O viaţă pentru România: Lorenzo Renzi. Itinerariul uman şi intelectual al unui mare românist

Lorenzo Renzi este unul dintre cei mai importanţi romanişti şi românişti din Italia. Activitatea sa reprezintă un capitol însem- nat din istoria predării limbii şi literaturii române la Universitatea din Padova. Acest amplu dialog rememorează momentele cele mai semnificative din traiectul său uman şi profesional legat de România.


Poezia tradiţională şi folclorul românesc

Domnule Profesor Renzi, dumneavoastră aţi adus o prestigioasă contribuţie la dezvoltarea românisticii în Italia. Ce loc ocupă românistica în ansamblul preocupărilor dumneavoastră ştiinţifice?

Producţia mea privind limba şi literatura română este strict legată de autobiografie, aşa cum, de altfel, cred că se întâmplă în activitatea multor oameni de studiu. Am fost în România în 1968-69, pentru aproximativ un an, cu o bursă de studiu, şi în această perioadă am ales un subiect după cum astăzi se alege o temă pentru teza de doctorat. Pe atunci, doctoratul nu exista în Italia, iar ideea era a mea şi a profesorului care îmi coordona studiile, Gianfranco Folena, care acorda o mare importanţă studiului limbii române între celelalte limbi romanice şi dorea ca eu să mă orientez în această direcţie. Aşadar, ideea noastră era aceea de a face o monografie despre o temă românească. Am făcut cercetări, am cerut sfaturi şi, în cele din urmă, m-am oprit asupra cântecelor populare româneşti. Nu a fost o alegere scontată, dat fiind că implica anumite cunoştinţe de etnografie şi folclor pe care nu le aveam la vremea respectivă, dar pe care le-am dobândit în scurt timp – nu ştiu cât de profund – chiar în România unde, la Institutul de Etnografie şi Folclor, erau mari profesori: Mihai Pop, reprezentant  de seamă al curentului structuralist  care domina atunci scena europeană; Ovidiu Bârlea, elev al marelui Constantin Brăiloiu, care a lăsat opere importante în domeniul folclorului românesc; Liliana Ionescu-Ruxăndoiu şi Pavel Ruxăndoiu; Monica  Brătulescu, autoarea unei monografii fundamentale privind colinda, pe care am reîntâlnit-o, mulţi ani după aceea, într-o călătorie la Ierusalim, unde a emigrat. În acelaşi timp am frecventat cursuri şi am avut contacte personale cu Liviu Onu, cu care m-am reîntâlnit apoi de-a lungul anilor, cu Mihai Nasta, care mi-a urmărit cu entuziasm studiile, cu Alexandru Niculescu şi Florica Dimitrescu. Eram, aşadar, înconjurat de mari oameni de studiu, cei mai mulţi mai în vârstă decât mine, maeştri care m-au primit nu atât ca pe un discipol, ci ca pe un prieten.
În felul acesta alegerea mea s-a oprit la cântecele populare româneşti, la un studiu de stilistică ale cărui linii fundamentale mi-au fost sugerate de Mihai Pop. A ieşit o carte care a apărut în Italia, scrisă în limba italiană, şi s-a bucurat de o primire bună atât în Italia cât şi în România, dat fiind că a fost parţial tradusă, dar a cărei inspiraţie nu a venit din studiile de italiană pe care le făcusem până atunci, ci din spaţiul cultural al folcloristicii româneşti.

Interesul dumneavoastră pentru literatura populară românească s-a orientat în mare măsură spre balada „naţională”, Mioriţa.  De unde această predilecţie?

