Matei Vișniec: „Un text este ceva viu, ceva ce ascunde în sine nişte forme de energie”

Romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor de Matei Vieşniec a apărut recent în Italia sub titlul Sindrome da panico nella Città dei Lumi, la editura Voland din Roma, în traducerea lui Mauro Barindi.
Matei Vișniec este cunoscut până acum în Italia prin operele sale dramaturgice, adaptate în italiană și puse în scenă în multe teatre. Prima reprezentație a uneia din comediile sale a avut loc la Piccolo Teatro din Milano în 1992 şi de atunci a fost propusă cu un mare succes de public și de critică la Roma, Bologna, Cagliari, Catania, Palermo etc.
Sindromul de panică în Orașul Luminilor este al doilea roman al său, publicat în România în 2009 și tradus în 2012 în Franța, unde în 2016 a câștigat Premiul de Literatură Europeană „Jean-Monnet”. În dialogul cu traducătorul Mauro Barindi, scriitorul vorbeşte despre geneza romanului și despre modul său de a scrie, atingând și aspecte personale inedite.

În romanul Sindromul de panică în Orașul Luminilor pot fi identificate patru niveluri principale: autobiografic, sentimental, suprarealist, nostalgic. Și, poate, s-ar mai putea adăuga un al patrulea: comic. Vă recunoașteți în această dimensiune multifațetată a cărții: da, nu? Și de ce?

Sigur că mă recunosc în acest demers de multiplicare a unghiurilor de abordare. În romanele mele încerc să povestesc ceva, dar prin vocea mai multor martori „oculari” ai evenimentelor, precum şi prin mai multe filtre emoţionale. Romanul pentru mine este naraţiune dar şi construcţie, dialog cu personajele dar şi încercare de a lăsa personajele să-şi scrie poveştile. Nu este exclus ca unele dintre tehnicile la care am recurs să vină din zona teatrului, pentru că în cursul vieţii mele am scris multe piese de teatru, în două limbi, în română şi în franceză. Un mare regizor francez, Antoine Vitez, le spunea următorul lucru actorilor: „Nu trebuie să jucaţi un personaj, ci să vă jucaţi cu un personaj”. Într-un fel, eu am adoptat acest principiu în scriitura romanescă: mă joc uneori cu personajele, le provoc, încerc să le ascult punctul de vedere, le las să evolueze în direcţii ştiute numai de ele şi să mă surprindă... Există deci şi o dimensiune ludică în modul meu de a scrie. Aş mai spune că atunci cînd încep un roman, sau o povestire, sau o piesă de teatru, încerc să ascult şi vocile interioare ale textului. Un text este ceva viu, ceva ce ascunde în sine nişte forme de energie, nişte posibile direcţii de evoluţie... Cînd scriu, colaborez cu textul pe care îl scriu întrucît îl consider nu atît un produs al capacităţii mele de invenţie ci un partener. Poate sună complicat ceea ce spun dar de fapt este foarte simplu: omul nu este o ştiinţă exactă şi nici creaţia, există şi paliere inexplicabile în demersul artistic...


Ce a declanșat sau când s-a declanșat în dumneavoastră acel stimul care v-a determinat să vă imaginați universul acestui roman?

Acest roman s-a născut şi din dorinţa de a vorbi despre Paris, despre acest oraş magic în care trăiesc din 1987... Pînă la vîrsta de 31 de ani, în România comunistă, călătoriile în străinătate erau nişte proiecte utopice. Regimul totalitar nu-i lăsa pe oameni să călătorească în mod normal. În anii tinereţii mele visam să am o bursă în străinătate, să trăiesc măcar cîteva luni în marile oraşe ale Europei, la Paris, la Roma sau la Londra.
Dar ştiam că proiectul era imposibil de realizat. Călătoream doar cu ajutorul cărţilor, citind marea literatură a lumii. Cînd am ajuns totuşi la Paris nu-mi venea să cred că era adevărat ceea ce mi se întîmpla, aveam impresia că visam... Mi-am spus atunci: „Acest oraş îmi oferă o şansă uriaşă, nu trebuie să-l dezamăgesc, trebuie să-i dau ceva înapoi, tot ce am mai bun şi mai creativ din mine.” Există o lungă tradiţie a artiştilor străini care vin la Paris pentru a se realiza, pentru a renaşte. Si eu pot spune că am renăscut la Paris devenind scriitor francofon.
Dar Parisul poate fi şi o capcană. Uneori te paralizează ca artist întrucît îşi dai seama că trăieşti într-un muzeu şi te întrebi: mai este oare necesar să adaug şi eu un exponat în acest loc atît de încărcat de cultură? Toţi putem enumera cîteva zeci de nume de artişti străini pe care Parisul i-a făcut celebri. Parisul a înghiţit însă şi zeci de mii de artişti fără să le dea şansa accesului la universalitate, la celebritate... Toate aceste faţete ale unui oraş-muzeu, ale unui oraş-capcană, ale unui oraş-iluzie m-au incitat să scriu acest roman.


Romanul dumneavoastră poate fi văzut și ca o călătorie istorico-antropologico-literară în Europa pre și post Cortina de Fier, cu scurtcircuite de o intensitate diferită. Dintre acestea, care au avut, în opinia dumneavoastră, cele mai mari / mici consecințe?

