Manuela Ormea: „Pentru Calvino, fantasticul devine genul literar creativ prin excelență”

Încheiem sărbătorirea centenarului nașterii lui Italo Calvino în revista noastră printr-o ediție specială care se deschide cu Manuela Ormea, autoarea volumului Il mondo che verrà. Incontri con l’Altrove di Italo Calvino (Editura Lo studiolo, 2022). Cartea sa este o călătorie prin întregul „corpus” al operelor calviniene, punând accentul pe caracteristicile și legăturile care arată cum celebrul scriitor a fost capabil să anticipeze în lucrările sale tematici extrem de actuale. Eseul se concentrează pe „laitmotivele” din operele lui Calvino: fantasticul, experiența partizanilor, relația cu ceilalți și multe alte aspecte.
Manuela Ormea s-a născut la Sanremo, unde locuiește și acum, fiind profesoară de literatură. De asemenea, a trăit și a lucrat la Torino, Lausanne, Atena și Malta. A publicat romanul Ci vorrà del tempo (Editura Manni, 2005), volumul de povestiri Il cappottino rosso (2013), două scenarii originale Guardatemi...esisto! (2008) și La moglie afghana (2010), ambele puse în scenă la Teatro dell’Albero din San Lorenzo al Mare (IM). A dat viață spectacolului teatral Mediterraneo sotto la lingua (2010), o călătorie prin literatură, muzică, imagini și preparate ale bucătăriei, inspirația majoră fiind operele lui Jean Claude-Izzo. A colaborat cu revista „Interdependence” din Torino, unde a publicat recenzii literare. Colaborează în prezent la revista trimestrială feministă „Marea”, coordonată de Monica Lanfranco.


Opera și personalitatea lui Italo Calvino apar adesea contradictorii, dată fiind marea varietate de atitudini reflectate de poetica și orientările culturale din cele patru decenii cuprinse între 1945 și 1985. Este posibil, totuși, să regăsim o unitate de scop?

Socotesc că e legitim să descoperim un fel de puls etic în întreaga operă calviniană. Însuși Calvino a afirmat întotdeauna că ceea ce a scris și a gândit a pornit de la experiența Rezistenței, care l-a orientat propriu-zis pe calea de scriitor. Mai mult decât atât, în eseul Una pietra sopra (Capitol închis), a scris că misiunea unui scriitor e cu atât mai importantă cu cât raftul ideal pe care ar vrea să stea e plin de cărți pe care nu obișnuim să le punem unele lângă altele și doar simpla lor alăturare poate produce șocuri electrice și adevărate scurtcircuite. Lăsând la o parte metaforele, se poate afirma că alegerea acestui domeniu reprezintă nevoia de a rezista în fața nedreptății, clișeelor și limbajului generic. Calvino, prin experimentalismul său neîntrerupt, a anticipat teme de mare actualitate, ce pot fi legate de viziunea postumană și ecologică, cum caut să propun acolo unde sugerez legături cu operele unor filozoafe ca Donna Haraway, Rosi Braidotti și Tiziana Villani, sau apropierea de autoare precum Aimée Bender, Olga Tokarczuk și Wisława Szymborska.


Neorealismul, jocul combinatoric, literatura populară se numără printre numeroasele domenii de interes atinse de parcursul literar al lui Calvino. Asupra căror domenii v-ați concentrat atenția?

