De vorbă cu Mircea Eliade: redescoperind sacrul pentru a înțelege lumea

Continuăm, prin acest al doilea interviu inedit în română, seria de convorbiri cu Mircea Eliade publicate în volumul Miti delle origini e ritmi cosmici. Conversazioni (1973-1984), editat de H.C. Cicortaș şi A. Scarabelli, Bietti, Milano, 2020.
Interviul de mai jos a fost realizat de jurnalistul Fausto Gianfranceschi în octombrie 1983, la Palermo, și a apărut în cotidianul „Il Tempo”, în 4 noiembrie 1983, cu titlul A colloquio con il grande storico delle religioni. Mircea Eliade: riscoprire il sacro per capire il mondo. Conversația avusese loc pe marginea unui colocviu pe tema misticismului creștin și islamic, desfășurat la Hotel delle Palme în zilele de 22-23 octombrie, în sala Wagner (după numele celui care în 1891 încheiase acolo compunerea operei Parsifal); o sesiune paralelă se desfășura, ca și în anul precedent, în apropierea orașului, în localitatea Mondello. Cu ocazia participării la simpozion, lui Eliade i-a fost decernat Premiul „Mediterraneo” din partea Cercului cultural omonim, organizator al manifestării, condus de scriitorul sicilian Nino Muccioli (1922-1999). De asemenea, în acele zile el a fost întâmpinat de mai mulți scriitori, prieteni și jurnaliști, care au realizat interviuri sau i-au dedicat pagini noi în scrierile lor.

(În imaginea de mai sus: operă a lui Pippo Madè)

Fausto Gianfranceschi (1928-2012) a colaborat cu diferite publicații periodice, printre care „il Borghese”, „il Tempo” (unde timp de douăzeci de ani a îngrijit secțiunea culturală), „Dialoghi”, „Pagine Libere” și „il Giornale”. Dintre cărțile publicate, amintim Teologia elettrica (1969), Il sistema della men­zogna e della degradazione del piacere (1977) și Bestiario della sinistra (2004). De asemenea, a fost și un autor de literatură fantastică, scriind romanele Il se­gno sulla mano (1968), L’ultima vacanza (1972), Belcastro (1975) și Giorgio Vinci psicologo (1983).

de la stânga la dreapta: Francesco Grisi, Robert Andrè, Mircea Eliade, Tommaso  Romano

L-am întâlnit pe Mircea Eliade la Palermo. Participam amândoi la un colocviu internațional asupra misticei creștine și islamice, organizat de Circolo Culturale Mediterraneo [1]. Șaptezeci și șase de ani, exilat român, profesor la Universitatea din Chicago (dar petrece lunile extrașcolare la Paris), Mircea Eliade e cel mai mare istoric al religiilor în viață, distingându-se printre alți reprezentanți ai acestei discipline printr-o penetrantă reflecție filosofică. În Italia, la editura Sansoni e în curs de publicare cea mai mare dintre operele sale organice, în mai multe volume [2], iar alte edituri – Bollati Boringhieri, Borla, Rusconi, Jaca Book – au tradus multe din studiile sale monografice [3]. Eliade este și romancier, dar acest aspect al activității sale este doar în parte cunoscut la noi.
În anii de tinerețe a petrecut câțiva ani la Florența, învățând italiana – îmi spune – ca să citească în limba originală opere lui Papini [4]. De la această reevocare pornește o conversație asupra subiectelor de căpătâi ale cercetării sale.

Munca dumneavoastră de istoric al religiilor v-a condus spre vreo certitudine antropologică care să depășească nivelul simplei descrieri?

Da, mi se pare deja clar pentru toți că experiența sacrului nu e ceva contingent, care privește doar unele perioade și unele condiții, ci constituie o structură permanentă a spiritului uman, în pofida eclipsărilor și camuflărilor.

Numai că trebuie să fie clar sensul cuvântului. Astăzi, ca să zicem așa, „sacrul” e la modă: vorbesc de el până și ateii și imanentiștii, cu idei confuze, înțelegând prin sacru ceea ce rezultă a fi deosebit de semnificativ pentru om. Pe baza cercetărilor pe care le-ați întreprins, ce este pentru dumneavoastră sacrul?

Este experiența unei realități absolute, transcendentă, fie ea reprezentată de Dumnezeu, de zei sau de un erou mitic. Este experiența prin care lumea capătă un înțeles firesc. Nici conștiința, nici activitatea minții nu ar fi posibile dacă nu am avea percepția că există ceva absolut. Omul devine o ființă umană când descoperă existența unei ordini care a fost fondată de o ființă supraomenească.
Omul nu a ajuns la activitatea mentală fără certitudinea unui principiu de origine supraumană; altminteri, nu ar fi putut să se orienteze cu ajutorul gândirii. Revelarea acestui principiu reprezintă modelul realității în interiorul căreia omul învață să gândească și să acționeze.

