 |
|||
 |
|||
|
Miracolele sunt realități. Un interviu „insular” cu Mircea Eliade
„Vedeți stârcul acela?” îmi spune Mircea Eliade în timp ce ne plimbăm pe malul mării, unde golful Portoferraio se prelungește într-o liman de apă senină semănând cu o lagună. „Pentru cei ce nu participă la o cultură sacrală, acel stârc e o pasăre oarecare. Pentru ceilalți, în schimb, poate fi un simbol al divinului”. O senzație de liniște, sau poate o invitație la reculegere, sau poate chiar un îndemn la contemplație. Contemporanii lui Homer îl considerau mesagerul Atenei, zeița Înțelepciunii, și prin extensie simbolul științei divine. Stârcul acela, în care dumneavoastră vedeți un simbol sau chiar o epifanie a divinității, e ca miracolul: un miracol e recognoscibil doar de către cel ce trăiește într-o dimensiune sacrală și participă la o religie în care miracolul are loc. Pentru ceilalți e irecognoscibil. Sacrul e evident pentru cine știe să-l vadă și absent pentru cine nu îl vede. Sacrul e un timp deopotrivă camuflat și manifestat în lucruri. Cum am putea defini sacrul? E realul prin excelență, modelul de urmat: model ce nu-și are proveniența în noi, e tranzitoriu, e revelat, indiferent dacă este numit Dumnezeu, strămoș mitic sau mântuire. Toate religiile admit că există un timp, un spațiu și gesturi ce pot fi definite sacre. În schimb, profanul este caracterizat de caracterul său iluzoriu, pasager, fără sens. Se spune că sacrul ar fi dispărut din orizontul societății occidentale contemporane. Sau, poate, s-a ascuns de ochii unei societăți care tinde să lărgească frontierele profanului, a ceea ce e iluzoriu, fără sens. Și totuși fiecare face experiența, cel puțin o dată în propria existență, a acelei expresii a sacrului reprezentate de ieșirea din timpul liniar. De altfel, această epifanie a sacrului care irupe dintr-o dată în viața cotidiană este firul ce unește toate romanele dumneavoastră. Ați și explicat acest lucru în prefața la Signorina Christina (Jaca Book): „Personaje mai mult sau mai puțin mediocre”, afirmați acolo, „absorbite de grijile cotidiene, descoperă la un moment dat că sunt antrenate într-o lume deopotrivă străină și familiară în care li se întâmplă aventuri neobișnuite și de neînțeles [6]”. Așadar, sacrul este prezent și în epoca noastră, ce se definește secularizată. Da, pentru că sacrul e o structură a condiției umane: omul este om doar în măsura în care crede și trăiește în ceva semnificativ, ce nu aparține vieții cotidiene. Pierderea sacralității duce, în schimb, la angoasa în fața scurgerii banale a existenței. Sau la acel surogat al sacrului reprezentat de pseudo-miturile politice și mundane. Chiar și așa, în profunzimile acestui proces de desacralizare ar putea să se ascundă germenele unui nou tip de sacralitate. Eu am încredere în puterea creatoare a spiritului, în libertatea omului. Nevoia de sacru e inextirpabilă și poate lua forma unei nostalgii a paradisului, așa cum s-a întâmplat cu generația hippie: ce altceva putea însemna abandonarea de către hippies a societății, a instituțiilor, încercarea de a trăi în comuniune cu ritmurile cosmosului, refuzând să lucreze pentru bani? Voi vorbi de acest subiect în ultimul volum al Istoriei credințelor și ideilor religioase [7], pe care îl scriu în paralel cu al doilea volum al Autobiografiei [8]. Itinerariul dumneavoastră de istoric al expresiilor sacrului și ale miturilor a început tocmai aici în Toscana, unde ați studiat Renașterea italiană și unde s-a născut dorința de a merge în India. Cum a avut loc această trecere de la Renaștere la Orient? Există o legătură profundă între experiența religioasă a umaniștilor italieni și decizia mea e a merge în India. Renașterea redescoperise Cabala, hermetismul, Orientul. Interesul meu pentru India e asemănător celui pe care Pico della Mirandola l-a avut pentru marile civilizații asiatice. La fel ca umaniștii, eram împins de năzuința de a regăsi universalitatea sacrului în expresiile religioase diferite de cea a noastră. Impactul Renașterii, de la Marsilio Ficino la Pico della Mirandola, m-a condus de