Luciano Pellegrini: „Şi în tăcerea cea mai tăcută se aude un cuvânt...”

„Că tu crezi ori nu, și în tăcerea cea mai tăcută se aude un cuvânt: e cel care invadează orice ființă, orice lucru existent. Este ecoul Vibrației universale”.
Luciano Pellegrini este o figură aparte în peisajul cultural italian. S-a născut la Spoleto la 5 iunie 1959 şi, în urma vaccinului în vigoare în acei ani, suferă de o tetrapareză spastică cu severe distonii motorii și de vorbire. A avut parte de prețuirea marelui poet Mario Luzi (1914-2005), căruia i-a consacrat teza sa de licență la Universitatea de studii din Perugia, al cărei absolvent strălucit este.
A publicat următoarele volume de versuri: Un raggio in penombra, 1982; Un raggio in penombra, ed. revizuită,1985; Astri d'Aura, cu o prefaţă de Carlo Villa, 1986 ; Goshen, cu o prefaţă de Giorgio Barberi Squarotti, 1994; L'Essere Armonia, 1997; Colori e Poesia, 2003; Barriere - Barriers, 2006;  Elohim: Coloro che sono scesi dal Cielo -Those who came from sky, 2009; Silhouettes, cu o prefaţă de Hafez Haidar, 2020.

În proză a publicat: La scommessa e altri racconti, 1998; Il nome segreto, 1999; L'Amore degli dèi (gocce d'acqua pura), 2004; Dove il vento insegna a volare, 2009.  În 2010  a apărut Oltre, o reeditare a povestirilor din 2004 şi 2009.
Volume de eseistică sunt: Vent'anni di Poesia di Poeti e di Personaggi (Storia del Premio Nazionale di Poesia "Città di Corciano"), 2007; Voci", 2007; Mario Luzi, un poeta, un amico – I quattro elementi  ne La Barca, 2008. În 2016 a publicat cartea de basme şi povestiri: Fiabole. 
Poetul şi criticul George Popescu, care a realizat interviul cu Luciano Pellegrini, îl introduce astfel: „Cuvintele lui Pellegrini sunt de o raritate care invocă adesea dicționarul, dar și idiomuri orientale îndepărtate, când nu sunt, cum se întâmplă nu o dată, pur și simplu inventate, născocite de autorul însuși. Lexicul său poetic revendică unicitatea, sporind, prin asta, într-un mod care nu mai poate totuși surprinde, ambiguitatea deplină, împinsă câteodată până în pragul intransparenței. Lecția ermetismului a fost bine asimilată; și totuși, în această lirică în care verbul predomină, inclusiv infinitivul lung al italienei, atât de promițător și de neașteptat în prospețimea sa durativă, răsună ici-colo, ca la Ion Barbu sau Nichita Stănescu, sonorități de cristal proaspăt, deși, contrar marilor români și europeni, aici cântul nu e deloc – sau aproape deloc – căutat  Miza lirismului poetului italian e alta: găsirea cuvântului care să depună mărturie asupra propriei sale 'infirmități', aceea de a nu mai putea, ca în cine știe care experiență străveche de discurs direct, să 'refere' la nimic, în afară de el însuși”.

Cine ești tu, de fapt, Luciano Pellegrini ?

E foarte dificil de dat un răspuns la această întrebare, dat fiind faptul că în această dimensiune nimic nu poate „fi” static, ci totul devine și se transformă continuu. Cu atât mai mult cu cât noi, subiecte umane, tocmai în calitate de subiecte, potrivit lecției lui Sartre, nu suntem ceea ce suntem. Aș putea poate să mă definesc un „neliniștit căutător al Esenței”, ce escaladează vârful vieții oprindu-se în refugii. Deși, având o mare atracție pentru filosofiile orientale, nu neglijez presupusa științificitate occidentală. Având în vedere că, pentru mine, totul, chiar și ceea ce nu se reușește să se înțeleagă și să se cuprindă cu mintea, are o explicație, să zicem... „logică”, sunt convins că, odată cu trecerea timpului, se va găsi punctul de întâlnire între ceea ce definim „Spirit” și materie. Astăzi, am desăvârșit multe „miracole” de negândit până acum câteva decenii. Însă asta nu înseamnă, totuși, că eu n-aș fi religios, dimpotrivă, în felul meu, sunt într-o foarte mare măsură.
Numai că nu pot accepta pasiv misterul dogmelor doar fiindcă nu se reușește să fie explicate ori fiindcă au fost, în mod greșit ori voit, ocultate, și am nevoie nu atât de a înțelege, cât de a percepe, de a experimenta. Rețin ca foarte comod, și chiar insignifiant, faptul de a accepta și a face ceva doar fiindcă este tradiție și gata. Nu-i pentru ființe ce posedă o mare resursă intelectivă cum suntem noi, ființe umane. Apropos de asta, într-adevăr mare este lecția lui Dante care, în Divina Comedie, îl pune pe Ulise să spună: “Considerate la vostra semenza: / fatti non foste a viver come bruti, / ma per seguir virtute e conoscenza”.

