 |
|||
 |
|||
|
„Fac artă cu intenție, cu implicare socială”. Interviu cu Lia Perjovschi realizat de Luciana Tămaș
Da… Arhiva mea este construită pe o cercetare/un proces cognitiv.
Când deranjează. În anii ’90, când am început să prezint un kit din CAA (Arhiva de Artă Contemporană) în spațiul public, mulți dintre istoricii de artă aflați în diferite poziții în instituțiile de cultură au fost deranjați în diferite grade (am simțit surpriză, iritare). Și-au accentuat autoritatea, m-au acuzat de subiectivism (deși... putem vorbi despre obiectivitate?; încercăm să fim obiectivi, dar nu scăpăm de subiectivitate nici când decidem ceva în grup). Abia de puțin timp recunosc arhiva informal (au început să creeze și ei arhive…).
Eu consider Arhiva și lucrare de artă. Sunt artist, așa că tot ce fac ca strategie de supraviețuire profesională – și nu numai – este artă… După 14 ani de studiu al artei – teorie și practică, în școală, liceu, academie – și de practică și upgradare profesională timp de 35 de ani, cred că pot defini ce este și ce nu este arta (măcar în ceea ce mă privește). Fac artă cu intenție, cu implicare socială, fac ce pot din ce am și de unde sunt. Nu pot evita contextul, timpul în care trăiesc.
În România da. În general, cine are puterea scrie istoria…
Politic, am remarcat doar în 1999, când am încercat să legalizăm arhiva (am ajuns la Curtea Supremă de Justiție). Nimeni nu mi-a spus direct, dar, dintr-un discurs ulterior al unui prim-ministru PSD-ist (din partidul care a moștenit fosta rețea comunist-securistă), a reieșit că arhivele trebuie să fie controlate de stat (control). Oamenii politici se gândesc la arhiva Securității, ceilalți (mainstreamul) vor să controleze ce gândești, să nu devii un pericol pentru ei, să nu se schimbe nimic.
Da, memorie, extensii organizate, repere/puncte de sprijin, platformă pe care se poate construi... Întâi, au fost câteva întrebări pe care mi le-am pus în perioada comunistă (cam din 1985): ce este arta? artistul? lucrarea de artă? (Studiam arta, încercam; ce vedeam în galeriile locale nu-mi plăcea, dar nici nu știam ce vreau să fac.) Apoi, după 1990, instituțiile văzute în Occident (muzeele, galeriile, expozițiile, bienalele) m-au făcut să înțeleg că îmi lipsesc date despre arta recentă (ulterior, am înțeles că aceasta e numită artă contemporană). Lipseau din educația mea 40 de ani (1950-1990) de evoluție în cercetare artistică, teorii, concepte. A urmat o acumulare selectivă de materiale pe care să le studiez, voiam să recuperez „istoria întreruptă” teoretic, am înțeles că încercările/experimentele mele erau artă – o artă care avea istorie. Deci, am început cu ce practicam (încercări bazate pe intuiție), comparam cu ceea ce vedeam în cărți, cataloage și expoziții (desen, sculptură/instalații, pictură, experimente, fotografie, video, media...) și adăugam, în timp, linii noi de cercetare – multe dintre ele fiind provocate de cărțile studiate, timpul prezent și subiectele momentului, educație artistică, studii curatoriale, teorie, management, comunicare... artă și educație, artă și politică, audiență, spațiu public, instituții, critică instituțională, teorie critică, ecologie, ajungând în teren interdisciplinar, știință provocată de noile descoperiri... Așa am ajuns la proiectul Muzeul Cunoașterii (un fel de Mică Enciclopedie de cultură generală, de buzunar, sau de dimensiuni telescopice, în funcție de spațiul primit – câteva încăperi, o masă, un perete, o rulotă...).
Da – dacă apar natural, din necesitate. Dacă există un plan, cresc organic, odată cu persoana sau instituția care le creează. În ceea ce mă privește, îmi doream să organizez materialele. Aveam nevoie de ajutor, voiam să aplic pentru un spațiu public; așa că mi-am imaginat un info point care să susțină un spațiu de experimente. Arhiva s-a dezvoltat în atelierul nostru din curtea Academiei de Artă din București, pentru care aveam un contract cu durată incertă.