Așadar, într-un anumit sens, toate religiile sunt „revelate”?

Să spunem, expresiile religioase. Da, au toate la originea lor o „revelație”, din partea unui zeu, demon sau erou mitic.

În ciuda modelor, exotismelor și orientărilor exacerbate, se pare că azi procesul de desacralizare este de neoprit. Credeți că va fi întrerupt sau va continua până la capăt?

Cred că se va opri, dar nu se pot face previziuni cu privire la metamorfoza libertății spirituale. Cum spuneam, sacrul nu încetează să existe pentru om: azi, pur și simplu, nu mai este recunoscut.

Oare știința, cu teoria bing-bang-ului, cu microfizica, cu descoperirea unității materiei, nu și-ar putea da contribuția ei la această recunoaștere?

Ar putea, dar și în acest caz sacrul e camuflat în alte limbaje.

Istoria religiilor e în măsură să aducă o contribuție la confruntarea cu dezorientarea actuală a culturilor?

Cu siguranță. În epoca noastră, pentru prima oară, așa-zișii „primitivi” își fac intrarea în istorie prin mijlocirea unor noi cunoștințe, prin dezvoltarea comunicațiilor, intensificarea relațiilor și intereselor la nivel planetar. Însă nu se înțeleg unii cu alții. Cultura desacralizată nu are capacitatea de a înțelege lumea simbolică a „primitivilor”: ce știe ea de axa lumii, de împărțirea sacrală a spațiului, de arborele cosmic?
Și totuși, o cunoaștere reciprocă, fără prejudecăți, e enorm de necesară: ar fi o șansă inclusiv pentru Occident. Iată de ce istoria religiilor e instrumentul cel mai bun, căci ajută și la înțelegerea lumii moderne, în care sacrul e camuflat.

Așadar, se află sacrul și la Chicago?

De ce nu? Un ideal sau o pasiune pot configura absolutul, un model pentru existență.

Dar, concret, ce reușesc „primitivii” să spună occidentalilor moderni?

Occidentalii nu mai înțeleg simbolurile, deși însăși propria lor tradiție spirituală se bazează pe ele.
În acest sens, „primitivii” pot furniza informații vii. Spun „informații”, dar n-aș vrea să fiu înțeles greșit; nu spun că ar trebui, în mod absurd, să ne convertim… Pentru creștini botezul are valoarea unei purificări, e un gest exemplar în cadrul unei istorii sacre; ei bine, acest gest nu își pierde valoarea dacă este confruntat cu gesturi similare din alte tradiții spirituale. Dimpotrivă, se îmbogățește cu „informații”.
Desigur, asta e posibil doar dacă ne plasăm deasupra interpretărilor psihanalitice sau pur structuraliste.
Limbajul logico-verbal e de mai multă vreme în criză: eu cred că și în Occident asistăm la un proces de reînvățare a limbajului simbolic ce îmbogățește semnificația realului.

Sunteți optimist?

Da. După cum spuneam, libertatea și creativitatea spiritului sunt imprevizibile, dar și nesuprimabile. Actualmente nu le cunoaștem pentru că sunt acoperite de vălurile opace ale psihanalizei, sociologiei și ideologiilor.

După ce am vorbit de istoricul religiilor Eliade, să vorbim despre persoana Eliade. Sunteți un om religios?

M-am născut creștin, în Biserica răsăriteană, și așa rămân. Cred în viitorul creștinismului, chiar dacă nu-mi place să scriu despre acest subiect pentru a evita să se creeze confuzii cu opera mea de istoric. Totuși, a sosit momentul luării de poziție, și mă gândesc să dedic o carte acestui subiect [5].


Revenim în sala în care se desfășoară simpozionul asupra misticismului creștin și islamic. Subiectul poate părea straniu, aproape paradoxal, într-un moment extrem de sângeros al conflictului dintre creștini și musulmani (și evrei) în Orientul apropiat. Dar colocviul are tocmai scopul de a căuta o cale de ieșire „metapolitică” dintr-o criză globală în care războaiele endemice sunt semnalul cel mai amenințător, prevestitorul unei posibile catastrofe. Iar această cale de ieșire se întrezărește în studiul comparat – fără sincretisme superficiale – al diferitelor expresii religioase, aprofundând mesajul lor de mântuire și eliberare a omului de sub dominația exclusivă a condiționărilor biologice, economice și politice. E un apel foarte prețuit, așa cum o demonstrează participarea la simpozion, alături de Mircea Eliade, a celor mai mari orientaliști italieni, de la Francesco Gabrieli la Pio Filippani Ronconi, Alessandro Bausani, Andrea Borruso, împreună cu cercetători arabi.
Un prim simpozion, Incontro tra Cristianesimo e Islamismo come soluzione alla crisi del mondo moderno (Întâlnire între creștinism și islamism ca soluție la criza lumii moderne) se desfășurase anul trecut la Palermo [6], iar la finalul acestei de-a doua dezbateri au fost prezentate Actele, editate de Pier Luigi Aurea la editura Thule: o publicație prețioasă pentru că permite înțelegerea și studierea dintru început a unei inițiative aparent abstracte în raport cu urgența dramatică a realității de zi cu zi, dar care cuprinde o idee generoasă, extrăgând din cotidian forța de a se răzvrăti unei perspective destinate a deveni tot mai tenebroasă, dacă omul nu își va ridica din nou privirea dincolo de orizontul restrâns la care l-au condamnat materialismul și imanentismul.
Libertatea și creativitatea spiritului sunt imprevizibile, pot adia și prin întâlnirea câtorva oameni lucizi într-un oraș ca Palermo, aflat dintotdeauna la răspântia marilor civilizații, între Orient și Occident, între Nord și Sud. Un loc istoric, geografic și artistic, ce poate fi tradus în limbaj simbolic.

