Cu Mirko Volpi despre Dante şi primul comentariu integral al „Comediei”

Pentru a celebra 700 de ani de la moartea „Poetului Suprem”, publicăm un interviu cu Mirko Volpi de la Universitatea din Pavia, pornind de la impresionanta ediție, pe care a îngrijit-o, ​​a primului comentariu integral al Divinei Comedii a lui Dante Alighieri, realizat de Iacomo della Lana din Bologna, supranumit il Laneo, ediţie publicată în patru volume de Editura Salerno din Roma în 2009.
Databil între 1323 și 1328 (la scurt timp după moartea lui Dante în 1321), comentariul lui Iacomo della Lana s-a bucurat imediat de apreciere nu numai pentru utilizarea limbii vernaculare (alţi glosatori preferând latina), ci şi pentru acuitatea interpretării și claritatea prezentării. Comentariul nu se limitează la aspectele lingvistice şi stilistice, explicarea textului dantesc fiind însoţită de prezentarea problemelor doctrinare, filozofice și alegorice: pasajele interpretative sunt presărate cu detaliate referinţe mitologice, biblice, de istorie antică și modernă. Ecoul puternic pe care l-a avut ​​comentariul lui Iacopo della Lana este demonstrat de numărul mare de codice care îl transmit (peste o sută): ulterior și importantul Ottimo Commento va încorpora pasaje întregi sau secțiuni ale acestui comentariu, confirmând prestigiul neîndoielnic de care s-a bucurat lucrarea lui Iacomo della Lana.


Limba lui Dante, în absența documentelor autografe, trebuie reconstituită în caracteristicile sale fono-morfologice. Considerați că textul operei, așa cum îl putem citi astăzi, se conformează efectiv limbii „Poetului Suprem”?

Este practic imposibil să răspundem afirmativ la această întrebare. Nu se poate spune acest lucru și, dacă nu vom avea parte de miracolul descoperirii unui document autograf, cred că nu o vom putea spune cu certitudine niciodată. Există multe dezbateri în ultimii ani cu privire la aspectul lingvistic al poemului și, în opinia mea, elementul cel mai important al ultimelor ediții critice și comentate, deja publicate sau care urmează să apară în 2021, se referă tocmai la limba textului. Se urmăreşte identificarea tuturor caracteristicilor florentine în manuscrisele pe care le avem la dispoziţie: există însă o problemă, anume că cele mai vechi manuscrise florentine sunt, în orice caz, ulterioare morţii poetului (iar florentina din anii douăzeci sau treizeci ai secolului al XIV-lea era puțin diferită de cea de la sfârșitul secolului al XIII-lea, atunci când s-a format tânărul Dante), în timp ce manuscrisele care sunt considerate de referinţă în ce priveşte textul provin din zona primei difuzări a Comediei, și anume zona emiliano-bologneză. Aș spune că astăzi citim poemul aproape de forma sa originală, dar în ce priveşte anumite puncte, fenomene sau forme care pot să varieze (în mod plauzibil cu voia autorului) atunci când e vorba de rimă, de exemplu, vom rămâne mereu pe tărâmul ipotezelor.

Dante adoptă un limbaj al adevărului: frumosul şi urâtul, măreția și mizeria, entuziasmul și resemnarea, minunea și misterul coexistă, se împletesc și se contopesc. Modernitatea lui Dante constă în a permite cititorului să se recunoască în terţinele Cânturilor?

Am încercat întotdeauna să evit adjective precum modern sau contemporan, în ceea ce-l privește pe Dante. Prefer să spun că este etern, adică transcende timpul în care a trăit, deși este profund înrădăcinat în el (adică în anii de la sfârșitul Evului Mediu), aşa cum noi, cititorii din secolul XXI, suntem înrădăcinaţi în timpul nostru, fără ca acestea să fie ireconciliabile. Este adevărat că ceea ce dumneavoastră numiți limbajul adevărului și, aș adăuga, al realităţii, ne permite şi nouă să ne identificăm cu marile întrebări pe care le pune poemul, precum și cu finețea și precizia uimitoare cu care Dante reuşeşte să descrie și să reprezinte orice lucru care privește omul cu sentimentele, îndoielile, temerile şi marile întrebări care l-au măcinat dintotdeauna.

Ar trebui să reflectăm şi asupra faptului că sofisticatele mecanisme narative, formale și expresive conferă Comediei iluzia adevărului. Care sunt structurile fundamentale ale operei?

