Mario Andrea Rigoni: „Faţă de mine Cioran avea, poate, o afecţiune specială”

În 15 octombrie 2021 s-a stins din viaţă Mario Andrea Rigoni (n. 1948), scriitor şi critic literar, profesor de Literatură italiană la Universitatea din Padova şi colaborator de lungă dată al cunoscutei publicaţii „Corriere della Sera”. Eminentul savant l-a cunoscut pe Emil Cioran, de care l-a legat o îndelungată prietenie şi, începând din 1981, a îngrijit pentru prestigioasa Editură Adelphi din Milano traducerea italiană a operei filosofului român. În Italia a apărut şi corespondenţa dintre Cioran şi Mario Andrea Rigoni, Mon cher ami. Lettere a Mario Andrea Rigoni (1977-1990), în traducerea italiană a lui M. Venturato (Padova, Il Notes Magico, 2007). De asemenea, în Franţa a publicat cartea Cioran dans mes souvenirs, în traducerea franceză a lui Michel Orcel (Presses Universitaires de France, 2009). Mario Andrea Rigoni a adus o contribuție de prim rang la difuzarea în Italia a operei lui Cioran, maestru incontestabil al aforismului căruia i-a încredințat reflecţiile sale.
În acelaşi timp, Mario Andrea Rigoni a fost şi rămâne unul dintre cei mai apreciaţi specialişti în opera lui Giacomo Leopardi. A publicat: Giacomo Leopardi, Poesie e prose/Poezii şi proze, vol. I: Poesie/Poezii, volum îngrijit de M.A. Rigoni (Mondadori, Milano, 2003), o ediţie comentată a întregii opere poetice a lui Leopardi; Il pensiero di Leopardi „Gândirea lui Leopardi”, cu o prefaţă de Emil Cioran (ediţie revizuită şi adăugită, Editura Aragno, Torino, 2010); două volume de reflecţii şi aforisme – Elogio dell'America / „Elogiul Americii” (Liberal Edizioni, Roma, 2003) şi Variazioni sull’Impossibile „Variaţiuni despre imposibil” (Il Notes Magico, Padova, 2006), care au fost traduse şi în franceză. Culegerea de povestiri intitulată Dall’altra parte „De cealaltă parte” (Editura Aragno, Torino, 2009) a câştigat Premiul Settembrini.
Publicăm, în memoria profesorului Mario Andrea Rigoni, interviul pe care l-am realizat în 2012 în care evocă întâlnirea şi legătura sa cu Emil Cioran.

Domnule profesor Rigoni, cum l-aţi cunoscut pe Emil Cioran?

S-a întâmplat într-o călătorie pe care o făceam la Paris împreună cu soţia, la începutul anilor ’70. Am fost invitaţi la cină în casa lui Jean-Noël Vuarnet, un tânăr scriitor şi eseist francez, pe care îl cunoscusem cu puţin timp în urmă la un congres dedicat lui Nietzsche – un eveniment rămas celebru – care s-a desfăşurat la Cérisy-la-Salle, în Normandia. Vuarnet frecventa anturajul lui Gilles Deleuze şi Pierre Klossowski, ambii prezenţi la acel congres la care participau, de asemenea, Jacques Derrida şi Roberto Calasso. Dintre toţi îl cunoşteam personal doar pe Derrida, despre care am scris un articol în 1970. Cu acea ocazie l-am întâlnit pe Calasso pentru prima dată şi am stat de vorbă cu Klossowski, care mi-a arătat o mare simpatie, invitându-mă într-o seară cu Vuarnet şi alţii să bem nişte Calvados cu el şi Denise (Roberte din romanele sale), în camera lor.
Vuarnet stătea pe strada Servandoni, foarte aproape de strada Odéon, unde cred că locuia încă de pe atunci Emil Cioran. La terminarea cinei, Vuarnet a anunţat, fără prea mare emfază, vizita unui prieten scriitor: era chiar Cioran, al cărui nume abia de-l cunoşteam. Am povestit impresia pe care mi-a lăsat-o în „exerciţiul de admiraţie” cu care începe cartea mea Cioran dans mes souvenirs, apărută la Presse Universitaires de France în 2009. Avea un aspect simplu şi un aer modest; vorbea cu un ritm saccadé, ceea ce făcea ca fascinanta lui elocvenţă să fie şi mai puternică. S-a vorbit despre cărţi toată seara, însă nu-mi mai amintesc cu exactitate despre ce titluri. În orice caz mi-am dat seama imediat că era un cititor formidabil şi că prefera jurnalele, memoriile, biografiile, confesiunile, pe scurt toate mărturiile experienţei directe şi personale.

Cioran frecventa şi el anturajul personajelor pe care le-aţi menţionat?

