Dar m-am hotărât cu greu şi din alte motive.
În primul rând, părinţii mei muriseră, tatăl meu în 1974, iar mama în 1994 şi nu ştiam dacă ar fi dorit să se scrie despre ei, fiind oameni modeşti, cărora nu le-ar fi plăcut să fie cunoscuţi, iar la noi în casă, deportarea era un subiect tabu. Tatăl ne protejase şi nu ne spusese nimic despre bătăile de la anchete şi închisoare sau de munca grea din colonia de muncă de la Spanţov-Olteniţa. Am bănuit că n-ar fi fost împotrivă să scriu, dar nu puteam fi sigură nici că ar fi dorit aceasta.
Fiind conştientă că a scrie o carte-document înseamnă o mare responsabilitate în  asumarea adevărului, trebuia să am permis de cercetător la Arhivele Securităţii, unde să caut lista deportaţilor, dosarul tatălui meu şi altele. Eu aveam depusă cererea să consult dosarul tatei de vreo doi ani, dar nu mi se aprobase încă. A mai durat aproape două luni să mi se elibereze permisul. Unele fotografii din carte ce consemnează întoarcerea noastră, au fost făcute de unchiul meu, pasionat fotograf, care avea acest hoby, altfel,  nu ne-am fi permis să ne fotografiem.
În al treilea rând, ar fi fost prima mea carte, deci un debut. Eu aveam o vârstă la care nu mă mai gândeam să mai scriu şi mă temeam să nu fie ridicol debutul meu târziu. Cochetasem, ce-i drept, cu poezia în tinereţe, aveam în copilărie publicaţii, dar aceste teme ale scrierilor mele nu ar fi fost acceptate de cenzură, ba chiar ar fi constituit caz de închisoare până în ’90, dar şi atunci ar fi fost tot un debut întârziat. Să scriu proză, nu m-aş fi gândit niciodată, însă, memorialistica m-a tentat.
Toate aceste temeri s-au risipit însă, când am văzut în ziare că se dădea amploare delaţiunilor unor copii de şcoală racolaţi de Securitate. Or astea mi s-au părut minore, având în vedere vârsta când puteau fi tentaţi sau chiar convinşi de gestul lor patriotic: demascarea duşmanului poporului. Ziariştii „nu văzuseră pădurea din pricina uscăturilor”, cum spune vorba românească, adică esenţialul din cauza detaliilor. Hotărât lucru, trebuia să intervin.
Aveam datoria să arăt că nu asta era important, ci cum au suferit cei 100 de copii giurgiuveni şi familiile lor şi am exemplificat prin cazul meu, al unui copil-duşman al poporului, care mi s-a părut emblematic. Am intrat, cum s-a mai spus, pe o nişă neexplorată, a copilăriei în primii ani ai comunismului. Se ştia, ce-i drept, de copiii deportaţi din Banat în Bărăgan, dar despre exodul giurgiuvenilor prigoniţi în toată ţara, adică în cele 46 de localităţi, nimeni nu ştia. De aceea m-am simţit datoare să scriu despre asta şi să mă eliberez totodată de stigmatul şi rănile sufleteşti. Îmi pare bine că acum au ocazia să afle despre ei şi cititorii italieni.

Pe atunci aveaţi doar zece ani: a retrăi acea experienţă dureroasă şi traumatizantă v-a adus suferinţă sau v-a ajutat, în ciuda a tot şi a toate, să vă luaţi o piatră de pe suflet?