Am continuat să studiez acest filon al folclorului românesc, în mod special cel privind cântecele bătrâneşti, de-a lungul anilor, într-un fel rapsodic aş putea spune, până nu demult, când am scris articolul Mioriţa la Padova, despre care voi vorbi mai departe. Mioriţa este o operă care produce un efect puternic şi asupra studenţilor noştri. Dan Cepraga, care mi-a fost student şi acum este profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Padova, mi-a spus că atunci când le-a citit Mioriţa studenţilor săi, printre care sunt şi români, unul plângea, ceea ce nu mă miră pentru că efectul pe care îl are marea poezie şi asupra mea este că îmi dau lacrimile. Sunt poezii pe care nu îndrăznesc să le citesc în public pentru că îmi produc o emoţie prea mare şi atunci trebuie să aleg o alta, evitând-o pe cea care îmi place cel mai mult. Mă refer aici, spre exemplu, la unele poezii ale lui Arghezi. Fac o mică divagaţie: cu ceva timp în urmă am realizat, împreună cu Gabriella Molcsan, pe atunci de la Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia, o lectură publică însoţită de scurte comentarii din poezia populară modernă, într-o localitate din provincia Padova, Cadoneghe, şi am ales circa zece texte care mergeau de la Eminescu până la Ana Blandiana, trecând prin Ion Barbu, Arghezi, despre care vorbeam mai devreme, şi alţi poeţi importanţi, iar în alegerea textelor din Arghezi a trebuit să evit cele două pe care le îndrăgesc cel mai mult – Testament şi Buna vestire – pentru că aş fi riscat să mă emoţionez. Trebuie să spun că textele din Marin Sorescu pe care le-am ales s-au bucurat de aplauze la scenă deschisă. Prin această lărgire de perspectivă am dorit să evidenţiez faptul că, dacă activitatea mea ştiinţifică s-a focalizat în primul rând asupra cântecelor populare şi apoi asupra studiilor de lingvistică românească – articolul, pronumele, declinarea, cazurile – în realitate am căutat întotdeauna să mă ocup de limba şi literatura română în ansamblu, şi aceasta în mod deosebit în cei şapte ani în care am predat româna la Universitatea din Padova, pe lângă filologie romanică, dar şi în alte ocazii.

În ce măsură aţi fost influenţat de viziunea eliadiană în tratarea poeziei tradiţionale şi a folclorului românesc?

La puţin timp după ce am publicat cartea despre cântecele populare româneşti, am primit o scrisoare de la Mircea Eliade, pe care o păstrez. Îmi scria că a aflat de existenţa cărţii mele şi mă întreba cum ar fi putut să şi-o procure, astfel că i-am trimis un exemplar şi, în volumul său De la Zalmoxis la Genghis Han (1970), publicat în franceză şi ulterior tradus şi în italiană, e citată şi cartea mea definită drept analiză estetică şi stilistică a cântecelor populare româneşti. Am citit mai ales Comentarii la Legenda Meşterului Manole (1943), o lucrare foarte importantă, în limba română, am citit-o la Bucureşti la Biblioteca Academiei, Fondul special, unde se aflau cărţi pe care românii nu le puteau citi decât cu un permis special, străinii însă cu mai mare facilitate, dar tot cu un permis expres. Ideile din acest volum sunt fundamentale pentru riturile de construcţie şi Eliade le-a reluat în cursul anilor în alte opere, însă aici se pot vedea în toată complexitatea. În cartea mea despre cântecele bătrâneşti, care vizează îndeosebi planul stilistic, acceptam interpretarea etnologică a baladei Meşterul Manole propusă de Eliade.
À-propos de Eliade, cu ceva timp în urmă m-am reîntors la Mioriţa, pentru că un ziar local de aici, din Padova, a publicat o ştire cu privire la înmormântarea unei tinere ucise de tatăl ei, celebrată sub formă de nuntă, ceea ce trimite tocmai la tema din Mioriţa, aşa cum a fost analizată de mari cercetători români, printre care şi Eliade. Este eliadiană şi ideea că temele riturilor pot să-şi piardă influenţa în cultura modernă, unde mitul arhaic nu mai are rolul central pe care îl avea în societatea tradiţională, însă nu dispar. Mi s-a părut că se întrevede aici o renaştere a temei mioritice. Am scris un scurt articol, interpretând acest fapt prin prisma ideilor lui Eliade, o personalitate a culturii române a cărei importanţă se menţine constantă în timp. A murit de mulţi ani, operele sale nu se mai găsesc în librăriile din Paris pe primele locuri, aşa cum se întâmpla cu ceva timp în urmă, dar gândirea şi viziunea sa ocupă un loc central şi cred că aşa va fi şi în viitor.


Padova şi activitatea academică

Activitatea dumneavoastră universitară reprezintă o parte importantă din istoria predării limbii şi literaturii române la Universitatea din Padova. Cum vă raportaţi la această tradiţie?