Nu, deloc: doar pe Vuarnet, din cei pe care i-am citat. Nu frecventa societatea literară. Şi cu atât mai puţin era tipul care merge pe la congrese... Mai târziu a intrat în contact cu Calasso, care i-a devenit editor. Din câte ştiu eu, prietenii săi din Franţa erau, la vremea aceea, Henry Corbin, Samuel Beckett, Henri Michaux (îmi amintesc că avea în casă un tablou al acestuia), pictorul Roberto Matta şi, bineînţeles, Eugen Ionesco.

Cum era Cioran în intimitate? Semăna mai degrabă cu gânditorul sclipitor, plin de ironie şi scepticism din volumele sale sau părea mai apropiat de imaginea plină de compasiune şi înţelegere pentru semenii săi pe care o regăsim în corespondenţa lui?

Era agreabil şi surprinzător, iubitor al anecdotelor şi al vorbelor de duh, capabil să treacă de la reflecţia amară la ironia destinsă. De asemenea, era deschis cu oricine, în afară de cei indiscreţi sau imbecili – o categorie, de altfel, foarte vastă. Cu prietenii era ospitalier, atent şi grijuliu, chiar protectiv, şi nu doar în termeni practici. Îmi amintesc cum, corectând versiunea franceză a unei cărţi de aforisme pe care am scris-o, m-a sfătuit în mod hotărât să elimin anumite fragmente despre care credea că ar putea să-mi dăuneze pentru că erau, cum se spune acum, „politically incorrect”. Trebuie să spun că faţă de mine avea, poate, o afecţiune specială. Odată, în lipsa lui Simone, am petrecut câteva ore împreună şi, la ora prânzului, chiar el, spre marea mea uimire şi aş spune chiar emoţie, mi-a pregătit un filé, conversând între timp despre distrugerea Germaniei, pe care o condamna, bineînţeles... Eu nu reuşesc să separ omul de scriitor sau de gânditor şi cred că, în cazul său, nici nu este posibil.

Ce părere aveţi despre cartea lui Friedgard Thoma Per nulla al mondo (Pentru nimic în lume), recent tradusă şi în limba italiană, care relatează relaţia secretă a autoarei cu Cioran?

Că această doamnă a comis o impardonabilă indiscreţie, chiar dacă a aşteptat să moară toţi cei direct interesaţi pentru a publica o asemenea carte; cu atât mai mult cu cât anumite detalii menţionate, evidente şi comune în orice relaţie erotică, sunt în mod vădit introduse în scop scandalistic, fără însă a aduce nimic relevant pentru cunoaşterea lui Cioran. Astăzi lumea se aruncă, cu aviditate, asupra aspectelor sexuale ale biografiilor, fenomen pe care Cioran însuşi îl deplora: dar, din păcate, i-a căzut victimă şi el. Bineînţeles, nu i-ar fi făcut plăcere nici ca aceste chestiuni să fie divulgate, nici ca propria-i viaţă şi gândire să fie disecate, aşa cum se întâmplă în cartea aceasta şi în multe alte cărţi, eseuri, teze de licenţă etc. Şi a denunţat de atâtea ori inutilitatea şi daunele criticii!

În scrisorile lui Cioran şi în relaţia sa cu Friedgard Thoma există însă şi referiri, consideraţii şi schimburi de idei cu caracter literar sau filosofic, care altfel s-ar fi pierdut…

Este parţial adevărat: acesta este unicul aspect interesant al cărţii. Friedgard Thoma ar fi putut probabil scoate din aceste materiale o ecranizare cu care s-ar fi salvat pe ea însăşi, pe Cioran, substanţa cărţii şi discreţia.

V-aţi dat seama încă de la început de însemnătatea operei lui Cioran sau aţi înţeles importanţa acesteia abia mai târziu?

Cum am spus, nu cunoşteam cărţile lui Cioran când l-am întâlnit pentru prima dată, însă m-au cucerit imediat şi pentru totdeauna, astfel încât i-am căutat un editor pe măsură în Italia, lucru care nu a fost deloc uşor la început. Mai târziu, Editorul Adelphi a făcut un pas înainte, iar eu am fost foarte bucuros să mă ocup, în mod direct sau indirect, de traducere.

Care erau subiectele de conversaţie preferate ale lui Cioran?

Nu avea un subiect preferat, vorbeam despre orice. Bineînţeles că sfârşitul Europei şi ascensiunea Islamului erau teme destul de recurente... La fel ca şi aceea a destinului singular, Cioran spunea „unic”, al evreilor.

Scrierile dumneavoastră au fost influenţate în vreun fel de prietenia cu Cioran? Există vreo temă de reflecţie care să vă fi fost sugerată de frecventarea operei sale?

