Despre filosofia religiei, azi. Interviu cu Lluis Oviedo

Născut în 1958, părintele franciscan spaniol Lluis Oviedo este profesor titular de antropologie teologică și teologie fundamentală la Universitatea Pontificală Antonianum din Roma. Colaborează, de asemenea, cu alte universități din Italia și Spania. Cercetările sale actuale vizează, printre altele, domeniul științelor cognitive ale religiei și impactul lor teologic, precum și probleme legate de procesul de secularizare și dinamica socială religioasă. A publicat volume precum Altruismo y caridad: ensayo de antropología en clave interdisciplinar (Roma, 1998), La fe cristiana ante los nuevos desafíos sociales: tensiones y respuestas (Madrid, 2002). De asemenea, este co-editor împreună cu Anne Runehov al Encyclopedia of Sciences and Religions (Springer, Dordrecht, 2013, 4 volume) și autorul a două sute de lucrări și articole academice.



Având în vedere criza postmodernă a valorilor spirituale, a vorbi despre filosofia religiei poate fi dificil astăzi. Cu toate acestea, este necesar să găsim – mai degrabă redescoperim – dimensiunea spirituală a filozofiei, reflectată mai ales de filosofia religiei. În perspectiva dumneavoastră, care credeți că este locul filosofiei religiei în lumea disciplinelor sapiențiale?


Filosofia religiei își are locul său tradițional în ansamblul disciplinelor filosofice, totuși înțelegerea sa a fluctuat mult între o formă de Aufhebung, de depășire a religiei, și o încercare de reflecție radicală care însoțește o tradiție religioasă în rațiune. Ca filosofia religiei să devină un lucru sau altul, depinde în mare măsură de cât de mult intenționăm să ne radicalizăm reflecția și care este programul adoptat. Personal, nu mă simt în largul meu cu gândirea postmodernă și cu diagnosticele acesteia. Prefer să vorbesc despre modernitatea târzie sau despre evoluțiile din interiorul modernului; prin urmare, semnificația filosofiei religiei în acest context cultural este fără îndoială problematică, însă, judecând după forța și prestigiul de care se bucură în mediul anglo-american, nu mi se pare că este ceva învechit sau depăşit, ci se încadrează, desigur, într-un nou cadru cultural, cu alte nevoi și preocupări, dar și cu alte condiții, printre care dominația rațiunii științifice.

Postmodernismul ar putea fi considerat într-un fel inamicul funcției spirituale a filosofiei, dar, așa cum a afirmat Gianni Vattimo, ar trebui să vorbim și despre un creștinism postmodern, chiar dacă această definiție nu este ușor de înțeles. Lucrarea lui, Credo di credere, m-a făcut să-mi pun următoarea întrebare: cum poate creștinismul să devină cu adevărat postmodern? Aș vrea să vă întreb deci: care este semnificația creștinismului postmodern pentru dumneavoastră?

Creștinismul – cel puțin în versiunea sa catolică – s-a adaptat de-a lungul istoriei la toate și la opusul a toate: modernismului, feminismului, fascismului, marxismului, liberalismului... De ce nu ar trebui să se adapteze gândirii postmoderne? Dimpotrivă, mi se pare că a fost prea ușor; sau cel puțin mai ușor decât adaptarea la o mentalitate mai științifică. Întrebarea este dacă această adecvare a avut succes și dacă are vreo utilitate. Mi se pare că astăzi nu avem mare nevoie de ea, deși anumite teme centrale ale postmodernului i-au supraviețuit. Poate că problema de fond care rămâne e cea dintre absolutele pe care le propune credința creștină și relativismul consacrat de gândirea postmodernă, și poate că aici este inevitabilă inițierea unor negocieri, în sensul că aceste absoluturi trebuie regândite din punct de vedere filosofic și teologic, astfel încât ele să poată avea în continuare un sens, atât moral cât și salvific.

Știm foarte bine că cea mai importantă trăsătură a religiei, ca să spunem așa, în special creștinismul, rezidă în răscumpărare (redenzione) sau mântuire (salvezza), deși pentru unii gânditori creștini există o oarecare diferență între răscumpărare și mântuire. Dar dacă în răscumpărare se află scopul omului din punct de vedere religios, cum trebuie înțeles acest concept teologic prin filosofia religiei?

Nu sunt sigur care este în ziua de azi răspunsul filosofic la problema mântuirii creștine. În primul rând, avem nevoie de o clarificare în diverse sensuri, mai ales datorită dificultății pe care o găsim astăzi în actualizarea unei idei, cea a mântuirii, care nu are prea mult sens pentru contemporanii noștri și din care, după dispariția valențelor sale eshatologice, nu reiese prea clar de ce anume trebuie să fim mântuiți și răscumpărați. Bineînțeles că pentru noi [creștinii] este vorba de a fi mântuiți de păcat, dar și acest termen are nevoie de o explicație capabilă să satisfacă atât credința cât și rațiunea. Din punctul meu de vedere, generația noastră are și ea multă nevoie de mântuire, dar evidențierea dimensiunii sale religioase rămâne probabil o provocare de înfruntat.

Cardinalul francez Paul Poupard a afirmat că filozofia fără teologie nu ar putea fi niciodată o adevărată filozofie, căci teologia ca metafizică exprimă adevărul filozofiei uitate. Cum vedeți dumneavoastră acest aspect? Credeți că este posibil să-i atribuim filosofiei vreo funcție teologică?

Filosofia religiei poate fi concepută ca un punct culminant al cercetării filosofice, deși – urmând o versiune a argumentului ontologic – încearcă să gândească maximul, absolutul ce poate fi gândit. Dar dincolo de această ambiție, care ar putea părea excesivă și, prin urmare, de neatins, sarcina de a gândi religia, atât în ​​sensul subiectiv, cât și în sensul obiectiv sau al conținutului său, poate însemna o îmbogățire a reflecției, o confruntare sănătoasă cu propriile limite, și o completare a altor discipline filosofice, pentru a evita capcanele reducției tipice gândirii naturaliste.

Morala reprezintă unul dintre aspectele relevante ale religiei, inclusiv în ceea ce priveşte creștinismul. Pornind de la această considerație, aș fi curios să știu cum definiți moralitatea religioasă din punct de vedere filosofic.

Nu mă interesează prea mult aspectele morale, deși cred că sunt foarte importante și că o tradiție a filosofiei religiei merge în această direcție, adică încearcă să conecteze gândirea asupra absolutului la cea a eticii. Din punctul meu de vedere, filosofia religiei trebuie mai degrabă să radicalizeze reflecția, rațiunea, până la limitele sale și să se întrebe despre aceste limite, pentru a putea transcende și deveni capabilă să primească alte inputuri și să nutrească speranță.


Interviu realizat şi tradus de Tudor Petcu
(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)