Mario Sesti: „Publicul bucureştean a putut să atingă cu mâna forţa cinematografiei italiene de azi”

„Cred că spectatorii bucureșteni au putut să atingă cu mâna forţa unei cinematografii cu un pluralism de voci absolut remarcabile”. Şi, în aceste zile dificile de război în Ucraina, „văzând publicul român cum râde și se entuziasmează la filmele în italiană mi-am amintit că există un mod cu totul diferit de relaționare și confruntare între popoare și națiuni diferite”. Ne-a declarat criticul şi regizorul Mario Sesti, prezent la Bucureşti în calitate de consultant artistic şi coordonator al întâlnirilor și evenimentelor speciale ale Festivalului „Noua Cinematografie Italiană în România”.
În cadrul Festivalului a fost propus şi publicului din România documentarul său Bernardo Bertolucci: No End Traveling, prezentat la Cannes 2019 în prestigioasa secțiune Cannes Classics. „Un omagiu adus unui autor care nu cred că are egal”, Bernardo Bertolucci (1941-2018), după cum ne-a explicat Mario Sesti în interviul realizat de Afrodita Cionchin, dar şi „un mod personal de a păstra amintirea acelor momente, nelăsându-le astfel să se piardă”.


Care sunt impresiile la cald privind felul în care a fost primită de public această primă ediţie a Festivalului „Noua Cinematografie Italiană în România”?

Absolut pozitive. În experiența mea de propuneri privind cinematografia italiană în străinătate, răspunsul publicului, atât în termeni cantitativi, cât și din punct de vedere al căldurii, atenției și satisfacției, a fost cu adevărat foarte bun.


Pentru această primă ediţie a Festivalului au fost selectate opt filme italiene. Care este firul roşu care le leagă?

Ideea care m-a călăuzit în alegerea filmelor a fost tocmai aceea de a căuta un fir roșu care să fie reprezentat de unicitatea perspectivei fiecărei pelicule, de personalitatea autorilor şi diferența dintre generații, chiar foarte îndepărtate: pe scurt, de tot ceea ce caracterizează bogăția și energia unei cinematografii, precum cea italiană, capabilă să se reînnoiască în fiecare stagiune și să-şi găsească în interiorul său vitalitatea necesară pentru a reacționa cu limbaje și narațiuni mereu noi la schimbările din lume, societate şi istorie.


Într-o privire de ansamblu asupra trăsăturilor comune ale noii cinematografii italiene, care credeți că sunt cele mai semnificative în zilele noastre?

Cred că spectatorii bucureșteni au putut să atingă cu mâna forţa unei cinematografii cu un pluralism de voci absolut remarcabile: fiecare dintre ele cu o profunzime neconvențională și cu exigenţa unei povestiri inedite. În comun au ideea, adânc înrădăcinată în Italia contemporană, de după al doilea război mondial până astăzi, că cinematograful este un instrument important pentru a ne înțelege pe noi înşine și ceea ce se întâmplă în jurul nostru.


În ceea ce priveşte noua cinematografie românească, cum este văzută în Italia?

În calitate de critic, consider că cinematografia românească contemporană, cu nume precum Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Mihăileanu, alături de cea mexicană, exprimă acea capacitate de inovare care a fost cândva trăsătura caracteristică a Nouvelle Vague în toată lumea. Caracteristicile sale? Un amestec de cruzime și umor, o predispoziţie specifică de a reflecta societatea fără a o „cosmetiza” și, de asemenea, în anumite cazuri, o vocație pentru grotesc, toate acestea fiind, cred, elemente familiare şi „bucătăriei” cinematografiei italiene


UNATC a găzduit prezentarea și dezbaterea documentarului dumneavoastră cu titlul Bernardo Bertolucci: No End Traveling. Care sunt cele mai importante momente ale legăturii pe care aţi avut-o cu marele cineast din Parma?