Am pornit la drum încercând să leg ultimele lucrări narative ale lui Calvino de teoria critică postumană, însă „pe calea lecturii” m-am întors la primele sale opere dându-mi seama că, de fapt, în tot corpusul calvinian se poate regăsi „fantasticul” ca distanțare sau levitație ce îi permite să se ridice la înălțimea vremurilor întrucât stabilește conexiuni și întâlniri cu ceea ce se află în alte locuri și cu toate ființele Planetei. Subiectul uman nu mai este antropocentric și violent, ci privat de potențial și slăbit, în căutarea unei împliniri umane, a unei integrări la care poate ajunge prin intermediul unor probe practice și morale deopotrivă, dincolo, așa cum sugerează însuși Calvino, de jumătățile de măsură impuse omului contemporan.
Să ne gândim doar la Il barone rampante (Baronul din copaci). Acest roman exprimă o mișcare continuă în lumea reală, statornicia și constanta diversitate a realității; e o poveste emblematică a întâlnirilor și metamorfozelor, dar poate fi și o narațiune educativă și o tensiune morală. Pe de altă parte, nici măcar privirea infantilă a lui Pin, puștiul protagonist al primului roman despre rezistență, nu poate fi plasată exclusiv într-o poetică neorealistă. Nu știu dacă am reușit să răspund efectiv la această întrebare, însă pe scurt am făcut o călătorie în zig-zag prin opera scriitorului, schițând câteva traiectorii orientative în lumea lui Calvino și socotind neinteresantă împărțirea corpusului calvinian în arii sau genuri literare diferite. După cum am spus deja, se pot descoperi trasee care unesc diferitele domenii explorate de scriitor. În cazul unor opere am realizat adevărate „călătorii de cititoare” în care subliniez legătura strânsă dintre scriitor și cititor în întreaga operă a lui Calvino.


„În secolul XX se impune o utilizare intelectuală a fantasticului, în detrimentul uneia emoționale: ca joc, ironie, aluzie, și chiar ca mediere a coșmarurilor sau a dorințelor ascunse ale omului contemporan.” Așa spunea Calvino. În ce măsură „fantasticul” lui Calvino devine un precursor al epocii contemporane?

Fantasticul calvinian prinde avânt chiar din raportul, continuu și strâns, dintre realitatea lumii în care trăim și realitatea gândurilor pe care le nutrim. Pentru Calvino, realismul și gustul pentru incredibil sunt două fețe ale aceleiași atitudini raționale. Fantasticul devine genul literar creativ prin excelență, un gen rațional, critic, ce permite privirea utopică calviniană. Devine perspectiva celor care nu acceptă lumea așa cum este, ci își doresc să o schimbe.


Între relațiile și comparațiile expuse, stimată doamnă profesoară Ormea, se află și filozofia lui Gianni Vattimo, care s-a stins în urmă cu puțin timp. Care este conexiunea logică și emoțională dintre Vattimo și Calvino?

Calvino deține o mulțime de legături cu filosofia hermeneutică a lui Vattimo, plecând de la noțiunea de slăbiciune a personajelor. O legătură care mi se pare certă este negarea structurilor stabile ale ființei către care gândirea ar trebui să se îndrepte pentru a se „întemeia” pe certitudini fondate. Felul așa-zis „slab” de a experimenta adevărul al lui Vattimo, nu ca obiect ce se asimilează și se transmite, ci ca orizont și fundal prin care, în mod discret, ne mișcăm, este aidoma celui pe care îl recunosc în literatura filosofică a lui Calvino. Ambii sunt reticenți în ceea ce privește adoptarea unei metode atotcuprinzătoare, limitează cunoașterea la „bucăți de sens” și la fragmente de experiență, respectă pluralitatea viziunilor asupra lumii și reconsideră puterea metaforică a miturilor. Cu siguranță fac parte din lumi diferite, dar nu întru totul! Mai ales dacă este adevărat că în literatura italiană, de la Dante până la Galilei, de la Leopardi până la Pirandello, filosofia are o poziție privilegiată.
Legătura emoțională o găsesc așadar între mine și acești „părinți”. Unul mi-a fost profesor la universitate și în viață, iar celălalt mi-a permis să mă împac cu rădăcinile mele și mi-a oferit o direcție, nu numai spațială.


Anul 2023 celebrează centenarul nașterii lui Italo Calvino. Ce moștenire a lăsat posterității literare?

