„Poetry Vicenza” sau despre curajul de a risca și a investi în cultură. Dialog cu Marco Fazzini

Sunt deja patru ani de când la Vicenţa are loc un festival de necrezut, „Poetry Vicenza”, în care poezia, muzica și artele plastice se întrepătrund și străbat capilar nobilul oraș venet. Timp de două luni, în fiecare după-amiază, în tot felul de spații din oraș, de la somptuoasele palate palladiene la Teatrul Olimpic, la săli de spectacol, piețe, galerii, cafenele, licee, ateliere din toate cartierele, poeți din întreaga lume converg pentru a-și face auzită poezia, pentru a dialoga nu doar cu publicul și între ei, ci și cu arta unor excelente formații muzicale și a numeroaselor expoziții de artă contemporană. Părintele și organizatorul întregii manifestări este Marco Fazzini, profesor de limbă și literatură engleză și postcolonială la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, dar și poet, traducător, editor, director artistic și multe altele. Dacă ideea de a împleti poezia cu muzica, pictura și grafica ține de rafinata sa sensibilitate artistică, extraordinara deschidere culturală și geografică își are rădăcinile în lunga și continua sa experiență internațională, în Anglia, Scoția, Statele Unite, Africa de Sud, Franța, Croația și nu numai, unde a absorbit poezie contemporană, a învățat să o recunoască pe cea autentică și care exprimă nu numai personalitatea poetului, ci și a locurilor și a timpului. Însă partea extraordinară a proiectului „Poetry Vicenza” nu este numai cea vizibilă în rezultatele lui, adică în amploarea și diversitatea manifestărilor, în implicarea întregului oraș și în eleganta ospitalitate oferită invitaților; ci mai există una, în amonte, care constă în capacitatea și truda de a implica autoritățile și nenumăratele instituții din oraș, în uriașa organizare, în imensa corespondență pregătitoare cu invitații de pe toate continentele, în realizarea excepționalelor volume, programe și albume care însoțesc fiecare ediție și care – lucru mai degrabă unic decât rar – sunt gata încă de la începutul festivalului. Am avut privilegiul să particip la ediția de anul acesta, desfășurată între 21 martie și 20 mai, în calitate de traducătoare și prezentatoare a poetului român Dinu Flămând, invitat să citească din poeziile sale în magnificul palat Chiericati proiectat de Andrea Palladio. Așa am descoperit (sau cred că am descoperit) universul lui Marco Fazzini despre care aș vrea să vorbească el însuși.

Din câte am înțeles, totul a plecat din încăperea asociației „TheArtsBox” – unde am avut plăcerea să intru. În ce relație se află această asociație cu Festivalul „Poetry Vicenza”, ambele ale tale? Cum de la inițiativa aparent modestă a primeia ai ajuns să impregnezi tot orașul cu proiectul tău?

Încă de la deschidere, în modestul local tapetat cu opere de artă contemporană, pe care îl știi, „TheArtsBox” a inițiat întâlniri cu istorici, romancieri, eseiști și poeți din toată lumea, definindu-se din start ca loc de împletire a artelor într-o absolută libertate de creație. Întâlnirile acelea au atras un public tot mai numeros și au cerut mai mult spațiu. Când ne-am gândit pentru prima dată la un festival, în 2014, nu aveam în vedere un festival propriu-zis, ci o ocazie de întâlnire pentru autori din diverse locuri, așa încât să obținem o serie de prezentări puse la dispoziția tuturor. Un funcționar de la Gallerie d’Italia di Palazzo Leoni Montanari a fost cel care ne-a încurajat și ne-a convins să facem un festival adevărat. Este însă un festival neobișnuit pentru că se întinde pe două luni. Nu-mi plac evenimentele mari și aglomerate care durează trei-patru zile și în care nu apuci să vorbești cu nimeni, și cu atât mai puțin să asculți. În chermeze de genul acela atenția obosește după numai câteva ore, iar multele evenimente care au loc simultan te fac să ratezi lucrurile cele mai interesante. „Poetry Vicenza” permite tuturor să se bucure de fiecare manifestare în parte, le îngăduie oaspeților să cunoască orașul și toate celelalte activități: expozițiile din festival, pe ceilalți oaspeți, evenimentele colaterale. Un festival cu durată lungă permite, în plus, să-i atragem și pe unii dintre invitații de marcă de la  Ca’ Foscari, veniți la manifestările pe care le organizez acolo: întâlnirile „Incroci di poesia contemporanea” sau festivalul „Incroci di Civiltà”.

