Corespondența Mircea Eliade - Henry Corbin. Interviu cu Matei Iagher

De curând a apărut The Correspondence between Mircea Eliade and Henry Corbin (1950-1981), număr monografic (5/2022, 96 pp.) al revistei anuale în limba engleză „Phanês: Journal of Jung History”, publicată la Londra.
Cunoscută anterior doar într-o mică parte, corespondența dintre cei doi savanți și prieteni a fost transcrisă, tradusă în engleză și editată de doi cercetători, Matei Iagher și Florent Serina, redactori ai publicației „Phanês”. Colaboratorul revistei noastre, Gabriel Badea, i-a luat pe această temă un interviu lui Matei Iagher, care a tradus acest epistolar și a semnat textul introductiv.
Matei Iagher a studiat istoria religiilor la Franklin & Marshall College din Lancaster (Pennsylvania) și la Universitatea Catolică din Leuven. Și-a luat doctoratul în 2016 la University College London, cu o teză despre istoria psihologiei religiei. Din 2021 este Mircea Eliade Fellow la Institutul de Cercetare al Universității București (ICUB) și CESI.
Florent Serina este istoric al științelor umane, doctor în litere al Universității din Lausanne (2017) și autor al volumului C.G. Jung en France (Les Belles Lettres, Paris, 2021). A editat, de asemenea, corespondența dintre filosoful francez Henri Bergson și teologul elvețian Adolf  Keller (1872-1963).

Domnule Matei Iagher, cum l-ați descoperit pe Mircea Eliade și ce fel de cercetări ați făcut asupra lui?

Cred că l-am descoperit citind nuvelele Secretul Doctorului Honigberger și Nopți la Serampore pe la vârsta de 15 ani. Mai târziu am avut oportunitatea de a ajunge în SUA, la colegiul Franklin & Marshall College din Pennsylvania, unde se preda Istoria religiilor. Acolo am fost studentul profesoarei Annette Aronowicz, ce fusese, la rându-i, studenta lui Kees Bolle, primul doctorand al lui Eliade la Universitatea din Chicago. Asta era prin 2006. Profesoara mea nu-l cunoscuse pe Eliade personal, dar el, metoda lui, erau încă prezente în departamentele de Religious Studies din SUA. În cercetarea mea, am încercat să mă interesez mai ales de arii mai puțin examinate de alți cercetători: de pildă, relația lui Eliade cu psihologia, mai ales conceptul de transconștient, jurnalul integral și viața sa din America.


Până acum a fost publicată, în volume de sine stătătoare, corespondența lui Eliade cu Raffaele Pettazzoni, Stig Wikander, Julius Evola, Henry Pernet, Ioan Petru Culianu, autorii români de origine evreiască (scrisorile primite) și, în traducere italiană, cu Emil Cioran. În acest context, ce noutăți semnificative aduce publicarea corespondenței cu Henry Corbin?

Corbin e un interlocutor foarte important  al lui Eliade și, în plus, corespondența lor acoperă și anii cei mai productivi ai lui Eliade și perioada Eranos. Aș spune că, în privința relației, Corbin e similar cu Wikander, în sensul că ambii îi sunt prieteni, sunt orientaliști, sunt pe poziții aproape egale, atât în carieră cât și ca vârstă. Totuși, am impresia că, emoțional vorbind, era mai apropiat de Wikander. Cu Henry Corbin e o oarecare ambivalență: adică îi e drag, dar îl și obosește: Corbin e surd, nu-și poartă aparatul și conversația cu el devine o corvoadă după câteva zile de stat împreună (așa i se plânge Eliade Olgăi Froebe-Kapteyn, organizatoarea Eranosului). Pe de altă parte, Corbin e și destul de egocentric, vorbește numai de el, de planurile lui, iar pe Eliade îl cam calcă pe nervi treaba asta; desigur, în anumite momente, nu tot timpul.


Ce vi s-a părut mai interesant de descoperit în acest epistolar?

Corbin e unul din prietenii mai importanți ai lui Eliade și, desigur, cum știm toți, un hermeneut și savant de frunte al Islamului. Mă interesa deci să aflu despre ce-și scriau doi dintre giganții studiului religiei din secolul XX. Ce m-a surprins într-un fel e că nu avem de a face cu mari revelații intelectuale, dezbateri, experiențe mistice etc. E o corespondență în mare parte „lumească”, administrativă chiar pe alocuri. Și chiar asta e interesant cumva, dar nu în sensul mult-evocatei formule „sacrul se camuflează în profan”. Pe de altă parte, vedem că sunt și ei oameni ca noi toți, vorbesc de viața de toate zilele: scadențe, lucrări în curs de a fi scrise, conversații pe care le au cu edituri și editori, vacanțe. Lucrurile despre care am vrea cu adevărat să aflăm rămân nespuse. În sensul acesta, pentru unii, corespondența va fi probabil dezamăgitoare. În același timp, nu vreau să exagerez lumescul corespondenței: lumescul lui Eliade și Corbin e tot plin de Sohrawardi, Ascona, yoga, Noaptea de Sânziene, ș.a.m.d.
Ca să revin la întrebare, ce m-a surprins mai mult e cât de bine era branșat Eliade la lumea editorială din Paris din anii ’50: nu doar că se cunoaște cu redactorii și directorii de edituri, dar intervine pentru alții, îi ajută să publice, se pricepe și la contracte, la drepturi. Chiar Corbin îi cere sfatul de multe ori, îl roagă să intervină pentru el, la un moment dat îl roagă chiar să-i scurteze un eseu ce era prea lung pentru publicare. E un Eliade mai puțin cunoscut publicului comun. Nu știu dacă nevoia l-a învățat, dar îmi pare că ar fi putut ușor să fie și agent literar. Vedem aici și o trăsătură foarte importantă a lui Eliade, anume generozitatea lui: e uimitor (și asta reiese și din alte surse) cât timp cheltuia omul acesta cu promovarea altora, a proiectelor lor, a cărților lor, etc.