În introducerea la culegerea de versuri Goshen susții că poezia e un fel de refugiu și apoi că refugiul uman e fortăreața în care a iubi înseamnă a urî. Şi atunci, a iubi înseamnă a urî ? Şi încă: ce anume este pentru tine poezia, în această visată relație cu cele două verbe ?

Sunt de părere că nimic nu-i în totalitate negativ sau pozitiv, ci că fie unul, fie celălalt fac parte dintr-un sistem de echilibru. Şi nu e o întâmplare că una dintre imaginile cele mai semnificative pentru mine este tao. Ei bine, în tao partea albă are un mic spațiu negru, cea neagră are un punct alb. Asta înseamnă că Binele nu e în mod complet bine, iar Răul nu e întru totul rău, ci ambele părți se completează și se rezumă reciproc. Iar asta e valabil pentru toate lucrurile, printre care și iubirea. Astfel, în anumite limite, totuși ura poate deveni un refugiu. Deci, totul e „refugiu”: casa, leagănul, căldura. Însă ceea ce înțeleg eu nu e desigur refugiul crepuscular și pascolian, ci un areal spațio-temporal unde se pot studia strategii pentru a încerca să ne satisfacem „programul” interior ce ne este propriu.
Iar poezia face parte tocmai din „programul” genului uman fiindcă totul este poezie: soarele ce răsare, o floare ce îmbobocește, jocul unui copil și, chiar dacă nu pare, este asta și o lacrimă, durerea, o ființă bătrână care moare. Orice lucru, repet, are un dublu sens și este văzut pozitiv ori negativ, după cum se consideră singur. Pentru mine, deci, poezia este „arta de a vedea și de a reprezenta cu oricare mijloc posibil echilibrul cosmic”.


Pelerinajul tău într-un continent care este cuvântul mi se pare un mod de „a penelopa” continuu la granițele speranței. Verbul pe care l-ai născocit „a penelopa” înseamnă, pentru mine, a aștepta nu doar speranța, fie și cu toată credința necurmată înînțelepciunea lui Ulise. Este, după părerea ta, poetul un Ulise care nu s-a întors încă, dar știe că se va întoarce odată ? Luciano, te simți un Ulise ori cel puțin un nepot al său ?

Toate ființele umane sunt, după părerea mea, niște Ulise ce se refugiază, evident unul mai mult, altul mai puțin, în căutarea a ceva. Poetul amplifică această căutare, o trăiește cu intensitate, o vivisecționează aproape. De asta poetul poate, efectiv, să se definească chiar un Ulise care caută să se întoarcă acasă (pacea sa), în Itaca sa (în el însuși), la Penelopa (la sine însuși). La acest punct, având în vedere că ne aflăm în argumentul nostru, aș născoci, improvizat, chiar și verbul a ulisa. De aceea a ulisa și a penelopa, în semnificatul lor metaforic intrinsec, sunt ambele două refugii extrem de active: Ulise luptă pentru a se întoarce la Penelopa; Penelopa, la rândul ei, nu stă degeaba, acolo în ungherul ei, inertă, sperând și așteptând întoarcerea tovarășului ei, ci acționează, țese și des-țese pânza pentru a întârzia o nouă căsătorie, printre altele nedorită. Iar asta tocmai fiindcă știa că Ulise s-ar fi întors. Iată deci din nou dualitatea și echilibrul fiindcă a ulisa și a penelopa sunt două verbe-refugii ce tind împreună spre unul singur și astfel spre infinit.

