Maria Grazia Calandrone: „Astăzi, literatura se agață de realitate mai strâns ca niciodată”

Romanul Dove non mi hai portata. Mia madre, un caso di cronaca (Unde nu m-ai dus. Mama mea, un caz de presă) de Maria Grazia Calandrone, apărut la editura Einaudi, a obţinut Premiul Elio Vittorini 2023 şi a fost finalist atât la ediţia din acest an a prestigiosului Premiu Strega, cât şi la Premiul Alassio Centolibri, un Autor pentru Europa 2023. Este o carte intimă și totuși publică, profund emoționantă și în același timp foarte lucidă. După Strălucești ca viața, în care autoarea examinează relația enigmatică cu mama sa adoptivă, Unde nu m-ai dus sondează o problemă încă mai profundă și cu mai multe fațete. Investigând povestea părinților ei, Lucia și Giuseppe, prin intermediul articolelor din presa vremii, Maria Grazia Calandrone scoate în evidență imaginea unei Italii sătule de război, dar nu și de reguli coercitive. O țară care a împins o femeie puternică și energică la a se simți pierdută și fără cale de scăpare. Până la a plăti cu viața pentru alegerea ei din dragoste. Pentru că Lucia a fugit de un soț violent, cu care fusese obligată să se căsătorească și care o umilea în fiecare zi, și a încercat să își construiască o nouă viață alături de Giuseppe. Conform legilor din acea vreme însă, femeia s-a făcut vinovată de infracțiuni grave: o relație adulterină și abandonul căminului conjugal. Înainte de a aluneca în apele Tibrului în circumstanțe misterioase, cuplul o lasă pe fetiță pe o pajiște din Villa Borghese, având încredere că cineva o va lua în grijă. După mai bine de cincizeci de ani, acea fetiță, care a devenit la rândul ei mamă, pornește într-o călătorie dificilă pentru a descoperi ce li s-a întâmplat cu adevărat părinților ei naturali.


1965. O femeie s-a făcut vinovată de infracțiuni grave: o relație adulterină și abandonul căminului conjugal. Lucia nu va mai ieși vie din apele Tibrului. 2023. Care este prețul care trebuie plătit, astăzi, de cine face alegeri din dragoste?

Sunt foarte recunoscătoare pentru această întrebare, pentru că povestea mea nu se dorește a fi doar o relatare a vieții mamei mele, ci aș vrea ca viața Luciei să fie considerată o emblemă a efectelor pe care prejudecățile le mai au încă și azi asupra societăţii în care trăim. Să ne gândim la cazul atât de impresionant al tinerei Saman, ucisă de tatăl ei pentru că s-a opus unei căsătorii aranjate, dar să ne gândim și la prejudecățile care se insinuează în noi înșine, fără să excludem pe nimeni, nici pe mine, şi pe care le adoptăm în mod inconștient. Infracțiunile de care a fost acuzată Lucia nu mai sunt considerate ca atare în zilele noastre, acum există posibilitatea de a divorța, dar mai sunt încă multe progrese de făcut în direcția libertății, mai ales cea a femeilor.


Unde nu m-ai dus a necesitat, în mod evident, o cercetare atentă și meticuloasă. De aici rezultă un demers de detectiv: enumerarea obiectelor abandonate, timpul necesar pentru ca un corp să moară în apă, funcționarea poștei. Ce metodă v-ați impus să adoptați pentru a reține informațiile și pentru a le transforma apoi în narațiune?

Și în cazul acestei cărți am continuat luni de zile să strâng informaţii, apoi le-am lăsat să se sedimenteze înăuntrul meu, ocupându-mă de altceva. Procesul de maturizare a lucrurilor, adică transformarea lor în cuvinte comunicabile și comunicate, se desfășoară în secret. Odată ce materialele sunt „coapte”, ele se desfășoară cu un fel de emfază logică, aproape fără intervenția mâinii biografice care scrie ca după dictare.


După Strălucești ca viața, în care examinați relația enigmatică cu mama adoptivă, Unde nu m-ai dus sondează o problemă încă mai profundă și multiformă. De ce sunt legăturile familiale mereu atât de pasionale, în măsură să îndepărteze și să apropie în același timp, să unească și să despartă, să distrugă și să genereze?

