În dialog cu Marilù Oliva despre „Albă ca zăpada în secolul XX”

Biancaneve nel Novecento („Albă ca zăpada în secolul XX”) este cel mai recent roman al scriitoarei Marilù Oliva, câștigător al premiului „Libri a 180 Gradi - Città di Sant’Elpidio a Mare”, din cadrul festivalului literar programat în perioada 2-10 octombrie 2021, carte deja nominalizată la Premiul Strega din acest an. Publicat de editura Solferino, este un roman tăios, penetrant, sincer. Povestea Biancăi atinge şi convinge cititorul chiar de la primele pagini.
Pe lângă Bianca, mai sunt și tatăl ei, Giovanni, și mama, Candi. Împreună formează o familie disfuncțională, cum ar putea să o definească psihologia contemporană. Însă în anii în care se petrece povestea, nimănui nu-i trece prin cap să dea vreo definiție acestui nucleu familial. Singura care oferă interpretări sau, mai bine zis, o viziune, este Bianca. Dar ea e mică, e implicată în prima persoană și e îndrăgostită de tatăl ei. Şi atunci mama, prin jocul contrastelor, al percepţiei în alb și negru tipice copilăriei, pare o vrăjitoare, o mamă vitregă. Se alunecă astfel într-o dimensiune tristă şi dureroasă care, totuși, surprinde prin capacitatea de a-l face pe cititor să adopte un alt punct de vedere. Să îmbrățișeze unele opţiuni pe care nu le împărtășește, dar pe care ajunge să le înțeleagă.
Pe de altă parte, este Lili. Vocea ei vine de departe și pare că se intersectează întâmplător cu acest nucleu ieșit din tipare. Lili povestește Marea Istorie. Holocaustul. Prostituția. Femeile.
Despre Biancaneve nel Novecento am discutat cu Marilù Oliva și am descoperit mai multe detalii care se ascund în spatele acestui roman care merită cu siguranţă să fie citit.


Biancaneve nel Novecento atinge mai multe subiecte de o importanță extraordinară, două dintre ele fiind reprezentate de personajele Candi și Giovanni. Mama și tata. Între ei, este Bianca. Din acest punct de vedere, analizezi complicata relație dintre părinți și copii, iar eu aș vrea să te întreb de unde te-ai inspirat și cum modelează figura paternă viața Biancăi.

Figura paternă este fundamentală pentru copilăria Biancăi, dar nu numai: deși îl va pierde timpuriu, el continuă să fie important și pentru viitor, întrucât va rămâne unul dintre punctele de referință capabile să-i ofere un sentiment de protecție și de stabilitate. În caracterizarea lui Giovanni, m-a inspirat tatăl meu, tipul de relație grijulie care îl lega de mine, poate chiar ‘maternă’ (de exemplu, el îmi pregătea biberonul în primele luni de viață, în timp ce mama era deseori absentă, căci lucra), ca şi felul lui dezinvolt de a înfrunta viața. Dar e doar un punct de plecare de la care am început să construiesc un personaj diferit — de fapt, în roman, Giovanni e un aspirant boxer, pe când tatăl meu era profesor —, întrucât doream să aibă o autonomie proprie în paginile romanului şi, mai ales, în viața pe care i-am plăsmuit-o. În ceea ce o privește pe Candi, mama Biancăi, îmi trebuia un antagonist, o femeie puternică și complexă, o „mamă vitregă” care să fie un ‘factor perturbator’ al relaţiei tată-fiică. Voiam să ‘scutur’ puţin familia tradițională și am folosit unul dintre cele mai cunoscute arhetipuri ale basmelor. Într-un mod deloc previzibil însă, pentru că mama vitregă din roman rezervă, în fapt, multe surprize.

Lili este o ființă care vine de departe, parcă dintr-o poveste paralelă, fiind însă un element esențial pentru a povesti prezentul. Cât de mult influenţează marea istorie povestea individuală a fiecăruia dintre noi? Putem să ne sustragem de la marile evenimente, din convingerea că se întâmplă departe de noi, că nu ne privesc?

Putem fugi de Istorie și, din păcate, mulți o şi fac, acaparați de distracții inutile, dar e un mare păcat. O mare ocazie pierdută. De a participa la binele comun, de a decide pentru viața noastră și a celor dragi nouă. Mai ales azi, în zonele geografice unde avem norocul să trăim în contexte democratice. În viziunea mea, să nu participi la istorie e un act impardonabil, o nedreptate față de persoanele care nu au posibilitatea de a o face pentru că sunt împiedicate, de exemplu, de o dictatură. Dacă facem un pas înapoi, altcineva va hotărî pentru noi și va face o alegere cu siguranță egoistă, pentru că Istoria ne-a demonstrat deja cum clasele dominante acţionează în funcție de propriile interese, și nu în spiritul frăției. Doar prin instruire și prin colaborarea pentru binele comun putem spera la realizarea unei lumi cu adevărat mai bune.

Bologna e scena unde se petrece povestea Biancăi. Cu ea, trecem și prin anii ’80: şi nu putem să nu trecem şi prin lucrurile urâte ale acelei perioade. Mă gândesc, de exemplu, la chestiunea drogurilor… Chiar și atunci când ne străduim să ne îndepărtăm de ele, urmăm modelele pe care le avem în jurul nostru. Cât de importante sunt rădăcinile? (Mă gândesc, de exemplu, la prietena Biancăi).

Rădăcinile sunt importante pentru că stau la baza formării noastre. Cum amintesc la un moment dat în roman (folosesc termenul „amintesc”, pentru că o spusesem deja în romanul Questo libro non esiste „Cartea asta nu există”): noi suntem rezultatul a ceea ce ni s-a întâmplat sau nu ni s-a întâmplat, a ceea ce viața a făcut din noi, al iubirii pe care am primit-o și mai ales al iubirii pe care nu am primit-o, al ocaziilor de care am profitat și al celor pierdute, al senzației pe care ne-au lăsat-o oamenii pe care i-am întâlnit, al greșelilor pe care le-am făcut, al amintirilor frumoase, al rănilor vindecate și al celor deschise, și aș putea să merg mai departe cu lista, la infinit. Asta nu înseamnă că, dacă rădăcinile sunt importante, nu trebuie să evităm ca problemele din trecut să devină o scuză prin care să nu ne construim viitorul pe care îl dorim.

Dacă ar trebui să o definești, cine e Bianca?

O fată aflată la răspântia dintre secolul XX şi Noul Mileniu care devine purtătoare de sens, o fiinţă determinată care aduce vântul schimbării și al conștiinței, dar care poartă pe frunte şi sudoarea efortului depus pentru realizarea lor și cicatricile — invizibile, dar profunde – care au învățat-o cum poate să renască din durere. Bianca este fiecare dintre noi și cred că acest proces de identificare este motivul pentru care e atât de îndrăgită de cititoare: dar acesta nu e un efect dorit sau studiat, eu însămi l-am înțeles abia mai târziu.