Există un poet român, Nichita Stănescu, de care te apropii. Nichita a murit, însă poezia sa continuă să ne izbească pentru modul său singular de a 'manipula' cuvântul, verbul. Îți spun pentru curiozitatea ta că în română există acum și verbul a nichitiza care sunt convins că îți place. El vorbea adesea despre cuvânt ca despre un „sălaș”, în terminologia, pe atunci neștiută totuși ca astăzi, heideggeriană, iar tu vorbești despre cuvânt ca despre un refugiu...

Eu susțin că toți locuim efectiv în cuvinte: nume de persoane, substantive, verbe. Fără cuvinte n-ar fi comunicare și nici măcar civilizație. Gândurile înseși și emoțiile sunt exprimate cu semne și sunete care sunt de fapt cuvinte. Acum, și limba este ca o ființă trăitoare și este astfel subiect al metamorfozei și al regulii universale de stază și de mișcare intuită de Parmenide și de Heraclit. Fiind obiect al unei arte, înțeleasă ca mijloc la dispoziția ființei umane, limba nu se poate fosiliza, ci trebuie să urmeze evoluția în mod direct proporțional celei a unei civilizații. Şi cine este cel care posedă sensibilitatea și mijloacele pentru a modifica sensul expresiv al cuvântului și a-l îmbogăți cu noi elanuri metaforice dacă nu poetul ? Apoi, că tu crezi ori nu, și în tăcerea cea mai tăcută se aude un cuvânt: e cel care invadează orice ființă, orice lucru existent. Este ecoul Vibrației universale.

Dacă ar trebui să alegi un cuvânt în care ai vrea să locuiești sau ori poate să mori, care ar fi acela ?

Am încercat să exprim într-un roman că orice ființă are un nume al său, foarte individual și unic, care ar trebui să încerce să-l descopere în sine însăși. Acest nume este cuvântul ce împrejmuiește esența fiecărei ființe umane. Vezi, eu gândesc că fiecare dintre noi e asemenea unei ființe nedesăvârșite și, în felul său, își simte în spate acel 'nu știu ce' de neliniște. Atunci trebuie să comunice în vreun fel, să aibă raporturi cu ceilalți. Este un concept poate un pic mai dificil, dar are, pentru mine, o importanță fundamentală care trimite la ideea infinitudinii refugiilor, a dualității oricărui lucru și a echilibrului individual și cosmic. Prin urmare, în așteptarea descoperirii cuvântului care oglindește esența mea, trebuie să spun că sunt foarte atras de un cuvânt, de mine născocit: amoration. Nu ar trebui să fie prea dificil să i se înțeleagă semnificatul, nu ?

Deloc, mai ales că în română, ca și în italiană de altfel, acest cuvânt funcționează în ...'regim' francez. Apropos de 'regim', care este 'regimul' tău poetic? Te întreb fiindcă, atât cât te cunosc, simt că în spatele sintaxei tale există o ‘dictatură’ a verbului. Dictatură ar însemna dic-tare, de la 'a zice', chiar dacă etimonul e același. Nu crezi însă că ar fi mai bine ca Verbul, ca (Verbum, ca logos), să tacă, așa cum voia ori cum credea Wittgenstein?

Poate să se oprească universul? Ori mai degrabă, cum zice Luzi și filosofia orientală, continua metamorfoză a lucrurilor și mișcarea și liniștea conviețuiesc? Ori încă, poate o ființă umană să-și oprească fluxul gândurilor, având în vedere că acestea se exprimă în cea mai mare parte prin cuvinte? Verbul manifestă o acțiune, în această dimensiune, unde totul e în continuă mișcare și în perenă metamorfoză, și chiar și a te opri determină o acțiune. Prin urmare, pentru mine verbul nu poate să tacă și trebuie să vorbească continuu, fiindcă limba se întemeiază chiar pe verbul care poate, după părerea mea, să transforme foarte bine și substantivele creând noi forme verbale și metafore mai incisive și mai directe.

Interviu realizat de George Popescu

(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)