 |
|||
 |
|||
|
Invitatul lunii: poetul şi prozatorul Liviu Ioan Stoiciu în dialog cu Luciana Tămaș
Încep acest dialog cu o scurtă observație: privite dintr-un anume unghi, poemele dumneavoastră par fragmente de scenariu – unele dintre ele fiind, oarecum, apropiate de viziunea cinematografică a lui Andrei Tarkovski; o aglutinare de impresii redate cu minuțiozitate și integrate într-un fel de flux atemporal. Deci, deși poet, sunteți, totodată, asemenea unui scenarist și, concomitent, asemenea unui regizor care reconstruiește lumea prin detalii. Care este rolul contextelor în aceste structuri? Minunată interpretare, sunteți un cititor critic ideal. Doar că eu nu sunt conștient de apariția acestor straturi de impresii așezate atemporal, cum spuneți. Un scenarist și regizor care se respectă are logică în tot ce scrie sau pune în scenă, pe când „fragmentele mele de scenariu” (cum le dați de gol) sunt incontrolabile, din domeniul iraționalului. Eu scriu spontan, intuitiv, habar nu am cum se leagă „în abstract” cuvintele, sintagmele, versurile, de unde apar, de ce, cum, ele „curg” de la sine când scriu. De altfel, eu scriu numai exerciții libere, „încercări”, pentru sertar, n-am nicio pretenție de la ele. Pur și simplu uit imediat poemele nou apărute, abia după un timp (după ce trec și ani), dacă le recitesc, păstrez din ele ce mi se pare că au pentru mine o valoare „artistică” de suflet (nu atât sentimentală, cât „general-estetică”, dacă pot să spun așa; au o motivație „general-umană”). Regret, nu știu cum să mă exprim, n-am nicio explicație legată de „miracolul” scrierii, creației (atunci când e „inspirată”, rar; mai mult e rebut, e maculatură fără viitor). Rolul contextelor? În afara tabieturilor (scriu numai de mână poeme, numai când sunt singur în cameră, numai în liniște, altfel nu mă pot concentra; de-a lungul vieții am scris la ore diferite; nu pot să scriu în nicio deplasare, fie ea și vacanță prelungită; când mă întorc din deplasări, da, scriu „impresii” de ici, de colo, simțăminte), nu depind de nicio conjunctură (politică, socială, economică, financiară sau legată de viața literară de la un moment dat, cu frustrări inerente) a epocilor în care supraviețuiesc. Doar dacă sunt bolnav pun în evidență în versuri suferința îndurată, când și când, pentru tămăduire.
Am fost perceput de la început ca o curiozitate, cititorul crezând că nu mă simt bine în pielea mea și de aceea scriu cum scriu, „dificil”. Singurătatea intră în regula jocului, de o viață mă strânge de gât singurătatea, dar nu ea mă deranjează într-atât, cât antipatia pe care o provoc prin textele scrise (și felul meu de a fi, retras, izolat; n-am nicio explicație de ce, poate și fiindcă nu deschid canale de comunicare la un pahar, eu nu consum alcool; confrații mă evită, n-am decât prieteni conjuncturali; nu mă caută la telefon, nu mă vizitează, n-are nimeni ce să discute cu mine; nu sunt „iubit”; sigur, nu mă plâng, expun doar situația de fapt, „așa cum e”; eu mă comport afabil, sunt politicos, cordial). N-am o stea care să atragă aplauze sau bucurie când sunt „citit sau ascultat”, sunt privit cu suspiciune, adeseori contestat în tăcere atunci când mi se pun pe cap, întâmplător (când și când, prin acțiunea unor jurii oneste), niște lauri. Adevărul e că nu sunt o persoană „fericită”, „luminoasă”, „optimistă”... Mă simt ca un intrus în structurile așezate (recunoscute critic, de manual) ale poeziei de la noi. Când scriu poezie, respect intuitiv regula reflexului cotidian: tot timpul mi se schimbă gândurile, chiar și atunci când spun Tatăl Nostru apar gânduri care se interferează, îmi fragmentează rugăciunea și o iau de la capăt (gânduri și gânduri, filtrate sau brute se așază în versuri; pare a fi un scenariu, dar nu e).
Mă mir, nu am cunoștință de o asemenea onoare, ce înseamnă „recent”? Să fi apărut în vreo antologie cu câteva poeme traduse în italiană, fără să fi aflat? Fiindcă eu nu fac parte dintre poeții care să fi apărut cu o carte a lor într-o limbă de circulație internațională, nici nu mă omor să-mi cultiv „opera”, n-am acces nici la ICR. Eu nu trezesc interesul public, n-am cititori în România, cum aș putea să am cititori în... străinătate? Îi mulțumesc distinsei doamne profesoare universitare Elena Pîrvu (la recomandarea colegei sale Gabriela Gheorghișor, critic și poet) pentru o traducere a poeziei mele în italiană, în 2019 – la ea vă referiți? N-am în arhivă „cartea” domniei sale, n-am salvate poemele traduse să mă mândresc, nici nu știu limba italiană să conștientizez importanța traducerii.