Scriind cartea, am folosit experienţa pe care o fac psihiatrii când hipnotizează pacientul, punându-l să coboare în copilărie şi să retrăiască momentele care l-au marcat, deoarece explică, în mare parte, anumite comportări. La mine, nu a fost cazul să cobor în inconştient, ci am sondat copilăria în mod conştient. Am revăzut totul cu ochii minţii, nu în stare de hipnoză, deoarece am amintiri proaspete, atunci fiind destul de mare. Făcând un arc peste timp şi apelând la memoria vizuală şi auditivă, am putut să trăiesc acele întâmplări.
Am vizualizat totul şi mi-au trecut imagini cinematografice pe dinaintea ochilor, de parcă retina ochiului meu a fixat pentru totdeauna toate aceste imagini care şi acum sunt vii: hainele securiştilor, figura îngrozită a tatei că ne părăseşte, zarva împachetării lucrurilor, vagonul de vite, lumea din gară, la plecarea în deportare, drumul la Rădăşeni prin ploaia mocănească, livezile de meri şi pruni şi mărul domnesc al babei Irina, şcoala din Rădăşeni unde am fost declarată „duşman al poporului” etc.
Mi-au rămas în urechi: bătăile în uşă din toiul nopţii, zgomotele înfundate ale lucrurilor trântite prin casă, în momentul percheziţiei, şoaptele, scârţâitul roţilor de tren, vocea aspră a directorului care mă exmatriculase, cuvintele neînţelese, „duşman al poporului” şi altele. După această experienţă, mi-a fost clar că, din cauza domiciliului obligatoriu – cei 25 de kilometri din jurul comunei noastre – în viaţă am fost o fire independentă, sau dornică de libertate, de evaziune din spaţiile închise.
Scriind această carte, am folosit intenţionat un limbaj apropiat de cel al copilului de atunci, simplu şi nesofisticat, cu fraze scurte şi dinamice, adecvat situaţiilor şi sentimentelor lui. Pentru mine, scrisul a fost o terapie prin care, coborând în copilărie şi explicând celorlalţi, dar, implicit şi mie, ce s-a întâmplat, am simţit că m-am purificat, lăsând în trecut coşmarurile, spaimele, angoasele, teama de Securitate (unii nu au putut nici acum).
Nefiind prizonierul unor sentimente ca răzbunarea sau ură, iertând oamenii care ne-au prilejuit atâtea răni psihice, am simţit o eliberare, purificându-mă. Acum, simt că trăiesc în libertate şi iubesc pe toţi oamenii, sperând ca într-o zi, cei care au executat deportarea noastră să fie capabili să ne ceară iertare, pentru că numai aşa se vor simţi liberi şi puri sufleteşte. Niciodată nu este prea târziu să recunoşti o greşeală. Este greu, dar nu imposibil. Însă, numai sufletele pure sau oamenii superiori reuşesc asta.

„Protagonistul” indiscutabil al cărţii este fără îndoială tatăl dumneavoastră. Se poate intui, printre rânduri, că a existat o legătură specială tată-fiică. Ce v-a făcut să fiţi aşa uniţi?