Am fost profesor de română timp de şapte ani până în 1990-1991, când Universitatea din Padova a reluat raporturile oficiale cu noua Românie şi a venit la Padova primul lector în cadrul contractului reînnoit dintre cele două state, şi anume Laurenţia Dascălu-Jinga. În acelaşi timp, a fost titularizat la catedra de limbă română, prin concurs, profesorul Roberto Scagno, care este şi acum activ. Eu am fost, aşadar, profesor de română între retragerea profesorului Ion Neaţă din Timişoara şi revenirea la normalitate şi la potenţarea  predării limbii şi literaturii române la Universitatea din Padova. Aş putea spune că am fost profesor într-o perioadă de criză şi decadenţă, cu satisfacţia, totuşi, de a fi ocupat acest post când a avut loc eliberarea României în decembrie 1989 şi când s-a desfăşurat o magnifică ceremonie improvizată în prezenţa rectorului Universităţii, Mario Bonsembiante, cu ocazia căderii regimului comunist.
În această perioadă studenţii de la română erau foarte puţini, ceea ce se explică prin faptul că raporturile dintre cele două ţări deveniseră aproape inexistente. L-am avut însă, printre studenţi, pe Dan Octavian Cepraga, care a devenit apoi profesor asociat de română, astfel că am lăsat o descendenţă şi, ca atare, pot spune că am descendenţi când sunt încă în viaţă, ceea ce nu poate fi pentru mine decât motiv de bucurie. Nu sunt un profesor invidios care nu doreşte să aibă colegi mai tineri, dimpotrivă, mă bucur să am o asemenea remarcabilă continuitate a activităţii mele de predare care s-a desfăşurat, cum spuneam, într-o perioadă dificilă, având însă alături doi lectori de nivel excepţional, Andreia Roman şi Anca Bratu, care veneau de la Bucureşti şi erau pe atunci în exil. În această perioadă am avut şi o funcţie politică şi diplomatică, în sensul că, pe de o parte, am căutat să am la Padova o prezenţă a exilului românesc, pe care trebuia să o conciliez, pe de altă parte, cu aceea a profesorului trimis aici de guvernul român din vremea aceea – Ion Neaţă – care continua tradiţia profesorilor trimişi aici în timpul comunismului.

Tot de numele dumneavoastră se leagă Societatea de studii române ‘Miron Costin’, care din 1986 funcţionează pe lângă Departamentul de Romanistică de la Universitatea din Padova. Cum s-a născut această  asociaţie  şi ce reprezintă  pentru  dumneavoastră,  care aţi creat-o?

În aceeaşi perioadă despre care vă vorbeam mai înainte, din dorinţa de a compensa numărul foarte scăzut al studenţilor, m-am gândit să înfiinţez o societate care să reunească foştii studenţi şi am adunat, în măsura posibilului, numele tuturor celor care au studiat româna de la începuturile predării ei la Padova. Am adunat, aşadar, numele a circa cincizeci de persoane care au studiat româna în toţi aceşti ani, din 1940 până în 1980. Această societate, care poartă numele lui Miron Costin, cronicarul care a lăsat o pagină memorabilă despre Padova, era, cum spuneam, o societate de foşti studenţi. Ideea era de a-i invita totodată şi pe profesorii lor, cei care erau încă în viaţă, iar aceştia nu erau puţini. Societatea a avut succes, primele reuniuni au fost, aşadar, cu aceşti foşti studenţi, printre care şi un deputat, domnul Achille Tramarin, şi alte persoane care se îndepărtaseră cu totul de acest mediu şi erau bucuroşi să se întoarcă pentru câte o zi la universitate, intrând din nou în atmosfera anilor pe care i-au petrecut aici. Apoi această societate şi-a schimbat întrucâtva chipul, devenind un loc de întâlniri şi conferinţe care se desfăşoară şi în prezent cu acelaşi succes, cu un public uneori mai mare, alteori mai restrâns. Nu i-am dat însă un caracter oficial, poate şi din cauza unei anumite „alergii” pe care o au în general aproape toţi profesorii la procedurile birocratice, ceea ce însă nu a împiedicat-o să aibă o poziţie distinctivă, precedând cu câţiva ani o altă asociaţie, de data aceasta la nivel naţional, şi anume Asociaţia Italiană de Românistică.

