Arta declinată ca un substantiv în latină. Dialog cu Martin Basile

Un rapper cult. Un tânăr regizor cu o privire iscoditoare. Un scenarist pentru care filmul trebuie să minuneze, cum minunează filosofia oamenii care îşi pun întrebări asupra vieții și se surprind întâlnindu-i culorile, ritmul, misterele. Dar fuge de definiții, Martin Basile, iar pentru a-l descrie, trebuie să-l descoperi.
Are două licențe şi a urmat cursuri dedicate animației cu autori Disney, respectiv scenariului în cadrul Fundației Marco Bellocchio. A câștigat OTB Film Awards cu regia pentru scurt-metrajul Custodi di memorie şi Real Film Festival pentru scenariul scurt-metrajului Favorite. La Platonic Film Competition câștigă premiul pentru regia scurt-metrajului Zeno’s Paradox, pentru a cita doar ultimele premii pe care le-a obținut în arta cinematografiei. Nu lipsesc cele pentru muzică.
Cu Martin Basile am discutat despre care mediu îl reprezintă mai mult, despre felul în care se poate povesti filosofia în cinematografie sau în muzică și alte de interes.


Mai degrabă regizor, scenarist sau muzician? În care mediu te simți mai „acasă”? Și în ce mod comunică între ele aceste forme de artă, cum se îmbogățesc una pe alta?

Nu știu de ce anume ține, dar sunt oameni care au talentul de a se focaliza pe o activitate și pot să-și dăruiască viața pentru a atinge cele mai înalte vârfuri în acel sector, uneori lăsând de o parte siguranța, relațiile, sănătatea. E un talent pe care eu nu îl am.
Am avut mereu obiceiul de a vedea conexiuni în mai toate câmpurile cunoaşterii. Așa că, printre temele care mă pasionează, se întâmplă ca un anumit gând „furat” din lumea enologiei să-mi inspire versul unui cântec; ca personajul unui film să-mi sugereze aspecte ale naturii umane pe care mi se pare că le regăsesc citind lucruri legate de finanțe; ca opera unui artist contemporan să-mi apară precum demonstrarea unei legi ale fizicii clasice.
Cu cât mă scufund mai mult în pasiunile mele, descoperind altele noi, cu atât intuiesc existența precum un tot unitar, unde înțelepciunea pe care o acumulăm nu se verifică într-un mediu specific. În ceea ce privește profesia mea, mă folosesc de tot ceea ce am, de tot ceea ce fac.
E cu totul altceva dacă mă gândesc la figura profesională cu care mă identific. Pentru a-și simplifica munca, mintea umană tinde să considere oamenii pornind de la o scurtă descriere: regizor, muzician, vecin, maniac… Nu mi-au plăcut niciodată definițiile, mai ales când vine vorba despre mine. Țin să consider, pe cât posibil, fiecare individ ca un întreg autentic, cu aspecte complexe și diferite.
Poate că mi se va obiecta că întâlnim deseori oameni care par a adera la un stereotip sau la un rol. Și, venind vorba despre conexiuni hipertextuale, asta îmi amintește cuvintele lui Fromm despre posibilitatea de a determina sinele precum o facultate construită prin dezvoltarea unei mari conștiințe, mai degrabă decât un fapt cu care trebuie să ne măsurăm, ca oameni.
Ca să fiu mai specific, eu cred că totul este necesar, inevitabil, și că posibilitatea de a determina chiar și cel mai nesemnificativ eveniment e doar o iluzie. Modul în care experimentăm existența ne împinge să credem că există o formă de libertate în comportamentul uman, deși nu avem niciun indiciu pentru a crede că acesta e mai puțin determinat decât mișcarea unui solid pe un plan înclinat. Cu toate acestea, simpatizez cu viziunea lui Fromm și cu efectele sale practice.
Oricum – conchid – îmi place să mă gândesc că sunt acest amalgam de sentimente și procese mentale, a cărui logică e greu de intuit privind din afară. Așadar, nici regizor, nici scenarist, nici muzician: doar Martin.


Ce povești, atmosfere sau sentimente îți stimulează interesul ca scenarist și regizor?