M-au preocupat mereu aceste raporturi complicate est-vest. Eu m-am născut într-o ţară unde artiştii aveau un anumit complex cultural faţă de Occident. Ne simţeam departe de marile capitale ale creaţiei, ni se părea că eram marginali, că veniserăm cu întîrziere în spaţiul competiţiei artistice. Îmi spuneam, uneori, împreună cu colegii mei de generaţie: ce buni suntem, ce bine scriem, dar nimeni niciodată nu va veni să ne descopere aici, în România. Această frustrare a fost profundă şi ea m-a împins la plecare, la exil... Mai tîrziu, după căderea comunismului, lucrurile s-au schimbat, o circulaţie normală s-a instalat între Est şi Vest. Astăzi artiştii din România şi din alte ţări ale Europei răsăritene reuşesc să atragă atenţia în Occident fără să mai fie nevoiţi să se mute fizic în spaţiul occidental. Eu însumi trăiesc acum între Franţa şi România. Dar m-am format cu această prejudecată: că aveam nevoie de o omologare în Occident pentru a mi se recunoaşte valoarea în ţara mea de origine. Acest tip de gîndire persistă de altfel. Occidentul rămîne un miraj deseori fatal pentru artiştii din alte spaţii, un fel de ciclop cu un singur ochi orientat doar spre el însuşi.


Din ecourile pe care le-ați avut, cum a fost primit romanul în țările unde a fost tradus?

Am avut cîteva satisfacţii mari cu această carte, înainte de toate în România unde am avut cronici numeroase şi elogioase şi unde Sindromul de panică în oraşul luminilor a obţinut premii importante.  Romanul a mai fost apreciat în cîteva ţări (printre care Rusia!).


Credeţi că romanul dumneavoastră este încă actual sau, într-un fel, „depășit”?

Un scriitor nu va spune niciodată că una din cărţile sale ar putea fi „depăşită”, ar însemna să se sinucidă dacă ar pretinde aşa ceva. Eu cred deci că atîta vreme cît va dura fascinaţia exercitată de Oraşul Luminilor romanul meu va rămîne actual.


Ce ne puteţi spune despre legăturile dumneavoastră cu Italia?

Italia a pătruns în viaţa mea cînd eram elev în micul oraş Rădăuţi din nordul României. Si a pătruns în mod durabil, emoţional, în primul rînd prin filmele ei. La acea oră neorealismul italian avea un impact enorm în ţările răsăritene. Cred că la fiecare două sau trei săptămîni vedeam cîte un film italian sau franco-italian. Fellini, Rossellini, Antonioni, Pasolini sunt artişti care m-au bulversat cu filmele lor, mi-au hrănit imaginarul şi mi-au dat chei de înţelegere a lumii. În paralel am început să citesc literatură italiană, şi prima carte care m-a emoţionat profund a fost Cuore, inimă de copil de Edmondo de Amicis. O citeam şi o reciteam, în alternanţă cu Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi. Ceva mai tîrziu, evident, m-am ataşat imediat de Pirandello, de Dino Buzzati, de Moravia, de Calvino... Printre cărţile mele favorite se număra, în adolescenţă, şi Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Eram fascinat de ideea că un scriitor poate scrie doar un singur roman şi intra cu el în posteritate şi în universalitate. M-am hrănit însă şi cu poezia lui Cesare Pavese, iar cartea sa Meseria de a trăi m-a obsedat multă vreme.
Poate este greu de înţeles astăzi cum de era posibil, într-o ţară comunistă, să fie tradusă atîta literatură străină. Dar acesta este adevărul, după 1965 s-a produs o deschidere în România iar intelectualii români au profitat de ea pentru a traduce masiv, în ciuda luptei cu cenzura... Tot în perioada adolescenţei cumpăram, în micul meu oraş de provincie, cărţi despre arta modernă şi aşa i-am descoperit pe De Chirico şi pe Modigliani... Evoc aici doar anii mei de formare, cînd cultura italiană, ca şi cultura franceză, se infiltrau aproape în mod natural în sufletul meu. Nu mai vorbesc de muzica italiană, atît de des difuzată la radio în anii ’60 şi ’70. Îşi mai aminteşte oare cineva azi în Italia de Gianni Morandi? Ei bine, eu îl adoram cînd eram copil...  


Tocmai a apărut noul dumneavoastră roman, Un secol de ceață, la Polirom. Despre ce este vorba?

Aş plasa acest roman în categoria ficţiunilor istorice, deşi toate bazele sale de plecare sunt reale, ele se hrănesc de evenimente trăite în propria mea familie precum şi de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Umbra lui Hitler şi umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole şi nu întîmplător partea a doua a cărţii se intitulează Răul are întotdeauna un frate geamăn. Este un roman despre ceţurile ideologice ale secolului trecut, prelungite, unele, şi în acest secol al XXI-lea. Încerc, în acest roman cu zeci de personaje, etalat pe o sută de ani şi pe 850 de pagini, să înţeleg eu însumi de ce oamenii nu învaţă mai nimic din greşelile trecutului şi mai ales de ce repetă erorile servituţii voluntare. Istoria m-a pasionat întotdeauna, am urmat de altfel în România studii de filosofie şi istorie. Aşadar, încerc să vorbesc despre  dilemele secolului trecut şi despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moştenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluţii, nu şi dilemele…