Care este rolul Asociaţiei Italiene de Românistică (AIR) în promovarea şi difuzarea culturii române în Italia?

Aş începe prin a spune că această asociaţie are un statut oficial, autentificat de un notar, şi a numărat ca preşedinţi, de-a lungul anilor, pe unii dintre cei mai importanţi specialişti ai românisticii, din rândul italienilor dar şi al românilor care au activat în Italia, începând cu Profesorul Alexandru Niculescu. Am avut personal onoarea de a fi preşedinte, până în 2007, al acestei asociaţii ale cărei întruniri au avut loc în diferite centre universitare din Italia, la Roma, Pisa, Padova etc. Aş menţiona faptul că AIR are şi un website care găzduieşte materiale interesante privind studiile de limbă, literatură şi cultură română, fiind, aşadar, o „arhivă”  vie şi permanent actualizată. Aceasta cuprinde, spre exemplu, lista completă a profesorilor de română de la universităţile italiene, ca şi ultimele noutăţi editoriale şi alte secţiuni. În felul acesta putem spune că suntem în pas cu vremea.


Schimburi culturale italo-române după 1989

Căderea comunismului a avut consecinţe importante pe toate planurile. Cum caracterizaţi evoluţia relaţiilor culturale italo-române în perioada de după 1989?

Am văzut cu plăcere, citind ziarele, nu doar că produsul intern brut al României a crescut semnificativ, ci şi că perioada de mare dificultate – care părea insurmontabilă  după căderea comunismului, dat fiind că se tot prelungea – se poate spune că a fost depăşită. Este, cu siguranţă, un proces complex, în cadrul căruia o parte din populaţie îşi îmbunătăţeşte nivelul de viaţă, iar o altă parte riscă să trăiască, dimpotrivă, mai greu chiar decât înainte. Această îmbunătăţire relativă a nivelului de viaţă s-a reflectat imediat şi în activitatea culturală. În anii de sărăcie şi tristeţe din timpul comunismului, erau puţine lucrurile pe care România le făcea în Italia, însă după 1989 s-a înregistrat o mare deschidere, iniţiată prin activitatea promovată de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia şi de Accademia di Romania din Roma. Aceste instituţii au fost pentru mine polii culturii române în Italia. Am participat de-a lungul timpului la diverse manifestări pe care le-au organizat şi pot spune că activitatea lor a devenit tot mai articulată şi vivace, susţinută fiind de oameni de mare valoare; numărul iniţiativelor culturale pe care le propun este, de asemenea, remarcabil, ceea ce constituie, evident, un motiv de bucurie. Se simte o atmosferă nouă, după cum se simte dispariţia acelui complex de inferioritate care s-a acumulat, desigur, în cursul anilor, aşadar impresia generală este că lucrurile merg din rău în... bine, că există o evoluţie ascendentă. La scară mai largă se poate observa, în acelaşi timp, că însăşi linia culturală este în schimbare, de la o cultură în trecut poate prea ‘elitistă’ la formele actuale de cultură în direcţia opusă, de multe ori prea ‘divulgativă’, care urmăreşte un succes superficial. Acestea sunt probleme cu caracter general care privesc Italia, România, dar şi lumea contemporană în ansamblul său, aspecte inerente globalizării, care ar merita o discuţie aparte.

În calitate de consultant ştiinţific al Editurii Mulino din Bologna, aţi contribuit activ la publicarea unor autori români de prestigiu. Care consideraţi că este interesul editurilor italiene pentru cultura română?