Într-adevăr, am avut ocazia să cunosc personal osmoza dintre evenimentele organizate la Ca’ Foscari și cele de la Vicenţa. Dar festivalul tău e sprijinit de multe alte instituții (Primăria Vicenzei, Gallerie d’Italia di Banca Intesa Sanpaolo, muzee, spații expoziționale, licee, chiar și hoteluri și restaurante etc.). Cum funcționează o asemenea rețea?

Contaminarea și interacțiunea artelor și genurilor artistice cere o continuă colaborare cu instituții dintre cele mai variate, exact așa cum spui: galerii de artă, instituții publice și private, culturale dar nu numai, alte festivaluri din oraș, capabile să ne ajute la organizarea și gestionarea festivalului nostru. Și iată că reușim: „Poetry Vicenza” a adunat în 2018 mai bine de 50 de poeți din întreaga lume în doar două luni. Îți dau un singur exemplu cu privire la felul în care colaborăm: dat fiind că „TheArtsBox” s-a ocupat ani de zile de pictura în acuarelă, organizând și o serie de expoziții internaționale, am încheiat de curând un acord cu Royal Institute of Painters in Water Colours (Institutul Regal ai Pictorilor Acuareliști din Marea Britanie), societate de tradiție încă de la începutul secolul al XIX-lea; astfel reușim să atragem artiști de renume care colaborează cu festivalul în diverse feluri: organizând expoziții inspirate de poezii; portretizându-i pe invitați – cum a făcut la această ediție americanul Doug Lew; sau doar inspirându-se din temele festivalului, precum războiul, pacea, problematica ambientului etc. E o rețea extinsă în care artiști, poeți și muzicieni își pot inventa propriul traseu și îl pot propune unui public interesat.

Care e pentru tine sensul și valoarea acestui festival?

În primul rând vrem să ne distrăm și să-i distrăm pe ceilalți. Deși facem totul cu maximum de profesionalism la bază este plăcerea noastră și totalul dezinteres economic al tuturor celor care trudesc la el luni de zile: când ești convins că ceea ce faci nu devine un business, izbutești să oferi emoții celor care stau și ascultă o poezie, o muzică, văd un spectacol. Poeții nu primesc nici ei nicio retribuție, ci doar rambursarea cheltuielilor de călătorie. Când toată lumea pricepe asta, ne aflăm pe aceeași lungime de undă: și ne concentrăm pe crearea, inventarea și comunicarea emoțiilor. Nu dorim nimic mai mult. Mă gândesc acum la atâtea povești, atâtea lecturi emoționante care s-au perindat în festival: dramatismul și intensitatea istoriei sudafricanului Roger Lucy; poeticitatea cântecului și liricii Gerdei Stevenson; creativitatea melancolică a lui Eric Andersen în lucrările lui despre Byron; tributul oferit cântecelor lui Leonard Cohen; imaginea despre dictaturile din Nicaragua, Kenia, Chile, Portugalia transmisă prin vocea Giocondei Belli, a lui Abdilatif Abdallah, Raúl Zurita, Manuel Alegre; mă gândesc la marile reprezentații vocale ale lui Giovanni Fontana și Lello Voce etc. Lista e lungă, iar faptul că văd publicul emoționându-se este pentru mine dovada că am ales bine și că interpreții sunt sinceri și buni profesioniști.

 

Am fost plăcut surprinsă să constat prezența repetată la festival a României (în afară de cea recentă a lui Dinu Flamand, cea a Martei Petreu). Cum îți alegi autorii pe care îi inviți și artiștii pe care îi expui? Povestește puțin despre contactele care preced Festivalul.