În cazul lui Dante nu aș vorbi niciodată despre iluzie. El deţine un adevăr, ca orice om cu o credință profundă, și consideră că ni-l poate arăta prin această operă de artă perfectă. Nu există niciun pasaj în Comedie în care Dante să ne spună, fie şi numai implicit: „Această călătorie este o ficțiune, o alegorie”; ne-o prezintă de fiecare dată ca „adevărată”, reală. Aceasta este deja o piatră de temelie a structurii poemului. Marele dantist american Charles Singleton spunea: „The fiction of the Comedy is that it is not fiction” („Ficțiunea Comediei este că nu e ficțiune”). În opinia mea, structura narativă a textului (pentru că, să nu uităm, Comedia este mai presus de toate o poveste) are o pondere decisivă în a ne arăta că această călătorie providențială este reală în toate privințele; o călătorie pe care protagonistul, poetul Dante Alighieri, a trăit-o ca pe o autentică experiență la finalul căreia, făcându-se scrib (folosesc în continuare cuvintele lui Singleton), consemnează tot ce s-a întâmplat. Măreţia poetică a unui om investit cu o misiune profetică, care are un parcurs de-a dreptul miraculos: însuși Dante confirmă acest lucru în celebrul incipit al Paradisului, XXV: „De se-ntâmplă cumva ca poemul sacru, la care și-au dat mâna și cerul și pământul…”

Morală, religie, politică, dragoste, ură, pasiuni, vicii, virtuți: mesajul și viziunea lui Dante pot coexista cu umanitatea divizată și fragilă a mileniului III?

Pentru înțelegerea deplină a mesajului său (care se poate rezuma foarte ușor prin Epistola către Cangrande della Scala, seniorul Veronei: scopul Comediei este de a-i scoate pe muritori din starea actuală de nefericire și de a-i duce la o condiție de fericire –  bineînţeles eternă, spirituală, nu doar pământească), trebuie să ne întoarcem neapărat la el. Cu alte cuvinte, trebuie să recuperăm timpul care ne separă de el. Ne lipsesc cunoștințele (istorice, teologice, filosofice, lingvistice...), dar mai ales suntem departe de a împărtăși aceeaşi idee despre lume, oameni și Dumnezeu. Noi, mă refer la 98% din ființele umane actualmente în viață, nu mai împărtășim aproape nimic din ideile și convingerile lui Dante: nici cele politice, nici cele economice, nici cele sociale sau etico-morale – decât poate într-un mod foarte general și, prin urmare, vag. Ne este greu să recunoaștem și să-i înțelegem pe cei mai apropiaţi de noi, aşadar cum să-l credem? Cu toate acestea, dacă vrem să-l citim cu adevărat pe Dante, nu putem uita sau pretinde că nu vedem că este o operă total religioasă, creștin-catolică în sensul cel mai pur și doctrinar. Infernul condamnă fără apel tot ceea ce doctrina considera, și consideră şi acum, păcatul de moarte; îi atacă pe papi cu violență și îi condamnă, însă rămâne respectul pentru rol, pentru papalitate în sine. În Purgatoriu, de fapt în Paradis, Dante, pentru a-şi continua călătoria, trebuie să se supună unei confesiuni foarte dure interpelat vehement de Beatrice. În Paradis, poetul este examinat de trei mari sfinți despre cele trei virtuți teologice, înainte de a putea avea viziunea finală. Înainte de a ne emoţiona cu povestea lui Paolo și Francesca sau cu episodul contelui Ugolino, trebuie să trecem prin toate aceste aspecte.

Cât din Comedie se poate regăsi în operele anterioare și ulterioare acesteia?

Comedia depășește toate celelalte lucrări ale lui Dante prin inspirație, limbaj și conținut. Dar nu există nicio îndoială că unele lucruri prezente în aceste texte, sub diferite aspecte (de la cele strict poetice, referitoare la experiența lirică, la cele filosofico-științifice din Convivio), sunt preluate și uneori actualizate și modificate în poem (mă gândesc la anumite schimbări de idei, cum ar fi cea referitoare la limba ebraică, despre a cărei istoricitate se exprimă în mod diferit în trecerea de la De Vulgari Eloquentia la Paradis). Cu siguranță, lucrarea care se apropie cel mai mult de poem, anticipându-l chiar în anumite privințe, este prima, adică Vita Nuova (Viaţa Nouă), care se încheie cu promisiunea și speranța lui Dante de a putea scrie ceva mult mai demn de Beatrice. Comedia (mulți au observat acest lucru) este, de asemenea, o călătorie, o întoarcere la Beatrice; ea este chiar motorul pelerinajului (să ne amintim Infernul, II); ea este cea care îl ghidează aproape până la limita extremă: aproape că putem spune că în numele ei se întâmplă totul. Pe scurt, Vita Nuova, povestea iubirii pentru această femeie care este deja „beatificată” și merită cea mai înaltă „laudă”, este cu adevărat premergătoare Comediei. Și, în anumite privințe, prefigurarea ei.

Se poate spune că Italia datorează mult unui fel de „Dantemanie” care a fascinat intelectul și spiritul a nenumărați tineri între secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Dante poate fi considerat un adevărat Părinte al Patriei în sens politic?