Care au fost dificultățile majore pe care le-ați înfruntat, împreună cu Florent Serina, în lucrul la transcrierea, traducerea și adnotarea acestei corespondențe?

Deși eu m-am ocupat de traducere, iar de transcriere colegul meu Florent Serina, pot spune că scrisul lui Corbin nu e mereu foarte inteligibil. Eu m-am luptat mai ales cu franceza. De asemenea, ca în orice muncă de editare la patru mâini, ne-am luptat împreună în privința stabilirii mai multor nume... De pildă, țin minte că un nume care ne-a dat ceva de furcă e cel al unui avion (de Havilland Comet), primul avion de linie cu reacție, ce fusese introdus în 1952 și în care soții Corbin au zburat la un moment dat, de la Roma spre Teheran. Henry Corbin fusese foarte impresionat de călătoria cu acest avion, și i-o descrie lui Eliade, afirmând că e o experiență aproape metafizică.


Într-un capitol al ultimei sale cărți, Briser le toit de la maison. La créativité et ses symboles (1986), Eliade a evocat personalitatea lui Ananda Coomaraswamy alături de cea a lui Henry Corbin, reunindu-le sub semnul așa-numitei theosophia perennis. Cum putem interpreta gestul său, corespondența aduce o lumină nouă în acest sens?

Da, e vorba de un articol scris pentru „History of Religions” în 1979: Some Notes on Theosophia Perennis: Andanda K. Coomaraswamy and Henry Corbin și republicat în volumul Briser le toit. Acel articol era dedicat cărților lui Roger Lipsey despre Coomaraswamy. Dar nu știu de ce s-a hotărât Eliade să-l alăture și pe Corbin; e drept că savantul francez murise de curând, în octombrie 1978 și, deși Eliade i-a scris un necrolog ce apăruse în mai 1979, poate că simțea că acela nu fusese un omagiu suficient... Dar, oricum, corespondența lor nu aduce mare lucru în privința aceasta: e o corespondență destul de personală. Nu prea vorbesc de idei metafizice.


Eliade și Corbin erau doi participanți de marcă în cadrul întâlnirilor Cercului Eranos. Prin prisma epistolarului lor, vom găsi vreo perspectivă nouă asupra faimosului grup de studii de la Ascona?

Nu știu dacă vom găsi o perspectivă nouă, dar găsim cu siguranță material legat de conferințele Eranos și de călătoriile celor doi la Ascona. Nu e nevoie să mai subliniez cât de importante au fost aceste întâlniri atât pentru Eliade cât și pentru Corbin. Pentru Eliade, Eranosul a fost o experiență inițiatică. În plus, și norocul a început să i se schimbe după ce s-a dus acolo: a obținut bursa Bollingen, iar câțiva ani mai târziu a fost invitat la Chicago. De asemenea, l-a cunoscut pe Jung și a fost foarte frapat de el, la fel ca și Corbin, de altfel. Amândoi s-au distanțat de Jung mai târziu, dar în anii ’50 erau destul de impresionați de el: plănuiau chiar să scrie o carte despre Jung împreună. Corbin aproape a scris-o singur, adică a scris mai multe lungi eseuri (publicate în 2014 în volumul postum Autour de Jung. Le bouddhisme et la Sophia), pe când Eliade pare că s-a lăsat rapid păgubaș. Cred că ce i-a atras la Jung era personalitatea lui: nu cred că Jung le-a vorbit de experiențele lui religioase, și nici nu le-a arătat Cartea Roșie, dar cred că intuitiv și-au dat seama că Jung era mai mult decât un psiholog.
Și aici văd o similaritate între proiectele celor trei: adică atât Jung, cât și Eliade și Corbin vin la un moment dat în contact cu anumite experiențe religioase, ale lor sau ale altora; în sensul că sunt convinși că lucrurile acestea sunt reale. Și totuși nu absolutizează aceste experiențe. Ce mi se pare deci interesant e că nici unul din ei nu pare interesat să devină pur și simplu un apologet pentru o anumită tradiție, oricât de convinși ar fi de valoarea ei: Eliade nu se face instructor de yoga (sau de șamanism), nici Jung nu pornește o religie a lui Philemon (sau a lui Abraxas), și nici Corbin nu face propagandă pentru Islam. Dimpotrivă, toți sunt interesați să extragă lecții universale din tradițiile studiate.


Corespondența Eliade-Corbin e prima pe care ați publicat-o. Urmează noi epistolare de acest gen, cu autori străini sau români?

Există mai multe schimburi epistolare ale lui Eliade care merită să fie publicate, în special cele cu autori români. De exemplu, corespondența cu Noica, doar în parte cunoscută până acum, sau cu Nicolae Herescu, pe care o au în lucru doi cercetători români, Dan Dana și Eduard Iricinschi; dar și cea cu Virgil Ierunca și Monica Lovinescu, de asemenea, din câte știu, în lucru. În ce mă privește, m-ar interesa mai ales o ediție din corespondența cu unii din studenții și prietenii săi americani. Desigur, pe lângă corespondența primită, trebuie identificată și reconstruită cea emisă de Eliade. În acest sens, i-aș menționa, printre alții, pe Jonathan Z. Smith, Tom Altizer și Kees Bolle.

Corbin și Eliade la Eranos
Provine din volumul Cahier de l'Herne, nr. 39, consacrat lui Henry Corbin (1981)