De aproape 13 ani organizez o serie de prezentări de poezie contemporană la Ca’ Foscari, în scop didactic; totuși publicul care ne urmărește nu e format numai din studenți, ci și din numeroși venețieni, atrași de oportunitatea de a asculta celebrități precum Mark Strand, Durs Grunbein, Yves Bonnefoy, Jack Hirschman, Jacques Roubaud, ecc. De 11 ani organizăm la Veneția și festivalul „Incroci di Civiltà” la care colaborează toți colegii de la Ca’ Foscari care se ocupă de literatură contemporană și nu numai ei. Încă din 1995 am inaugurat pentru o mică editură din Marche o colecție de poezie contemporană, stabilind relații cu traducători, poeți, ilustratori, artiști. Am trăit mult timp în Africa de Sud, în Statele Unite, în Anglia. „Poetry Vicența” e într-un anume fel compendiul tuturor prieteniilor legate și consolidate în timp și care acum formează un fel de echipă. În plus, o serie de instituții, precum Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistă de la Veneția, diverse ambasade, consulate, universități italiene și străine, precum și varii programe ale ministerelor noastre au înțeles importanța muncii noastre și ne susțin. Nu uita că toate cursurile mele insistă dintotdeauna pe poezie și că acum câțiva ani am lansat un curs de masterat „Poesia e cantautorato”, incluzând în programă, mult înainte de premiul Nobel, cântecele lui Bob Dylan, apoi pe cele ale lui Leonard Cohen, Linton Kwesi Johnson, John Lennon, Mzwhake Mbuli, și atâtor altora care au venit și le-au citit studenților noștri. Îi amintesc numai pe Gerda Stevenson (Scoţia), Roger Lucey (Sud Africa), Eric Andersen (USA), Chris Mann (Sud Africa): autori de poezie și totodată de muzică. Îmi amintesc cu plăcere, în afară de autorii români menționați de tine, că la Veneția a citit poezii și Ana Blandiana, autoare pe care mi-aș dori să o invităm din nou. Sunt scriitori care depășesc cadrul național, mari interpreți ai lumii contemporane, care, într-un fel sau altul, au intrat într-un circuit internațional. Și pe urmă mai e și zvonistica: diverșii protagoniști își comunică unii altora despre ce facem noi aici; și mai este și participarea mea la felurite festivaluri internaționale – numai în 2017 am fost în Nicaragua, Peru, Franța, Spania, Macedonia, Lituania, Croația etc. – și cercetările mele curente în care insist mereu asupra zonelor post-coloniale dragi mie, Africa de Sud, Scoția, Canada, Australia, Irlanda etc.

Ai și un sprijin din partea locuitorilor?

Contribuția orașului e generoasă, nu în termeni financiari, ci prin răspunsul entuziast la fiecare dintre evenimentele organizate: lecturi, expoziții, activități colaterale. Este deja o realitate proteiformă, care împletește și alternează artele și cu lecții ad hoc, evenimente în aer liber, concerte de Jazz și alte activități care se desfășoară în varii spații din oraș care ne găzduiesc cu generozitate. Un detaliu important: publicul Palatului Leoni Montanari nu e același cu cel din Palatul Chiericati și, firește, e diferit de cel care frecventează galeriile „TheArtsBox”, „Der Ruf” sau istorica Tipografie Busato. Fiecare dintre aceste locuri aduce o contribuție cu publicul și vizitatorii săi. Nici nu se poate mai bine pentru un oraș de dimensiuni restrânse ca al nostru. Totuși, dacă însumăm prezențele la toate evenimentele noastre, ajungem la mai multe mii de spectatori în 2018.

În ediția de anul acesta ați găzduit, în afară de cei 26 de poeți străini, 24 de poeți italieni, de actori, muzicieni și cantautori – cu alte cuvinte, creatori – și difuzori ai artelor (dacă mă pot exprima așa), adică critici literari, editori, traducători (cazul meu). De ce această atenție, spre exemplu, acordată traducătorilor?