Prin cinematografie se dăruiește o experiență. Când asta devine o ocazie pentru a pune în discuție propriile certitudini, idei, dar chiar și simțuri, atunci îmi capturează interesul. Când întâlnesc așa ceva, simt o dorință de nestăpânit de a mă pune la muncă.
Mirarea este sentimentul pe care sper să-l întâlnesc când intru într-o sală cinematografică. Sunt uimit de filmele care prezintă situații și întâmplări cunoscute, dar ca și cum ar fi de pe o altă planetă; ca și cum le-aș întâlni pentru prima dată. Mirarea despre care vorbesc se declină în multe forme. Poate fi un inexplicabil și neașteptat atașament la viață și la fericirea regăsită, dar și un înspăimântător sentiment de neliniște existențială. Fapt e că cinematografia nu e făcută pentru a te lăsa indiferent.
Mă interesează mult filmele care se ocupă de cinematografie sau de artă în general, mai ales dacă au ceva nou de spus. Prefer un film controversat decât unul care gâdilă sensul comun. Din păcate nu e ușor de găsit astfel de filme. Din acest punct de vedere, un maestru care mă inspiră e Lars Von Trier. După părerea mea, ultimul lui film e una dintre cele mai profunde cugetări asupra artei. Și nu e întâmplător dacă cele mai bulversante cuvinte vin din partea unui personaj care consideră omorul precum o formă de exprimare.
Un aspect important al esteticii mele sunt instrumentele expresive care aparţin exclusiv cinematografiei, prerogativele ei de nereprodus într-un alt medium. Îmi place când un simbol pe ecran îmi povestește ceea ce versul unui sonet sau al unei overture nu poate sugera.
Concepția mea despre cinematografie nu se limitează la expresia show don’t tell. Un film poate ajunge la nivelul de capodoperă doar atunci când găsește o specificitate proprie în folosirea tuturor mecanismelor și prerogativelor care nu aparțin altor forme de exprimare.
Când timpul unei replici, poziția unui actor în spațiu, alegerea unei perspective mai mult sau mai puțin amplă, o mișcare a camerei, reușesc să spună mai mult decât cuvintele, atunci se întâmplă miracolul.


Să duci filosofia în cinematografie (mă gândesc la Zeno’s paradox) și declinările latine în rap (îmi vine în minte un anumit vers dintr-o piesă de a ta): este posibil? Mai bine zis, până la ce punct este posibil?

E posibil, dar mai bine să nu fiu luat ca exemplu. Când am publicat primele cântece, pe la vreo cincisprezece ani, era vorba despre cuvinte simple, spontane, sincere. Primele falimente, câte un „nu” și o doză bună de studiu m-au dus să reconsider ingenuitatea pe care o întâlneam în acele opere.
Astfel, în anii următori, am dezvoltat o metodă complexă, sofisticată de a scrie. Asta nu doar în muzică, ci și în scenariile pe care începeam să le dezvolt, ca și în poezie (pe acestea nu le-am publicat niciodată). În mod inconștient, se ascundea acolo dorința de a demonstra o cunoaștere pe care am dobândit-o cu mult efort. Ascundeam referințe la autori mai puțin cunoscuți sau concepte complexe din alte discipline, pe care doar eu le recunoșteam.
În ultimii ani, dorința asta de a demonstra s-a mai răcit, a devenit mai conștientă, transformându-se într-un fel de parodie. O obișnuință de care nu reușeam să mă descotorosesc, dar care de acum nu mai avea pretenția de a fi luată în serios. Un exemplu sunt operele pe care le citezi în întrebare. Când toate astea au ajuns la partea conștientă a minții mele, am început să mă dezintoxic.
Mirarea despre care vorbeam adineaori este sentimentul filosofiei, e punctul de unde își are originea. E surpriza pe care noi toți o simțim mai devreme sau mai târziu, dându-ne seama că existăm. Iar cinematografia, dar și muzica, sunt instrumente excepționale pentru a o povesti. Iar spre norocul nostru, nu au nevoie de cuvinte „grele” și de citate deosebite pentru a ne mira. Mai multe emoții și mai puține aiureli intelectuale!


Cât spațiu au noile voci ale cinematografiei italiene azi? Crezi că există un interes pentru a le primi?

Vrei să fii ascultat? În primul rând, întreabă-te dacă ai ceva frumos, util sau interesant de spus. După, e doar o chestiune de a „ridica” vocea.