Într-adevăr, tatăl meu a fost pentru mine ceva special. Bărbat frumos şi prezentabil, el era un soţ şi un tată exemplar. Dar mai mult decât un tată, îl simţeam prieten de joacă, educator, îndrumător, mentor, un model de intelectual, ca părinte şi soţ. În ochii mei, el era un fel de măsură a tuturor calităţilor, un pat al lui Procust unde îi aşezam pentru a-i evalua pe ceilalţi (Camil Petrescu). În copilărie, îl plasasem pe un postament ca pe o statuie, încât, pentru mine, nimeni nu se putea ridica la valoarea lui. Dar nu numai ochii mei îl vedeau astfel. Simţeam că sunt invidiată de colegele mele care ar fi dorit un astfel de tată.
Citea enorm şi cunoştea latină, greacă, franceză, germană, filosofie, încât mai târziu n-am avut nevoie de dicţionar, el fiind o adevărată enciclopedie. Şef de promoţie la liceu, deşi băiat de oameni modeşti, tatăl croitor de sumane, haine ţărăneşti, care nu se mai purtau şi a trebuit să devină mic negustor, iar mama analfabetă, el a fost premiant în tot liceul, chemat să suplinească pe profesorii săi, care ajunseseră apoi universitari, pentru că liceul din Giurgiu era o trambulină de lansare la Facultatea de Filologie, istorie şi matematică şi altele (Nicolae Cartojan – istoric literar, Tudor Vianu – critic literar, Ion Barbu – profesor de matematică şi poet-profesor la Facultatea din Bucureşti). Fiind deosebit de capabil, dând meditaţii şi suplinindu-şi profesorii care aveau încredere să-i lase catedra o perioadă de timp, s-a întreţinut în facultatea de drept şi apoi a obţinut, prin concurs, postul de pretor – funcţie administrativă – un fel de primar pe vreo 10 comune.
A primit pentru reconstruirea drumurilor, căminelor culturale şi bisericilor diplome şi scrisori de mulţumire de la Regele Mihai al României. Când mergeam împreună în plasă, mă lua şi pe mine cu şareta, o trăsurică de două-trei  persoane, şi-mi arăta comunele pe care le avea în subordine. Tatăl meu era iubit de ţărani şi de vecini, deoarece, în ciuda situaţiei sale sociale de atunci, era comunicativ şi respecta pe oricine. M-a învăţat să salut prima pe cei inferiori nouă ca studii sau poziţie socială.
Tatăl meu era vesel şi se juca nu doar cu mine, ci cu copiii rudelor şi prietenelor. Îmi citea cărţi când eram mai mică şi apoi mă controla dacă am înţeles şi pot să le povestesc. Mai târziu, îmi controla lecturile şi temele, mergea cu mine şi cu mama la spectacole în Bucureşti şi îi răpea mamei multe din atribuţiile ei legate de mine. Însă, era necruţător dacă pronunţam incorect cuvintele. Nu mi-a dat niciodată o palmă, cum fac unii părinţi, dar când am schimonosit cuvântul „farfurie”, am înlemnit. Eu am vorbit foarte corect de mică şi am avut datorită lui o dicţie bună, pentru care am fost totdeauna prezentatoarea programului la serbări, am recitat frumos şi am interpretat rolul meu în scenariul  „Am fost duşman al poporului” alături de mari actori.
Am simţit de mică puterea lui de seducţie asupra mea, deoarece ştia să se coboare până la vârsta copilăriei şi să-mi cunoască preocupările, ca un adevărat psiholog. Tot de la tata am prins meşteşugul versificaţiei, scriind la patru ani poezia Un om care suna aşa: „Sub un pom,/ Stă un om/ Cu o pâine / Şi un câine”. Tata era mândru de mine că scriam de la 10 ani poezii care erau deja publicate, dar era trist şi se simţea culpabil, că mă făcuse să sufăr din pricina lui în deportare şi n-am reuşit la facultate pentru că am luat nota mică la social (se punea o notă pentru situaţia socială, locurile pentru copiii mic burghezilor fiind de 10% din totalul lor). 

Mama dumneavoastră şi bunica din partea tatălui au avut un rol important în acei doi ani de suferinţă din timpul deportării. Aţi format un terţet feminin de o incredibilă tenacitate şi voinţă. Există vreun alt episod inedit legat de figura lor care nu apare în carte şi pe care ni l-aţi putea împărtăşi? 

În deportare, mama, deşi era foarte ocupată şi mergea zilnic la muncă opt ore, iar pe drum mai făcea două ore, a fost neclintită în a nu da înapoi de la principiile sale morale. Se ocupa de educaţia mea, dar nici nu s-a gândit să ne fie bine, divorţând de tata, chiar dacă miliţianul o presa, spunându-i că astfel va putea fi încadrată într-un serviciu de contabil, iar eu voi fi reprimită la şcoală. Se gândea că un divorţ, chiar formal, ar fi însemnat să-l demoralizeze pe tata în închisoare. 
M-a supravegheat şi îndrumat, ţinând locul tatălui meu, pentru a nu-i simţi lipsa. Era o fiinţă fragilă, dar incredibil de tenace şi de voluntară. De la ea am învăţat atunci că nu trebuie să faci compromisuri, să nu amân pe mâine ce pot face azi, să fiu cinstită, corectă, punctuală.
Mama mare era coloana vertebrală a familiei. De câte ori ne aflam în dificultate ea găsea resurse fizice şi morale să ne susţină. Având o mare putere de încurajare şi optimism, ea găsea întotdeauna soluţii să scăpăm din dificultate. Iar eu eram un copil care nu cream probleme, ci, maturizându-mă înainte de vreme, căutam să înţeleg lucrurile ca un om mare şi să nu-mi arăt necazurile cu care s-o încarc pe mama. Ascundeam că mi-e dor de tata sau mi-e greu fără el, încât de multe ori reuşeam să creadă că nu sufăr de pe urma tatei atât cât ar trebui, că sunt un copil insensibil. Eram trei generaţii – bunică, mamă şi fiică – şi ne susţineam una pe alta aşa cum puteam, pentru a supravieţui.

