Cu Marilù Oliva, una din cele 10 personalități care au primit Premiul Le Città delle Donne 2022

Marilù Oliva este una dintre cele 10 personalități feminine care au primit Premiul Le Città delle Donne 2022 cu următoarea motivaţie: „Una dintre cele mai talentate scriitoare italiene. Versatilitatea sa, care pornește de la rescrierea figurilor mitologice, ajungând la narațiunea rafinată a romanului și a genului noir, o face să fie un exemplu unic în panorama literaturii italiene”. Cea mai recentă carte a sa, L’Eneide di Didone (Solferino, 2022), se inspiră din celebra poveste de iubire, trădare și disperare imortalizată în Eneida lui Virgiliu, dând în același timp glas protagonistei, Didona însăși, femeie puternică ce a trecut peste toate încercările vieții și care s-a ucis din iubire. Sau, cel puțin, asta este ceea ce știm noi. Dar cum au stat, de fapt, lucrurile? Îmbogățind povestea nu doar cu nuanțe și intuiții, ci cu fascinante și neașteptate turnuri narative, Marilù Oliva demonstrează încă o dată infinita putere a mitului. Și a femeilor. În cele ce urmează, interviul revistei noastre, realizat de Afrodita Cionchin și Giusy Capone.


Recent ați fost distinsă cu premiul Città delle donne. Narațiunea, adesea, face ca figurile feminine să fie strâns legate de parcursul uman emotiv și emoțional masculin. Dumneavoastră, în schimb, dați voce femeilor; le faceți protagoniste, schimbând perspectiva legată de gen. De ce?

Faptul că scriitoarea și jurnalista Mariagloria Fontana a creat un premiu dedicat femeilor – evidențiind ceea ce acestea au făcut pentru demersul privind egalitatea de gen – este important, mai ales într-un context ca al nostru, unde bărbații câștigă premii literare în măsură exagerată; este suficient să aruncăm o privire pe lista câștigătorilor celor mai prestigioase concursuri pentru a ne da seama de acest lucru. Deci, sunt foarte mândră că am primit acest premiu alături de personalități importante precum Dacia Maraini și Giovanna Melandri. În această privință, munca mea, mai ales în sfera mitologică, este aceea de a da voce reginelor, sclavelor, zeițelor, luptătoarelor pe care narațiunea, în mare parte axată pe bărbați, le-a lăsat în umbră timp de secole.

În L’Eneide di Didone (Solferino, 2022) pătrundeţi în gândurile și în sentimentele uneia dintre cele mai înfocate și nefericite eroine ale literaturii din toate timpurile. Credeți că există un cod comunicativ eminamente feminin?

Nu cred că există un cod dedicat exclusiv femeilor. Există autori dotați cu o scriere atât de profundă încât depășește esența masculin sau feminin – și o evoc, de exemplu, depășind limitele geografice, pe Agota Kristof: dacă cititorul nu ar cunoaște-o pe autoare, nu ar fi capabil să descifreze în acele pagini amprenta unui bărbat sau a unei femei. Apoi, există scriitoare care emană într-un fel anume sensibilitatea lor feminină, iar aici iau un exemplu din poezie. La Alda Merini există o atenție la detalii, o înclinație spre analiza complexă a comportamentelor, o naturalețe în analiza mișcărilor obscure ale sufletului din care reiese o delicatețe fermă și tipică celeilalte jumătăți a cerului. Dar și Michele Mari știe să observe perturbări interioare similare, deci asta nu înseamnă că trebuie să acționăm după următoarea generalizare: voce feminină = introspecție și sentiment, voce masculină = acțiune.
În ceea ce o privește pe Didona, am adus-o în centrul Eneidei mele pentru a-i oferi o a doua șansă, mult mai apropiată de ceea ce trebuia să reprezinte caracterul său. Ea era o regină foarte tânără, care a fost înainte de toate o răzvrătită, o pionieră, călăuza celor exilați, o călătoare și o fondatoare (într-o epocă în care bărbații erau cei care fondau orașe și conduceau flote). Didona nu s-a omorât nicidecum pentru faptul că a fost abandonată, aşa cum Virgiliu a vrut să credem. Didona nu l-a cunoscut niciodată pe Enea, pentru că ea a trăit în secolul IX î.Hr., iar el cu 400 de ani în urmă. Dimpotrivă, Didona s-a ucis pentru a scăpa de o căsătorie din obligație în care soțul său ar fi dat-o uitării, rămânând tăcută și anulată într-un colțișor. Eu am eliminat sinuciderea și am urmat structura Eneidei originale, cu un mic detaliu: la un moment dat, ea își schimbă rolul cu cel al lui Enea și își continuă călătoria, îndeplinind acțiuni care atunci le erau interzise femeilor, cum ar fi, spre exemplu, vizitarea Infernului.