Invidios nu sunt pe nimeni, înțelegând că pe fiecare l-a lăsat Dumnezeu cum l-a lăsat, ce rost are să-l invidiezi? Îl admir înainte de toate pe Dante, a trăit 56 de ani, în secolele XIII-XIV, la final și început de secole, și a lăsat o capodoperă care pare a fi „inspirată”, dictată eventual din nouă ceruri (primită precum Tablele lui Moise; vorbesc serios), de entități nevăzute „extraterestre”, descoperind pentru omenire o ordine spirituală (nu materială), care depășește poezia, literatura. Pe de altă parte, când citesc poezie italiană (Petrarca și Boccaccio vin tot din secolul al XIV/lea), nu pot să nu fiu intrigat de faptul că deși românii au descendență romană (și limbă latină), la noi poezia originală a apărut abia, firavă, o dată cu Dosoftei, trei-patru secole mai târziu, începând cu secolul al XVII-lea: ce e cu golul ăsta istoric spiritual la noi? O dată ce „poezia, în orice limbă, vine direct de la Dumnezeu”. Nu ne-am născut cu har, cu „grație divină” pe atunci? Lasă că la noi, „gintă latină”, poezia s-a sincronizat cu poezia franceză, germană, engleză, nu cu cea italiană (o poezie de adâncime, sobră, clarvăzătoare). Personal, am redescoperit poezia italiană și prin traducătorii ei de excepție, Ștefania și Marin Mincu.
Mulțumesc, extraordinare întrebări. Vorbiți din interiorul fenomenului literar-artistic, sunteți un profesionist de mare sensibilitate. Atunci când scriu, sunt într-adevăr relaxat – dintr-un singur motiv, că nu mă interesează rezultatul, dacă are sau nu valoare textul apărut din senin. Repet, peste un timp, la recitire, dacă e valabil („dacă îmi place”), îl public, dacă nu, moare în sertar (aruncat la coș sau lăsat în rezervă, dacă are versuri ce ar putea fi exploatate separat; de regulă nu mai revin asupra lor). Asta, dacă e să dezvălui ce e în bucătăria scrisului în sine. Dinspre actul de creație (care are un mecanism de neînțeles pentru mine în poezie), abordarea unui „subiect” vine de la sine, în poezie nu mă complexez; dacă sunt „inspirat”, bine, dacă nu, nu; nu stau la masa de scris decât o oră, o oră și jumătate pentru un poem, mai puțin, nu mai mult (în proză însă am probleme, trebuie să pun pe tapet personaje care au viața lor, să inventez istorii „ireale” credibile, să stau la masa de scris zi de zi, pe cât posibil, ore la rând – și eu nu prea am răbdare; dacă reiau proza după o perioadă de timp, oprit dintr-un motiv sau altul, uit particularități ale personajelor; lasă că e nevoie și de documentare strictă, dacă te angajezi să scrii un roman „realist”; este la modă exploatarea perioadei comuniste).
„Rupturi existențiale publice”, să scrii ce înțelegi din ele? Depinde de poet. Mie mi se pare că se confundă cu propaganda văicăreala și triumfalismul legate de „pandemie” și de „război” (n-au nimic „artistic-estetic” în substanța lor), chiar dacă m-au afectat / mă afectează omenește teribil, ca pe fiecare, și fac parte din instrumentarul terorizant cotidian (iar scrisul e făcut să le aducă aminte urmașilor prin ce am trecut). Rar și numai aluziv-meditativ „exploatez” asemenea subiecte politizate (ideologizate). Poți să scrii publicistică pe aceste teme ale pandemiei și războiului prezent, sau jurnal, dar în poezie sună prost, eu strâmb din nas când citesc asemenea texte „dedicate”. Sigur, după ce trec pandemia și războiul poți să scrii pagini nemuritoare despre ele, având distanță reflexivă. Mă rog, fiecare poet e altceva, scrie ce și cum crede de cuviință, dar eu așa pun moral problema – nu am haz.
Care totalitarism de care să ne temem? Se face caz de o nouă ordine mondială totalitară (prin contestarea celei actuale, liberale), războiul din Ucraina cică ar avea legătură cu așa ceva, rușii neacceptând supremația occidentală. Să ne ferească Dumnezeu de o extindere a războiului, să ne trezim sub ocupație... Dinspre optzeciști, ei au fost prinși la o vârstă critică de Revoluția din decembrie 1989, la 35-39 de ani, au avut ocazia să-și publice cărțile sub comunism și după, scăpați de cenzură. Am observat că și azi contează la ei cărțile de debut (prin concurs), scrise și publicate (și premiate) înainte de Revoluție. După Revoluție, „în libertate”, în mod surprinzător (deși s-a intrat în normalitate), competiția s-a relativizat, unii poeți optzeciști și-au oprit chiar de tot motoarele, alții s-au dat deoparte din fața reflectoarelor, scriind în liniște și pace (inadaptabili nici la noi vremuri, între ei fiind și „laureați”) și nu puțini au devenit celebrități autohtone (scriind și proză, teatru, critică, eseu; unii au scos reviste literare ale lor, alții organizează manifestări literare de amploare), extrem de activi, confirmându-și valoarea pe mai multe planuri. Optzeciștii domină și azi literatura română, chiar dacă urmașii lor (de la douămiiști încolo) nu dau doi bani pe literatura scrisă și publicată până la ei (motiv să crezi că se apropie sfârșitul literaturii române, o dată ce nu are valori canonice din trecut validate de noile generații).
N-am nimic „genial”, mă rușinez numai la gândul că aș avea. Vă redau aici de curiozitate ultimul poem definitivat (scris mai demult, trimis în 2 ianuarie 2023, la cerere, pentru o antologie): Un rest Dacă aș mai avea vreun rost, ar trebui să am idee, intuitiv, ridică ochii: „Facă-se voia ta! Precum în cer, așa
Sărut mâinile, mulțumesc la rândul meu și vă felicit pentru succesele „utopice” repurtate.
Interviu realizat de Luciana Tămaș |
||