Cu siguranță, Dante a jucat un rol semnificativ în Risorgimento, devenind – prin forțarea evidentă dictată de momentul istorico-politic – o emblemă a revendicării independențri. Dante „Ghibellinul fugar” (“Ghibellin fuggiasco”) – chiar dacă nu era un Ghibellin!) – exiliatul mândru şi demn îndepărtat pe nedrept din Patria sa iubită (la fel ca mulți protagoniști italieni ai mişcărilor din acei ani, să ne gândim la Mazzini), câştigă o importanță deosebită în acel moment istoric particular, în care a fost enfatizat cu abilitate, printre altele, aspectul „anticlerical” al poemului. Nu este impropriu să-l definim pe Dante părinte al Patriei și, de asemenea, al identității naționale, dacă vedem cum a fost receptat şi prezentat cu precădere în secolul al XIX-lea. Dar Dante, ca să o spunem pe de-antregul, mai mult decât Italia unită (pe care chiar a preconizat-o într-un fel), și-a dorit restaurarea deplină şi efectivă a Sfântului Imperiu Roman: nu cred că meritoșii noștri patrioți, care l-au citit și iubit, ar fi putut fi de acord cu acest lucru!

Anul 2021 marchează celebrarea a 700 de ani de la moartea lui Dante într-un mod extraordinar de articulat și coral, fără bariere între disciplinele artistice și non-artistice. Ce a reprezentat și reprezintă Dante până în zilele noastre?

Ar fi foarte multe de spus, iar unele lucruri am încercat deja să le spun. Mă limitez la un singur aspect. Pentru noi, italienii, Dante continuă să reprezinte limba însăşi. Titlul de „părinte al limbii” italiene nu este nici retoric, nici nemeritat. Mă impresionează profund gândul că vorbesc aceeași limbă ca și Dante, acea limbă la a cărei forjare a contribuit decisiv, ba chiar a „inventat-o”, pentru a o face să fie – aşa cum s-a spus – în stare de orice, de a vorbi despre toate, de a exprima orice sentiment și concept, pe toată scara posibilităților expresive. Pentru a folosi propriile sale cuvinte (referindu-se la Virgiliu în întâlnirea cu Sordello, pe care le pronunță în Purgatoriu, VII 17): prin Dante, într-adevăr, „limba noastră şi-a arătat puterile”.

Care terţină vă este cel mai aproape și de ce?

Există două, Paradis XXXIII, 127-32. Dante, în Paradis, contemplă misterul trinităţii divine: întruparea lui Hristos, Hristos care se face om. Dante vede în cele trei cercuri concentrice (dar de circumferință egală) ale Trinității chipul lui Hristos şi, în interior, vede „zugrăvită” (cu aceeași culoare: un alt miracol de mare profunzime), „efigia noastră”, a oamenilor. În apogeul celei mai mari viziuni, a lui Dumnezeu, ultimul lucru pe care îl vede Dante este propriul nostru chip: în Dumnezeu care s-a făcut om, Dante – atenție, acesta este ultimul lucru în absolut din Comedie! – se vede pe sine, adică pe noi toți, vede omul care a devenit Dumnezeu. La sfârșitul călătoriei, și în centrul ideal a tot şi a toate, se află imaginea omului, a fiecăruia dintre noi.

127 Rotirea ta, ce-n tine conţinută
ca şi-un reflex de raze se părea
puţin de mine-n jur când fu văzută,

130 păru-n coloarea proprie ce-avea
că-n ea al nostru chip îl zugrăveşte,
deci şi mai adâncit privii în ea.

Profil bio-bibliografic
Mirko Volpi predă la Universitatea din Pavia, unde s-a licenţiat în literatură modernă şi a obținut titlul de doctor în Filologie Modernă (ciclul XVII). A publicat următoarele volume: «Sua maestà è una pornografia!». Italiano popolare, giornalismo e lingua della politica tra la Grande Guerra e il referendum del 1946 (Padova, Libreriauniversitaria.it, 2014); Giovanni Maria Bussedi, Diario. 1864-1869, edizione e commento storico e linguistico a cura di Mirko Volpi (Milano, Cisalpino, 2013); «Per manifestare polida parladura». La lingua del Commento lanèo alla ‘Commedia’ nel ms. Riccardiano-Braidense (Roma, Salerno Editrice, 2010, coll. «Quaderni della Rivista di Studi Danteschi»); Iacomo della Lana, Commento alla ‘Commedia’, a cura di Mirko Volpi, con la collaborazione di Arianna Terzi (Roma, Salerno Editrice, 2009, 4 tomi, coll. «Edizione Nazionale dei Commenti Danteschi»); «Quel ramo del lago…» Le vie del Lario e del Verbano nel Romanticismo lombardo e oltre (Milano, Centro Nazionale Studi Manzoniani, 2006). Are, de asemenea, numeroase articole și contribuții în lucrări colective