Cred că noi ne naștem așa cum suntem. Cred, însă, că legăturile familiale ne pot ajuta sau ne pot împiedica să devenim ceea ce eram când ne-am născut, cum fac toate relațiile fundamentale, inclusiv cele de dragoste. Cândva, psihanaliștii considerau că, de-a lungul întregii vieți, continuăm să căutăm figurile parentale în cei pe care îi iubim. Cred că este parțial adevărat, pentru că existența noastră este un continuu proces de emancipare. Modul și tonul relațiilor primare ne influențează profund întreaga existență, astfel încât legăturile familiale rămân o piatră de încercare a apropierii și a distanţării. Nu întâmplător prima mea carte de poezii, dedicată tatălui meu adoptiv, se intitula chiar Pietra di paragone (Piatră de încercare), pentru că tot ceea ce se întâmplă în viață este comparat – prin asemănare sau deosebire – cu acele prime experiențe de relaționare.


Investigând povestea părinților dumneavoastră prin intermediul articolelor din presa vremii, conturați cadrul istoric al unei națiuni care avea nevoie de reguli coercitive. Corect/greșit și permis/interzis sunt percepții în funcție de care reglementăm concret viața de zi cu zi. Ne puteți face să înțelegem evoluția diacronică a acestor concepte?

Cred că, odată cu trecerea timpului, regulile sociale evoluează (adică se schimbă, mișcându-se în direcția unei mai mari extinderi și capacități de conviețuire), dar cred, de asemenea, că nu trebuie să luăm niciodată de bune realizările făcute, cred că, din când în când, trebuie să facem un bilanț al situației și să evaluăm daunele și progresele. În special, odată cu coexistența diferitelor culturi, totul este adus/pus în discuție în mod repetat, formele explozive intră în contact. Așadar, să observăm lumea cu atenție, să fim surprinși, dar nu luați prin surprindere.


Călătoria dumneavoastră este una în partea cea mai întunecată și greu de descris a universului parental. Cazuri de presă recente și dureroase povestesc despre mame care își ucid sau îşi abandonează copiii, lăsându-i să moară de foame. De ce reacțiile populare sunt atât de des simpliste?

Reacțiile populare sunt firești; este foarte greu să te pui în pielea unei mame care maltratează sau își abandonează propriul copil. Se face apel la simțul responsabilității, dacă nu chiar la acea iubire părintească care ar trebui să fie de la sine înțeleasă şi pe care în Occident am atribuit-o divinităților: Maria, mama iubitoare, Dumnezeu, tatăl. Acestea fiind spuse, părinții sunt ființe umane cu propriile limite și, oricât de mult ar forța iubirea acele limite, există situații și sentimente insuportabile, precum cele pe care le-a trăit Lucia. Prinsă în capcană fără să vrea. A fost nevoie de mulți ani pentru ca să înțeleg pe deplin câtă durere trebuie să ducă mama unui nou-născut pentru a ajunge la sinucidere.


Scriitura contemporană numără scriitoare luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovația și respectul pentru tradiție. Care este statutul actual al literaturii scrise de femei?

Mi se pare că multă literatură excelentă este scrisă în prezent de femei. Premiul Nobel care i-a fost acordat scriitoarei Annie Ernaux confirmă acest lucru. Cred că noi, scriitoarele contemporane, ne bucurăm de roadele luptelor acelora dinaintea noastră şi ale celor care, de exemplu, luptă acum în Iran și pentru viitorul nostru.


Scriitoarele sunt și au fost sensibile la diferite ideologii şi viziuni ale lumii; personalități diferite unele de altele și adesea absolut ireconciliabile. Puteți identifica un fil rouge care să lege numeroasele și variatele figuri ale literaturii declinate la feminin?

Este o întrebare cu adevărat vastă. Răspund în manieră simplă: libertatea. Libertatea, care este luxul celor marginalizați. Libertatea de stil, de a răsturna canonul și de a introduce în literatură conținuturi până în acel moment inedite.


Se consideră că literatura face abstracție de timp pentru a interpreta spiritul istoriei universale și că, totuși, ea este legată de modă și de gusturi. Care ar putea fi rolul și funcția scriiturii în contextul istoric în care trăim?

Așa cum a fost mereu, cred că scriitura servește la creșterea capacității noastre de a înțelege lumea, pentru cei care percep realitatea prin intermediul cuvintelor. Citind ceea ce au scris alții crește numărul viziunilor de viaţă la care avem acces, așadar ne îmbogăţim în mod necesar simțul critic și posibilitatea de a ieși din „închisoarea” propriului eu. Acestea fiind spuse, în acest moment mi se pare că literatura se agață de realitate mai strâns ca niciodată, că are nevoie să îşi tragă seva din viață și din știrile de actualitate și cred că acest lucru spune multe despre nostalgia pe care o avem față de așa-zisa realitate.