Prietenia cu Cioran şi cunoaşterea cărţilor sale mi-au marcat, fără îndoială, vâna literară. Nu am fost influenţat atât de temele lui, pe care le simt însă în totalitate ale mele printr-un fel de naturală afinitate, cât mai ales de tonul extraordinar, imediat perceptibil, al gândirii şi al prozei sale, de luciditatea sa neiertătoare... În acelaşi timp, m-a ajutat să mă eliberez de amprenta de erudiţie academică pe care, prin meseria mea, nu puteam să nu o am, găsind, de altfel, un aliat în constituţia mea originară profundă, în obsesiile mele metafizice. În fine, mi-a provocat sau favorizat orientarea spre concizie şi aforism, ceea ce reprezintă principala cifră stilistică a lui Cioran.

Există o anumită apropiere între gândirea lui Leopardi, un scriitor căruia i-aţi consacrat câteva cărţi excepţionale, şi opera lui Cioran? Pesimismul lui Leopardi era de aceeaşi sorginte ca şi pesimismul cioranian?

Nu e nicio îndoială că Leopardi şi Cioran aparţin aceleiaşi familii spirituale şi că au o afinitate în concepţia despre lume, viaţă şi istorie: de altfel, practicau amândoi un fel de „ultra filosofie”, o formă de luciditate provocată de sfârşitul tuturor filosofiilor. Deşi Cioran nu cunoştea pe de-a-ntregul opera scriitorului italian, era foarte interesat de tot ceea ce îl priveşte ca gânditor şi ca om: aceasta se vede foarte bine în Prefaţa pe care, cu mare generozitate, a scris-o la cartea mea despre gândirea lui Leopardi, însă şi în Cahiers (1957-1972) cita câteva din gândurile sale şi, într-unul dintre ele, se scandaliza pe bună dreptate că un critic a putut folosi expresia de la Leopardi la Sartre, ca şi cum cei doi ar putea să fie puşi pe acelaşi plan ori într-un raport de continuitate. Veneraţia sa pentru Leopardi este demonstrată şi de faptul că pe un perete din modestul său apartament din strada Odéon a înrămat textul Infinitului. Pe de altă parte, corespondenţa noastră a început şi mai apoi a continuat în mare măsură sub semnul lui Leopardi.

Orice mare gânditor porneşte de la o intuiţie sau de la o experienţă importantă, care se reflectă şi se articulează apoi în opera sa. Care ar fi aceasta în cazul lui Cioran?

O spune chiar el în Cahiers. Ideea sau experienţa profundă, aceea la care nu ar fi putut renunţa pentru nimic în lume, este că tot ceea ce face omul se întoarce împotriva lui. Din păcate este adevărat şi mi se pare că astăzi acest lucru este mai evident ca oricând.

Publicarea Caietelor a fost o surpriză?

Da, absolut. Mai ales pentru că un asemenea, enorm, caiet de însemnări, citări şi gânduri, nefiind ca atare destinat publicării, ci mai degrabă distrugerii, s-a dovedit a fi o carte în adevăratul înţeles al cuvântului, de care nu ai putea să te lipseşti. În pofida dimensiunii impresionante (o mie o sută de pagini) şi a recurenţei unor motive, nu există nici măcar o notă care să nu captiveze ori să nu intereseze şi, de cele mai multe ori, să nu marcheze prin veridicitatea conţinutului. Şi consideraţiile literare sunt de o acuitate extraordinară.

Au existat şi alte surprize editoriale în ultima vreme?

Da, Emil Cioran, De la France (traduit par Alain Paruit), un text inedit scris în 1941 şi publicat de Editions de l’Herne în 2009, o carte foarte interesantă, despre a cărei existenţă nu ştiam nici eu.

Credeţi că Cioran este astăzi recunoscut în deplinătatea valorii sale?

Mi se pare că este recunoscut mai degrabă de cititorul comun, care poate fi un om simplu sau un star de cinema sau de sport, decât de literaţi şi filosofi de profesie. Are foarte mulţi admiratori necunoscuţi sau secreţi, care îl iubesc până la idolatrie. Şi este normal să fie aşa. Deşi este un scriitor autentic şi un gânditor singular, Cioran nu se adresează specialiştilor, doar dacă nu sunt specialişti… în experienţa vieţii. Mulţi dintre criticii celebri care s-au ocupat de el, de la Susan Sontag la George Steiner, manifestă prejudecăţi deplorabile, mai ales de natură „ideologică”. Gândiţi-vă că Steiner, într-un articol publicat în „New Yorker”, îl acuză pe Cioran de „superficialitate”, atât pe plan intelectual cât şi pe plan stilistic. Este o afirmaţie pur şi simplu ridicolă.
Cioran scria odată că doar un monstru ar putea vedea lucrurile aşa cum sunt. El, cu siguranţă, aparţinea acestei categorii, precum Machiavelli sau Leopardi, în vreme ce criticii săi sunt doar nişte oameni „de treabă”.

Interviu realizat şi tradus din italiană
de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)