la neoplatonism la Hermes Trismegistul, iar de acolo, evident, spre Orient. Unde ați ajuns grație celui mai important orientalist italian, Giuseppe Tucci. El a fost cel ce m-a îndrumat spre studiul sanscritei. Și chiar la Roma, în biblioteca lui, am descoperit o carte a lui Dasgupta. Străfulgerat, i-am scris imediat, cerându-i să lucrez cu el la Calcutta, ceea ce s-a și întâmplat. Ați mers în India nu cu atitudinea unui turist cultural, precum numeroși tineri de azi, care căutau exotisme spirituale și s-au întors dezamăgiți sau buimăciți, fără nici o pricopseală. Și e logic să fie așa, căci acestor tineri le lipsea cunoașterea tradițiilor noastre religioase, a miturilor și a riturilor, care sunt temeiul indispensabil pentru înțelegerea tradițiilor mistice îndepărtate de noi. Acești tineri au căutat pe alte continente ceea ce puteau găsi în piețele lor, în biserica din colț. Eu însă fusesem atras de posibilitatea de a completa cunoașterea expresiilor sacre și de a verifica validitatea unor anume practici ascetice. Apoi, revenind în Occident, am simțit nevoia de a integra în tradiția noastră cunoașterea dobândită în Orient. În Istoria credințelor și ideilor religioase, din care până acum au apărut primele trei volume, ați trasat o istorie a expresiilor sacrului fără să vă limitați la aspectul instituțional al diferitelor religii. Voiam să surprind fiecare manifestare a sacrului, de la riturile megalitice până la yoga, șamanism și religiile Cărții, în toate aspectele sale. De exemplu, în ceea ce privește creștinismul, nu m-am mărginit la teologia și istoria Bisericii, ci am lărgit câmpul de cercetare la viața religioasă populară, arătând că religia noastră s-a dezvoltând altoindu-se pe religiozitatea ce o precedase, înglobându-i aspecte sacrale și magice. În volumul al treilea al Istoriei, ați subliniat afinitatea dumneavoastră cu unii Părinți ai Bisericii, precum Origen sau Dionisie, ori teologi și filozofi ca Sf. Bonaventura sau Nicolaus Cusanus, ce au exprimat în operele lor un creștinism cosmic în care vizibilul era considerat o manifestare a divinului. Astfel, sfântul Bonaventura scria: „Lumea e o scară prin care noi urcăm spre Dumnezeu; pe parcursul acestui drum întâlnim urmele prezenței Sale; unele sunt materiale, altele spirituale; unele temporale, altele eterne; unele în afara noastră, altele în noi înșine. Pentru a ajunge la înțelegerea Primului Principiu, Dumnezeu, care e cel mai spiritual și etern și care este deasupra a noi înșine, trebuie să peregrinăm printre vestigiile lui Dumnezeu, ce sunt materiale, temporale și exterioare nouă. În acest fel, apucăm calea ce duce la El” [9]. Metoda lui Newton Da, este adevărat. Și aș vrea să adaug că mă interesează mult și încercarea de sinteză între alchimie și știința naturală realizată de Newton și contemporanii săi. În viziunea lor, o atare metodă trebuia să integreze într-un creștinism non confesional tradiția hermetică și științele naturale – medicina, astronomia, mecanica. Sinteza ar fi trebuit să constituie o nouă expresie creștină, comparabilă remarcabilelor rezultate obținute prin integrările anterioare ale platonismului, aristotelismului și neoplatonismului. Dar „știința modernă” a ignorat sau respins moștenirea hermetismului: cu alte cuvinte, triumful mecanicii lui Newton a sfârșit prin a anula idealul științific specific al acestuia. V-ați defini creștin? Sunt creștin, refuzând în aceleași timp să fiu un creștin provincial; cu alte cuvinte, încerc să mă eliberez de expresiile istorice ale creștinismului, care au fost importante la timpul lor, dar care nu pot fi universalizate. Suntem chemați la hotelul dedicat simbolic stârcului nostru: a sosit momentul plecării spre Marciana Marina, unde îl așteaptă pe Eliade în piața burgului ca să-l sărbătorească. Dar destinul – sau, dacă preferați, Providența – a hotărât altfel. Începe o ploaie măruntă, în timp ce un vânt furtunos scutură coroanele pinilor ce ne însoțesc către orășel, care anul acesta împlinește o sută de ani. Alfredo Cattabiani Traducere și prezentare de Horia Corneliu Cicortaș
|
||