Ați realizat două antologii sponsorizate de Telefono Rosa în domeniul cercetării legate de chestiunile de gen. Cât a mai rămas de parcurs pentru a ajunge la egalitatea propriu-zisă?

Mai este muncă de făcut. Prea mulți contestatari, prea multă ignoranță în general și prea multă superficialitate. Dar acesta este un moment de luciditate pentru conștiința colectivă și sunt sigură că împreună vom putea avansa.

Condeiul dumneavoastră se mişcă de la rescrierea celor mai emblematice figuri din mitologie până la thriller și proză cu iz de romane polițiste și noir. Cât de mult credeți în sincretismul genurilor literare, în abaterea barierei de gen?

Cred că fiecare trebuie să scrie ce simte, în primul rând. Eu sunt foarte pasionată de criminologie, așa încât am început cu romanele noir și thriller. În plus, de câțiva ani nutresc o dragoste involuntară pentru mitologia greacă și, de îndată ce am avut posibilitatea, m-am dedicat acesteia. Dar nu înseamnă că mă voi ocupa mereu de acest lucru, întrucât sunt o persoană foarte curioasă. Prin urmare, barierele de gen nu există, decât dacă le ridicăm noi.

Scriitura contemporană numără literate luminate, adevărate pioniere în ceea ce privește inovarea și respectul față de tradiție. Care este statusul actual al literaturii scrise de femei?

Există o literatură influentă scrisă de femei și nume ar fi multe: de la Grazia Deledda la Maria Bellonci, de la Elsa Morante la Goliarda Sapienza (pentru a porni de la secolul XX, iar lista ar fi lungă). Dacă vorbim despre zilele noastre, de la Yasmina Raza la Annie Ernaux, de la Rosella Postorino la Maria Rosa Cutrufelli, de la Tiffany McDaniel la Dacia Maraini. Statusul literaturii este intens și viu. Doar că unele persoane nu își dau seama de acest lucru pentru că sunt obișnuite să ignore femeile.

Scriitoarele sunt și au fost mereu atente la diferitele ideologii, viziuni asupra lumii, sensibilități politice și filosofice; personalități diferite între ele și adesea de neîmpăcat. Reușiți să identificați un fir roşu care uneşte diferitele și multiplele spirite ale literaturii feminine?

Poate că acest fir roşu este un spirit caleidoscopic care se arată în diferitele înclinații, în modalitățile de decodificare a lumii, în stileme sau pur şi simplu în alegerea subiectelor. 


Din anii ’60 ai secolului XX corpul femeilor devine interpretul dezbaterii politice, mișcarea feministă explorează paradigmele și rolurile stereotipate ale femeilor, în timp ce acțiunea colectivelor îmbogățește meditațiile asupra inegalității de gen. Ce semnificație are astăzi termenul feminism?

Într-o vreme eram neîncrezătoare cu privire la valența acestui termen și nu pentru că nu l-aș fi crezut: ci mai degrabă mă temeam că era devalorizat, aproape riscând să îndepărteze noile generații, poate seduse de lecturi care făceau din cuvântul feminism ceva perimat. În schimb, mă înșelam: cred că acest cuvânt a reînceput să strălucească acum cu toată puterea parcursului său istoric. Ar trebui să îl păstrăm, să îl omagiem, să ne fie drag. Dar, mai ales, să îl facem cunoscut: dacă lumea ar înțelege cât efort, câte lupte, amploarea semnificației sale, destinația unui obiectiv cu adevărat democratic, atunci am fi cu toţii feminişti.

Care ar putea fi rolul și funcția scrierii în perioada istorică pe care o trăim?

Funcția scrierii ar trebui să fie aceea de a zdruncina, de a arde, de a oferi noi perspective pentru a decodifica lumea. Trăim însă într-o epocă în care predomină rațiunea pieței și uneori (sau adesea) ne sunt propuse cărți hipnotice, reconfortante, care ne distrag. Dar dacă nu se întâmplă acea zdruncinare despre care vorbeam înainte, pentru mine scrierea (la fel ca lectura) nu are sens. Cum a scris Kafka, „o carte trebuie să fie un topor pentru marea înghețată care se află înăuntrul nostru”.