Da, și pandemia, și războiul au venit cu provocările lor... Pentru mine, Internetul, rețelele de socializare au fost/sunt o sursă de cercetare. Pandemia mi-a dat timp să organizez materialele, să colecționez altele, a introdus noi teme – irelevanță, fragilitate; am realizat că trebuia să gândesc noi strategii, posibilități. Virusul sau vaccinul au ajuns în cele mai mici părți ale corpului nostru, în lumea micro. Global, a subliniat impactul nostru asupra mediului; apoi, ne-a oprit Putin. Războiul lui Putin, care a invadat violent Ucraina cu intenția să radă tot, distrugere totală, moarte... Război în secolul XXI? În lumea civilizată? Criminali la putere? Da! Cu cât mai multă violență, cu atât mai multă putere – asta-i istoria umanității, probabil și viitorul ei. Da, și nu este singurul primitiv criminal. Războiul este o problemă de cultură (sau de lipsă a ei); a afectat global economii, politici, natura deja afectată de om până la limite, tehnologia care are o dinamică incredibilă, provocând schimbări majore. Trebuie să adăugăm și provocarea schimbărilor climatice, catastrofe, crize...
Fără educație și implicare, ești în programul unor primitivi, fără șansa de a-ți trăi viața cum vrei. Crizele, problemele vechi sau noi au soluții – trebuie doar să fim atenți, responsabili, să știm ce vrem și cum putem contribui, să fim capabili să colaborăm.
Eu cred că sunt provocări majore. Ne-a oprit Putin – cât să gândim personal și colectiv ce este de făcut, unde mergem, cum, cu ce avantaje și ce riscuri...
Da, acoperă o perioadă, un interes, o pasiune. Szeemann a fost curatorul unor expoziții importante (When Attitudes Become Form – un titlu bine ales pentru arta acelor ani – și al documentei 5 din 1969, expoziția-statement). Din câte știu, Institutul Getty are o colecție de arhive – îi invidiez pentru interes și posibilități. Arhivele autentice – nu cele construite peste noapte cu câteva dosare (au devenit o modă) –, la orice citire și recitire, deschid incredibil de multe provocări, în multe direcții. Prezentul ne ajută să înțelegem trecutul, nu doar să construim viitorul.
Zdenka Badovinac (curator; acum, directoarea Muzeului de Artă Contemporană din Zagreb) m-a întrebat în anul 2009 dacă nu vreau să o vând. Pe vremea aceea (din 1993 până în 2021), era directoarea Muzeului de Artă Modernă din Ljubljana și a reușit să construiască o colecție de lucrări din fostul bloc estic european, fixând niște direcții. În 2012, explicam arhiva unui grup de curatori (echipa documenta 12 și grupul tranzit/ERSTE); Walter Seidl (curator al colecției Kontakt) sugera să o cumpere ei și să o lase în România, să o dezvolt cum vreau pentru contextul românesc (cred că a fost cam îndrăzneață ideea – ar fi fost ideal). Și Academia de Artă din București m-a întrebat dacă nu le-o dau lor (să o dau fără garanția că nu se face praf nu am avut curajul – sunt aproape toți banii noștri investiții în ea, din 1990 până azi). A inspirat/inspiră, e utilă nu numai în România – nici nu este doar o arhivă de artă românească, este internațională, o arhivă de artă și context din 1985 până azi, începută în comunism, apoi continuată în perioada de tranziție, turbo-capitalism, neoliberalism, globalism... Poate așa a fost să fie – liberă, fără constrângeri formale, privată, la dispoziția celor care au nevoie – când și cum se poate. Tot timpul selectez din materiale și fac un rezumat în diferite publicații, ziare, broșuri, cărți, urmăresc dezbaterea locală și internațională. Multe publicații sunt în format PDF, pentru o distribuire mai largă. Când timpul îmi permite, încerc să digitalizez din material, pentru a putea încăpea în spațiul nostru privat, mic.
Interviu realizat de Luciana Tămaș |
||