Un festival de genul acesta ar fi de neconceput fără colaborarea traducătorilor, adevărat motor al tuturor inițiativelor. Ei fie citesc din traducerile lor, fie le încredințează lecturii actorilor. Dar mulți dintre traducători sunt și critici literari, profesori universitari, colegi din alte universități, prieteni cu care în ultimii 30 de ani am împărtășit inițiative de tot felul. Am încredere în cei care de ani de zile au contact cu poezia și pasiune pentru ea. Este cea mai importantă cale pentru a avea traduceri de calitate și un impact sigur asupra publicului. Mă gândesc, de pildă, la magnificul recital de poezie și muzică al islandezului Marteinn Sindri; sau al haitianului Dalembert, întâlnit de mine în Nicaragua în 2017; sau al algerianului Tengour, sau al românului Dinu Flămând: pe ultimii doi îi ascultasem la festivalul de poezie de la Struga și le percepusem frumusețea chiar înainte de a citi traducerile italienești. Trebuie să te încrezi în propriul fler, dar și în priceperea colegilor și mai ales a traducătorilor.

Anul acesta ați organizat pentru prima dată în două spații de prestigiu ale orașului (la Loggia del Capitaniato și Giardino del Tempio di Santa Corona) târgul „cărților invizibile”. Ce se ascunde în spatele acestei expresii misterioase?

Prima intenție a fost să răspundem la întrebarea: ce piață are astăzi poezia, dacă are? Și la alta: ce vizibilitate și ce răspândire are poezia și prin ce canale ajunge ea la cititori dacă marea distribuție din librăriile de masă o ocolește?
Trei directori ai unor reviste tradiționale de poezie italiană („Anterem”, „Il Segnale” și „Origini”/”Ali”) și 14 editori (printre care Amos Edizioni, Book, Pulcinoelefante, O Barra O, Supernova, Ensemble, Valigie Rosse, L’Obliquo, Edizioni del Bradipo, TheArtsBox, ecc.) au încercat să răspundă la vechea problemă: poezia nu e difuzată pentru că n-are piață, deși se publică și circulă pe canale alternative precum festivaluri, târguri, grupuri de pasionați, librării dedicate?
Cărțile scoase de editorii menționați aici – ca și cele ale unei miriade de alții mai mici, pe care aș vrea să-i scot la rampă în viitor – sunt în genere greu de găsit sau sunt atât de rare (pentru că tirajele sunt foarte mici sau ele sunt bibliofile) încât în genere nu le găsești în librării. De aceea le-am botezat „cărți invizibile”. Ele sunt însă în genere elegante, adesea realizate artizanal, unele și costisitoare, și pun în valoare versurile unor poeți foarte buni. Târgul nostru a făcut vizibile (și vandabile) aceste cărți, scoțându-i la iveală atât pe cei care le scriu, poeții, cât și pe cei care pe produc (editorii „de nișă)”, paladinii care ani de zile au știut să atragă școlile, universitățile și publicul iubitor de carte prețioasă.

În Festivalul vostru poezia este de obicei îngemănată cu concertele de jazz. Ce sintonie găsești între aceste două arte?

Cum bine știi, poezia s-a născut cu muzică și e impregnată de muzică; ea a dăinuit grație memoriei muzicale a lungilor strofe poetice și a poemelor epice, a cântecelor, sonetelor, baladelor și madrigalelor pe care poeți, jongleri, saltimbanci (autori „pop”) le-au făcut timp de secole să circule în Europa și nu numai. Paul Zumthor sublinia continuitatea de la primii aezi până la poezia din cântecele de zi, iar muzicalitatea este o necesitate pentru orice poet. Mărturisesc însă ca preferința pentru jazz vine dintr-o pasiune personală: ani de zile am cântat într-o formație de jazz a unui prieten. Îmi plăceau și alte genuri, rock-ul progresiv englezesc, pop-ul romantic etc., psihedelicii, dar acele genuri erau greu de propus publicului amestecat din anii ’80. Apoi, în Africa de Sud, m-am împrietenit cu Darius Brubeck, cel mai mare dintre fiii lui Dave, și grație lui am învățat multe despre jazzul sudafrican, iar apoi despre cel american pe care îl ascultam încă din copilărie. Darius a concertat la Vicenţa încă înainte de a se crea festivalul de gen la noi, dedicând concertul său noii Africi de Sud; atunci am intercalat muzica cu poezii ale marilor scriitori sudafricani, printre care Douglas Livingstone pe care tocmai îl traduceam. N-a fost meritul meu, dar acela a fost unul dintre primele evenimente care apoi aveau să dea naștere festivalului de jazz din Vicenţa, aflat acum la cea de a 22-a ediție. Directorul Artistic al festivalului, Riccardo Brazzale, bun prieten al meu, și pasiunea lui pentru poezie a ajutat această împletire extraordinară: oaspeți din întreaga lume colaborează la acest dialog al artelor pe care îl socotesc o mare realizare la nivelul întregii panorame culturale naționale.