Când l-am întâlnit prima dată pe Bernardo Bertolucci, m-a întrebat: „Când ai descoperit că nu ești nemuritor?”. Lui i s-a întâmplat pe platoul de filmare la Novecento, când, din cauza unei stări de rău temporare, și-a pierdut vederea pentru câteva zile. Avea 35 de ani la acea vreme și, după filme precum Conformistul și Ultimul tango la Paris, era deja considerat un maestru al cinematografiei atât în ​​Europa, cât și în America. Regizase primul său film la vârsta de 21 de ani și lucrase pentru prima oară pe un platou de filmare ca asistent al lui Pasolini la pelicula Accattone. La acea vreme era deja un fel de divinitate a cinematografiei de autor: un critic englez scria despre Conformistul că a fost filmat cu aceeași virtuozitate ca și A patra putere și, doi ani mai târziu, cu Ultimul tango la Paris, a realizat una dintre cele mai mari încasări din cinematografia italiană și, totodată, un film care a explorat cu atâta profunzime legătura dintre dorință, iubire și moarte, încât a fost cenzurat și a suferit de pe urma acestei mărci a negativului, aceasta fiind soarta celor care, în istorie, au luptat pentru ideile lor rebele și revoluționare (chiar dacă Ultimul tango este poate singurul film din lume care a avut parte de un asemenea destin). Din acest motiv, se poate înțelege de ce la 35 de ani, după ce a zdruncinat puţin cinematografia și chiar lumea, Bernardo Bertolucci a fost surprins să-și descopere propria vulnerabilitate. Ultima dată când am avut cu el o lungă conversație – despre care dă mărturie acest film - Bertolucci se afla de mult timp într-un scaun cu rotile și cunoștea foarte bine fragilitatea corpului, pe care o exprimas în filme empatice, sensibile și emoționante precum Ceai în deșert, Micul Buddha, Dansez singură.


Ce metodă aţi adoptat în documentar pentru a-i aduce un omagiu personal lui Bertolucci?

Filmul povestește despre numeroasele întâlniri pe care le-am avut cu Bernardo Bertolucci (uneori, pe scenă, alături de mari personalități precum Patti Smith, Wim Wenders, Gerard Depardieu, Marco Bellocchio), despre lungile noastre conversaţii despre filme și regizori, despre cinematografia lui şi despre nenumăratele pelicule pe care le-am iubit amândoi. Acest film este un omagiu adus unui autor care nu cred că are egal - câți au fost un mit al Noului Val și au cucerit deopotrivă Hollywood-ul cu un Oscar? - și, de asemenea, un mod personal de a păstra amintirea acelor momente, nelăsându-le astfel să se piardă.


Pentru a lărgi perspectiva, cum îmbinaţi experiența critică și cea cinefilă?

Până acum un an, realizarea de filme documentare era o extensie a activității mele de critic: am folosit cinematografia pentru a vorbi despre filmele pe care le-am iubit, despre Germi, Pasolini, Fellini, Bertolucci etc. Anul trecut, însă, am făcut și un film de ficțiune cu actori, Alți Părinți. În felul acesta am făcut un pas ulterior care m-a dus pe un cu totul alt teritoriu, cel al cinematografiei ca poveste, personaje, limbaj.

O temă de mare interes a Festivalului se referă la relația dintre cinema și literatură în Italia. Care sunt considerațiile dumneavoastră în această privinţă?

În trecut, cinematografia italiană s-a bazat în primul rând pe subiecte și idei originale, însă în ultimele decenii, și mai ales recent, perspectiva s-a schimbat: ca în cinematografia americană, publicaţiile editoriale au devenit o sursă importantă a poveștii de pe marele ecran și, mai ales, a noilor seriale. Cred că este un pasaj semnificativ care atestă faptul că literatura visează de multă vreme la cinema (fără a avea, însă, acea neîncredere faţă de acesta ca la începutul secolului XX) și ne arată cât de mult cinematografia, la rândul ei, iubeşte literatura.


Între cinema și literatură, acesta este anul Pasolini în Italia. În ce termeni aţi putea sintetiza moștenirea pe care ne-a lăsat-o Pasolini?

Este dificil să abordezi o astfel de chestiune într-un răspuns de interviu. Voi încerca să o fac indirect. Pasolini a fost atât de important și de crucial în cultura și societatea Italiei contemporane, încât ar trebui să ne imaginăm ce rol ar putea avea cu adevărat intelectualii în soarta unei țări (și a lumii), dacă fiecare națiune și fiecare deceniu ar putea avea la dispoziție o inteligență și creativitate ca ale lui.


Cu ce ​​gânduri plecaţi din România și ce reprezintă pentru dumneavoastră această experiență umană și profesională?

Am ajuns în România cu gânduri întunecate, din cauza războiului de granițele căruia mă apropiam. Şi m-am întors în Italia cu gânduri mai senine şi pozitive: văzând publicul român cum râde și se entuziasmează la filmele în italiană mi-am amintit că există un mod cu totul diferit de relaționare și confruntare între popoare și națiuni diferite.

Foto IIC Bucureşti



Interviu realizat şi tradus de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 4, aprilie 2022, anul XII)