După Copii - duşmani ai poporului, aţi scris şi alte cărţi dedicate aceleiaşi teme şi perioade istorice. Ne puteţi vorbi despre ele?

Apoi, am considerat că ceea ce făcusem pentru deportaţii din Giurgiu trebuia să fac şi pentru o parte din tinerii care fuseseră membri în organizaţiile anticomuniste şcolare  sau arestaţi de pe băncile şcolii sau ale facultăţii, înainte de examene, închişi, anchetaţi, maltrataţi, unii 14 ani, timp în care viaţa lor a devenit un iad în infernul închisorilor. Pe unii din oraşul meu natal îi cunoscusem, iar pe alţii după aceea. Cartea se intitulează De pe băncile şcolii în închisorile comuniste şi a fost editată la Editura Curtea Veche în 2010. Considerând că nu am reuşit să prezint toate categoriile de tineri care au avut de suferit de pe urma comunismului, am mai scris o carte despre rezistenţa anticomunistă, deţinuţi, deportaţi în ţară şi în Donbas (Ucraina), ostaşi care au făcut armata la muncă şi stigmatizaţi etnic, intitulată Memoria stigmatelor şi apărută tot la Editura Curtea Veche în 2012.                                                                                                                                                                                                          
Acum lucraţi la un alt proiect în aceeaşi direcţie? 

Acum, am dat predat deja la editură o carte de ficţiune, Ucenicia unor dăscăliţe. Ea are la bază propria experienţă, dar şi a colegelor din diferitele şcoli pe unde am lucrat ca profesoară de limba română, modelele fiind reale, dar suferind transfigurarea necesară ficţiunii.
Mai am o altă carte aproape gata, Amintiri din Labirintul Roşu, cu aceeaşi tematică. Într-o călătorie în Germania zilelor noastre, se întâlnesc, ca turiste, două foste colege, profesoare, care nu se mai văzuseră de treizeci de ani. Îşi amintesc de viaţa stresantă din comunism, în timp ce merg pe autostrăzile din Germania. La discuţie participă şi ghidul, care avea aceeaşi profesie, şi o învăţătoare din Nordul ţării. Curioasă, o tânără psiholog se minunează de modul în care oamenii au putut supravieţui într-un regim totalitar şi doreşte să vadă cu propriii ochi o ţară comunistă. Numai că e avertizată de o profesoară că, în comunism, străinii văd numai ce le este îngăduit.
Mai lucrez la o altă carte, mai recentă, Între Bigin Hil şi Bucureşti, care mă acaparează din cauza dramatismului său şi care are ca model pe o tânără ingineră, emigrantă în Anglia. Este incredibilă viaţa sa în emigrare, lupta cu destinul pe care-l înfruntă. Sper să aibă un mare succes printre tinerii dornici să emigreze în Vest.
Vă mulţumesc pentru întrebările bine alese şi la obiect. Sper să le fi stârnit suficient curiozitatea spre lectură cititorilor italieni care n-au avut ocazia până acum să cunoască ceea ce vor citi în cartea mea,  Copii - duşmani ai poporului.

Interviu realizat de Mauro Barindi
(nr. 7-8, iulie-august 2014, anul IV)