Alcătuirea și publicarea volumelor pe care le dedici fiecărei ediții reclamă o creativitate și o trudă nu mici. Cum izbutești să le realizezi și pe ele?

Când în 2014 am trecut de la faza, ca să zic așa, „casnică”, a festivalului „Poetry Vicenza”, la cea care începea să se extindă în marile palate palladiene, le-am spus apropiaților mei că un volum analogic ar fi fost strategic atât pentru a ne întâmpina oaspeții cât și pentru popularizarea și răspândirea în Italia și în străinătate a activităților noastre. Astăzi mulți socotesc că digitalul, „social”-ul și „download”-ul pe internet pot omorî cartea tipărită. Eu gândesc altfel: am iubit întotdeauna cărțile, coperțile, ilustrațiile, mirosul hârtiei și al cernelii. În trecut am lucrat chiar pentru câteva edituri mici, precum Stamperia dell’Arancio și Edizioni del Bradipo Tipografia, la câteva colecții scumpe de poezie care au publicat cărți deosebite pentru poeți ca Norman MacCaig, Philip Larkin, Douglas Dunn, Yves Bonnefoy, Eugénio De Andrade, Geoffrey Hill, Charles Tomlinson, Manuel Alegre, etc. Eu sunt credincios lucrurilor pe care le iubesc. Știu că a realiza o carte de 300 de pagini e o muncă grea și costisitoare și încă și mai mult dacă ea trebuie terminată în două luni, înainte să înceapă festivalul; dar dacă te uiți la calitatea hârtiei, a fotografiilor, a paginării cred că volumele festivalului nu sunt din cele pe care le arunci ușor la coș. Un festival se epuizează în două luni, dar cărțile rămân: încerc să construiesc o memorie a muncii noastre care să fie la înălțimea invitaților noștri.

Răsfoind minunatele volume de care tocmai am vorbit se observă cu ușurință că festivalul „Poetry Vicenza” a crescut de la un an la altul: ca număr de participanți și de țări, ca tipologie a manifestărilor, ca spații în care se desfășoară. Care a fost motorul acestei creșteri și până unde vă propuneți să ajungeți?

Mărturisesc că ediția 2018 a fost puțin supradimensionată în raport cu forțele și resursele de care dispunem. Dar noi simțeam că ne aflăm și la sfârșitul unui ciclu care s-a încheiat cu fosta Administrație a orașului. Aceea, laolaltă cu Gallerie d’Italia di Palazzo Leoni Montanari, cu Departamentul de Studii Lingvistice și Comparate de la Ca’ Foscari și cu  festivalul de jazz din Vicenţa, au contribuit enorm la eleganța festivalului nostru: prin punerea la dispoziție a Teatrului Olimpic, a Bazilicii Palladiene, a piețelor cu perspectivele lor renascentiste, prin parfumul picturilor lui Tiepolo, prin arta venetă din biserici și vile. Acesta este cu siguranță unul dintre secretele succesului festivalului nostru. Mă aștept ca noua Administrație să preia acest tezaur și să ne sprijine la fel de mult. Pe de altă parte, festivalul a crescut și prin implicarea altora: 10 asociații culturale și 4 instituții de învățământ superior, pentru că un festival al întregului oraș trebuie să se întrebe cum atrage spre poezie noile generații. Ar fi steril dacă tinerii n-ar veni spre noi, dacă n-ar învăța nimic de la atâția oaspeți veniți de pretutindeni. Nu e un lucru scontat, dar în ultimii doi ani atât școlile cât și alte asociații culturale au reușit să ne dubleze evenimentele, uneori implicându-i pe invitați în mai multe manifestări care au dat satisfacții și celor care rosteau poezie și celor care o ascultau. Mă aștept să atragem în festival și Crucea Roșie, câteva penitenciare și poate și Festivalul Biblic vicentin, ale căror manifestări au tangențe cu ale noastre.  