Fausto Gianfranceschi

Traducere și prezentare de Horia Corneliu Cicortaș

(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)

NOTE

[1] Cercul Cultural „Mediterraneo” luase ființă în decembrie 1981 la Palermo. Consacrat studiului comparat al religiilor și dialogului intercultural, a promovat publicarea revistei „Sacro e Profano”, între anii 1982 și 2001. Mircea Eliade a fost oaspetele celui de-al doilea simpozion al Cercului, desfășurat în 22-23 octombrie 1983 și intitulat Incontro tra cristianesimo ed islamismo: misticismo cristiano e misticismo islamico (Întâlnire creștino-islamică: misticismul creștin și misticismul islamic). La un an după moartea savantului român, grupul palermitan a instituit un premiu dedicat acestuia, ce avea să fie decernat ulterior, printre alții, unor autori ca Elémire Zolla, Pio Filippani-Ronconi și Augusto del Noce.
[2] Este vorba de ediția italiană a Istoriei credințelor și ideilor religiose, ale cărei trei volume au fost publicate de editura Sansoni din Florența în anii 1979-1982 (ediția cea mai recentă: Rizzoli, Milano, 2016).
[3] Până în 1983, operele lui Eliade fuseseră publicate și de alte importante edituri italiene, precum Einaudi, Rizzoli, Mediterranee și Morcelliana.
[4] De fapt, Eliade nu a petrecut niciodată mai mulți ani la Florența, oraș în care a călătorit și s-a oprit deseori, încă din perioada primelor sejururi italiene (1927-1928). Leitmotivul studierii limbii italiene din imbolduri „papiniene” e prezent în mai multe scrieri ale lui Eliade, de la Romanul adolescentului miop până la Memorii. Asupra raportului Eliade-Papini, în limba italiană, a se vedea mai ales Liviu Bordaș, Mircea Eliade e Giovanni Papini, una „corrispondenza” spirituale, în „Antarès”, 7/2014, Il paradosso romeno – Eliade, Cioran e la „giovane generazione” (număr monografic cuprinzând și corespondența Eliade-Papini, tradusă din franceză în italiană).
[5] Un proiect care, la fel ca altele similare, nu s-a mai concretizat. În ultimii ani de viață, pe lângă problemele tot mai serioase de sănătate, Eliade era acaparat de îndatoriri și inițiative editoriale complexe, printre care monumentala Enciclopedie a Religiei, apărută în șaisprezece volume în anul 1987.
[6] La acel colocviu, găzduit de Palace Hotel din Mondello în zilele de 11 și 12 decembrie 1982, fusese invitat și Mircea Eliade. Conform jurnalului acestuia, inițial fusese programat pentru luna octombrie. În data de 11 septembrie 1982, la Paris, scria: „Ruggiero Ruggieri îmi scrie de la Roma: mi s-a acordat «Premio Mediterraneo» (două milioane de lire) cu condiția de a fi prezent la Palermo în 20-21 octombrie, căci premiul se decernează personal. Îi voi telefona mâine că «din nefericire» nu pot accepta. La 2 octombrie, plecăm spre New York, la 7 vom fi la Chicago, la 20 (!) va trebui să țin conferința de mult promisă lui David Carrasco. Un savant american nu s-ar lăsa impresionat de această triplă traversare a Atlanticului în trei săptămâni. În halul de oboseală în care mă găsesc, mie mi-e imposibil” (M. Eliade, Jurnal 1970-1985, ediție de M. Handoca, Humanitas, București, 2004, pp. 447-448). În 1983, soții Eliade au petrecut mai mult de cinci luni în Europa, revenind la Chicago prin 10 noiembrie, așadar la puțin timp după sejurul sicilian.
[7] Pier Luigi Aurea (ed.), Incontro tra Cristianesimo e Islamismo come soluzione alla crisi del mondo moderno, Edizioni Thule, Palermo, 1983.