Aș spune Lezioni americane (Lecții americane. Șase propuneri pentru următorul mileniu), publicate postum, ce așteaptă încă să fie revitalizate. Conform prezentării făcute de soția sa, Esther Singer, conținutul celor șase conferințe pe care autorul italian ar fi trebuit să le țină la universitatea Harvard din Massachusetts, în anul academic 1985-86, au devenit pentru Calvino o adevărată obsesie for the next millennium. Așadar, autorul din Sanremo era perfect conștient cum această „lejeritate”, „rapiditate”, „exactitate”, „vizibilitate”, „multiplicitate” și „consistență” (despre care din păcate nu avem nicio descriere, doar o exprimare a unei intenții) ar fi putut să ofere informații pentru activitățile scriitorilor și nu numai. Reflectând asupra acestui catalog și asupra talismanelor norocoase pentru generațiile mai tinere, aspect pe care îl menționez și într-un capitol din cartea mea, am ajuns la concluzia că aici se află ideile „călăuzitoare” care afirmă că literatura este cea mai utilă formă de cunoaștere pentru a medita asupra unei lumi în perpetuă mișcare, cu scopul de a anticipa vremurile care vor urma. Așa cum afirmă chiar Calvino într-un interviu din cartea Sono nato in America (M-am născut în America): „lucrurile care sunt spuse într-un mod indirect sau simbolic nu încetează niciodată (...) să fie actuale și pot mereu să găsească noi căi de a fi aplicate.”


După părerea dumneavoastră, care sunt în ziua de azi cele mai dificile provocări cu care critica literară, și în special italienistica, trebuie să se confrunte?

În termeni sintetici, aș susține că provocările în sine sunt ieșirea dintr-un realism foarte serios și puțin învechit, dar și revendicarea elementului marginal, fantastic și suprarealist care face ca această critică la adresa status quo-ului să fie mai eficientă în cultura contemporană, nu doar în cea italiană.


Romano Luperini consideră că eseul critic, așa cum a fost moștenit din secolul trecut, nu mai are viitor. Cum vedeți dumneavoastră transformarea acestei forme care s-a instituționalizat într-un adevărat gen literar, pe care l-au experimentat filozofi și critici faimoși, printre care Adorno și Lukács?

Această întrebare mă duce cu gândul la marile provocări generale cu care se confruntă autorii și criticii literari, în societatea noastră capitalistă și foarte avansată financiar. Cărui eseu critic îi prevede Luperini sfârșitul istoric? Aceluia despre politizarea artei? Ce se va alege de literatură dacă va înceta să reprezinte o oglindire a lumii istorico-sociale? Va deveni o formă distopică de roman? Dar eseul critic? O bio-ficțiune în care teoria critică este în același timp o narațiune mixtă a experiențelor cititorului/scriitorului? După cum se vede, răspunsul meu poate fi formulat doar din întrebări...


Ediția din 2023 a Premiului Strega a marcat nu doar victoria unei scriitoare, ci și un record feminin: opt scriitoare au ajuns între primele 12 titluri selectate și, din cei cinci finaliști, patru au fost femei. Cum este configurat, așadar, statutul actual al literaturii scrise de către femei?

Chiar zilele acestea circulă vestea că premiul Campiello a fost câștigat de Benedetta Tobagi pentru lucrarea sa La resistenza delle donne (Rezistența femeilor). Există un cuvânt-cheie care se prea poate să confere un răspuns: femeile sunt în prezent cititoarele ce devoră fără răgaz cărțile „de neratat” scrise de alte femei. Așa cum spunea și Virginia Woolf: „Cred că paradisul este acela de a citi neîntrerupt.” Iată de ce există multe femei care scriu și primesc premii; acestea sunt curajoase și nu se mai tem să preia „ștafeta” scrisului de la așa-zisele surori mai mari și/sau de la autorii de succes.


Literatura română este tradusă constant în italiană, cu scriitori consacrați precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” consemnează publicațiile lor în baza de date „Scriitori români în italiană: 1900-2023”. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și care dintre autorii români v-au atras atenția?

Cred că Herta Müller, Emil Cioran și Mircea Eliade sunt destul de cunoscuți. Am iubit Leagănul respirației (L’altalena del respiro) de Herta Müller. Cred că este un roman extrem de prețios, în care tema Lagărului este povestită prin obsesia detaliilor care privesc toate cele cinci simțuri de bază ale omului și materialitatea corpului împreună cu pasiunile și emoțiile sale. Este o carte extraordinară, scrisă cu o prospețime stilistică uluitoare. Graţie acestor solicitări și sfaturi primite, voi citi și alte cărți ale autorilor sau autoarelor traduse din română în italiană.