Mie mi se pare că un festival de acest gen oferă un nou plămân orașului. După tine un asemenea fenomen depinde mult de tradițiile culturale ale locului? Ar putea fi el exportabil în alte orașe italiene sau străine?

Orice oraș italian (și probabil multe orașe străine) poate și ar trebui să propună cultură de înalt nivel. Toți o putem face, pentru că nicăieri nu lipsește humusul artistic, arhitectural și poetic. Dacă lucrul acesta nu se petrece este numai pentru că nu există voința de a face sau curajul (ori competența) de a risca și a investi în cultură. Îmi vin în minte cuvintele unui ministru de-al nostru care, cu prea puțină perspicacitate și inteligență, a spus: „Cultura nu se mănâncă”. Dacă ne uităm bine, astăzi, în Italia, singurul mecanism economic care funcționează cu adevărat, după criză, este cel turistic-cultural. E adevărat, noi, la Vicenţa, am înrădăcinat câteva realități culturale unice: săptămânile muzicale la Teatrul Olimpic, festivalul de Teatru Clasic, Omagiul lui Palladio al lui Schiff, Festivalul Biblic, Festivalul de jazz, etc. Redeschiderea Bazilicii Palladiene, cu cafeneaua de pe terasă și cu marile expoziții, aripa nouă de artă contemporană la Muzeul din Palatul Chiericati, Muzeul Palladio și Galeriile Palatului Leoni Montanari oferă comori în plus oricui vizitează orașul.  În ce mă privește, am încercat numai să sintetizez și să propun orașului interesele mele artistice, poetice și muzicale, dar văd că și alte orașe se mișcă în același fel. Totuși mulți alții, pentru a-și spori publicul și a satisface așteptările (politice?) mizează pe nume mari și deja cunoscute, renunțând să caute noi talente – ceea ce costă timp și efort și nu te publică pe prima pagină. O societate bazată pe imagine și pe veștile de răsunet poate să te îndemne să faci alegeri eclatante: de parcă n-ai putea face un festival fără să inviți mari personaje din televiziune, din spectacol, premiile culturale (adesea aranjate) etc. Poezia are nevoie de alte canale, de o altă logică. Cine organizează evenimente de poezie trebuie să aibă umilința de a rămâne într-o nișă onestă care respectă demnitatea și profunzimea intelectualilor serioși – animale tot mai rare în vremea de azi. Nu totul e o marfă destinată vânzării dictate de piață. 
Asta trebuie să-i învățăm noi pe tineri și eu sunt bucuros când mulți dintre invitații la „Poetry Vicenza” afirmă același lucru, direct sau indirect, prin poezia lor: succesul unei munci – oricare ar fi ea – vine dacă știi să investești energia justă și un just entuziasm în ceea ce faci, în ceea ce crezi. Dacă vreodată „Poetry Vicenza” va deveni o realitate majoră, mi-ar plăcea ca ea să-i învețe pe toți aceste principii simple ale muncii de creație: ceea ce contează e numai onestitatea, tenacitatea și o școală așa cum trebuie cu profesori așa cum trebuie. Avem nevoie de asemenea profesori care să-i îndemne pe tineri, atunci când ajung la Vicenţa catapultați de oriunde, să citească poezie bună.

Așa-i: cine organizează evenimente dedicate poeziei trebuie să aibă umilință, trebuie să aibă principii și o viziune purtătoare de speranță. Dar mai cred că trebuie să aibă și un suflet mare și o minte sârguincioasă care să creadă, să vrea și să facă. Pe scurt, să aibă un Marco Fazzini.



Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2018, anul VIII)