După căderea comunismului a existat în Italia o perioadă de atenţie crescută din partea presei, a opiniei publice şi a editurilor faţă de ţările eliberate de sub regimul totalitar. Întregi teritorii puţin cunoscute au fost descoperite în diferitele lor dimensiuni, printre care şi cea culturală, cu varii autori atât din România, cât şi din alte ţări din Europa de Est, de la Republica Cehă la Polonia şi Rusia, care promiteau „tezaure ascunse”. Între aceste „tezaure ascunse”, atât eu cât şi alţi colegi, în particular Marco Cugno de la Universitatea din Torino, am reuşit să facem cunoscute publicului  italian personalităţi  precum Constantin Noica, scriitor, filozof şi eseist de marcă, care nu era receptat în afara graniţelor României decât în minimă măsură, ori Adrian Marino, un mare erudit, teoretician al literaturii, şi să contribuim la o mai mare cunoaştere a lui Emil Cioran, a cărui operă avea o parte divulgată, aceea a producţiei franceze, şi o parte încă nedescoperită, însă foarte interesantă, aceea a producţiei româneşti, şi, în fine, Nicolae Steinhardt, un caz aparte care ar merita o discuţie separată.
Acest interes a fost accentuat o anumită perioadă după care, aşa cum se întâmplă în general, s-a diminuat, iar alte proiecte nu au mai putut fi apoi realizate. De exemplu, mi-ar fi plăcut mult, pentru a contribui la o mai bună cunoaştere a lui Noica, să fie publicat Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu, o lucrare fascinantă care prezintă viaţa lui Noica oferind, în acelaşi timp, o imagine de ansamblu asupra şcolii filozofice româneşti  care continuă cu opera lui Liiceanu însuşi, a lui Andrei Pleşu şi a altora. Aceste proiecte, cum spuneam, au rămas în sertar, şi nu din cauza noastră. Trebuie totuşi să observ că, spre exemplu, opera lui Noica a înregistrat ulterior şi alte ediţii printre care, în 2007, din iniţiativa lui Bruno Mazzoni, profesor la Universitatea din Pisa, foarte activ în Asociaţia Italiană de Românistică, volumele traduse şi îngrijite de Solange Daini, Trattato di ontologia şi Saggio sulla filosofia tradizionale.

Mai recent v-aţi ocupat de presa periodică românească existentă actualmente în Italia. Cum vedeţi rolul acesteia în agregarea şi reprezentarea comunităţii româneşti?

Nu sunt, desigur, un expert în această chestiune, însă am încercat în  mai multe intervenţii să atrag atenţia asupra existenţei unei prese periodice constituite din publicaţii săptămânale sau lunare care apar la Roma şi în alte câteva centre ale Italiei septentrionale. Cumpăr, în general, aceste ziare, aşa cum cred că fac şi românii de aici, la chioşcurile din zona gării, cumpăr câte trei-patru de fiecare dată şi le citesc cu atenţie. Găsesc că sunt de un real interes, deşi unii, probabil, le-ar putea privi cu îngăduinţă. Am aici în vedere faptul că, atunci când Italia a avut o emigraţie care a ajuns la câteva zeci de milioane de persoane, indiferenţa intelectualităţii italiene faţă de fenomenul emigraţiei era cvasi-absolută, iar aceasta a fost, cu siguranţă, o atitudine injustă. Atenţia pentru concetăţenii care trăiesc în afara graniţelor ţării trebuie să fie vie şi constantă, iar aceste publicaţii reflectă procesul de formare a unei comunităţi româneşti în Italia, destinată fie stabilizării, fie întoarcerii. În vremurile dinainte emigraţia era, în general, fără întoarcere, demonstrându-şi caracterul permanent. Astăzi, însă, situaţia poate fi total diferită, înregistrându-se o mai mare mobilitate şi flexibilitate a fluxurilor migratorii, cum se întâmplă în cazul românilor care se îndreaptă spre Italia apoi spre Spania sau invers, acestea fiind ţările cele mai frecventate, existând şi probabilitatea ca mulţi să se întoarcă în România, odată cu îmbunătăţirea concretă a nivelului de viaţă. Acestea mi se par aspecte demne de  interes, nu numai pentru a observa italienismele din presa românească – care atrag atenţia lingviştilor – ci şi pentru a vedea în ce măsură se poate vorbi de o comunitate şi care sunt trăsăturile sale specifice. Trebuie să subliniez că am apreciat în mod deosebit spiritul de echilibru al acestor ziare în tratarea unor probleme critice, asumându-şi atât responsabilitatea de ‘ghid’ al conaţionalilor în chestiunile practice de viaţă cotidiană, cât şi, mai ales, responsabilitatea majoră de reprezentant al propriei comunităţi în cadrul societăţii italiene.

Interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, decembrie 2011, anul I)