Legături între arta italiană şi arta românească. Dialog cu Niccolò Lucarelli

„Între Italia și România, la nivelul dialogului pe tema artei moderne, cred că se poate face mai mult: sunt mulți artiști români, de exemplu Theodor Pallady sau Cornelius Baba, care sunt aproape complet necunoscuți în Italia, dar care ar fi interesant de descoperit. La fel cum există mulți artiști italieni din secolul XX care sunt puțin cunoscuți în România. De ce să nu încercăm să construim un traseu paralel de cunoaștere a parcursurilor artistice respective din secolul al XIX-lea și al XX-lea, și în lumina contextului istorico-politic?”
Invitatul nostru este Niccolò Lucarelli (Prato, 1983), curator, critic de artă și teatru pentru „Artribune” și „ArtsLife”. Licențiat în studii internaționale, este colaborator la „Rivista Militare” şi a publicat mai multe cărți despre cel de-al Doilea Război Mondial, printre care Italiani in Albania 1939- 1945 (2021), Operazione Bagration. L'Armata Rossa contrattacca (2022) și Le Camicie Nere in Africa 1923-1943 (2023). Activează în calitate de curator independent și este autorul unor proiecte expoziționale în Italia și în străinătate.


Cum a apărut interesul dumneavoastră pentru artă?

Interesul meu a apărut încă din copilărie, dar, evident, s-a dezvoltat odată cu anii de școală. Deși la facultate am urmat profilul de Științe Politice – pentru că nu am o carieră doar în lumea artei – în liceu am avut un profesor de istoria artei foarte bun, care a încadrat materia în contextul societății, explicând problemele estetice în cadrul diferitelor fenomene sociale. Artiștii sunt, în multe privințe, fiii timpului lor și, pentru a fi mai bine înțeleși, ar trebui întotdeauna studiați fără a neglija perioada istorică în care trăiesc și lucrează. Participarea la astfel de lecții mi-a permis să învăț multe, dar mai ales m-a încurajat în a continua să învăț, chiar și după liceu. Trebuie să recunosc că am fost norocos, pentru că astăzi, odată cu declinul accentuat al calității școlilor italiene, astfel de profesori sunt foarte rari. Pornind de la o bază solidă pe care am obținut-o în liceu, am continuat într-adevăr să îmi construiesc drumul în artă, iar căutarea cu siguranță nu s-a încheiat.


Care este perioada istorică pe care o preferaţi și cum se reflectă ea în contextul cultural în care lucraţi?

Fiecare perioadă istorică este importantă pentru artă în felul ei, chiar dacă este una dramatică, pentru că întotdeauna îi influențează pe artiștii care o trăiesc. Cu toate acestea, dacă ar trebui să aleg, cred că epoca Greciei clasice a fost fundamentală pentru dezvoltarea artei și a gândirii occidentale, iar amprentele ei încă se regăsesc în societatea contemporană. Dar, dincolo de acest detaliu sociologic, epoca culturală respectivă a rămas întotdeauna în imaginarul unei bune părți din artiști, a fost redescoperită începând cu secolul al XV-lea și a rămas apoi un reper, chiar dacă doar conceptual, pentru multe mișcări artistice din secolele următoare, de la neoclasicism la metafizică și dincolo de aceasta. În mod evident, Grecia clasică a fost, de asemenea, capabilă să exprime o idee de frumusețe care depășea canoanele estetice. Din acest motiv colaborez cu doi sculptori italieni, Loriano Aiazzi și Sergio Monari, care se inspiră din Grecia antică (dar nu numai), ceea ce îmi permite să organizez expoziții în care reflecția asupra clasicismului este mereu prezentă, adăugând, evident, o serie de reflecții asupra societății contemporane: ce a mai rămas din cultura clasică, ce s-a schimbat, ce s-a pierdut... Rezultatul sunt expoziții cu un caracter istoric și antropologic care extind perspectiva asupra individului contemporan, măcar un pic.
De asemenea, consider foarte interesantă, în unele cazuri aș spune chiar emoționantă, interpretarea pe care artiștii au dat-o tulburatului secol XX, cu poveștile sale de rezistență și suferință, descrise prin artă. De aceea, prefer să lucrez cu artiști care au o viziune socio-politică amplă; momentan lucrez și la un nou proiect cu un pictor polonez ale cărui reflecții asupra Poloniei contemporane datează din 1989 și care pune tocmai în discuție societatea actuală. Până la urmă, un artist nu este doar un simplu decorator, ci ar trebui să fie și o oglindă și o voce critică a societății.


Cum aţi început să lucraţi în calitate de curator?

Munca mea de curator este una independentă, așa că am început prin a-i contacta direct pe acei artiști cu care eram interesat să colaborez. Firește, nu toți mi-au răspuns, fiind prea incomod și riscant să ai încredere într-un ilustru necunoscut. Activitatea mea a început (și colaborarea continuă și acum) cu sculptorii Loriano Aiazzi și Sergio Monari, doi artişti inspirați de arta antică etruscă și greco-romană. Colaborarea cu ei și comunicarea lor cu colecțiile de artă antică italiană (de exemplu, la Muzeul Arheologic din Salerno sau la Villa Torlonia din Roma) este interesantă, deoarece îmi permite să fac publicul să se gândească la importanța rădăcinilor noastre antice, care sunt încă prezente în societatea contemporană de astăzi. Pentru un curator independent, mai ales pentru unul aflat la începutul carierei sale, nu este ușor să colaboreze cu muzeele și, mai ales, să găsească disponibilitatea de a colabora. În special în Italia, cunoștințele, prietenia și disponibilitatea financiară joacă un rol foarte special, există orașe precum Florența sau Veneția care sunt greu de abordat pentru outsideri și independenți. Cu toate acestea, există și directori de muzee și consilieri de cultură care gândesc diferit, adică sunt dispuși să evalueze obiectiv propunerile primite și profesionalismul celor care le prezintă, fără a lua în considerare alte aspecte, cum ar fi afilierea politică. Și astfel, chiar dacă cu greu, datorită acestor oameni onești am avut și eu ocazia de a-mi consolida cariera. Totuși și astăzi, pentru mine, ca și pentru mulți alți colegi independenți, nu este ușor. Apoi, în Italia, birocrația creează multe obstacole inutile, și îmi amintesc la Roma, la Villa Torlonia, imposibilitatea de a organiza câteva evenimente paralele în timpul unei expoziții în 2019, tocmai din cauza unor chichițe birocratice; era o situație care nu ajuta nici expoziția, nici muzeul, dar nimeni nu pare să ia măsuri, iar lucrurile continuă exact ca înainte.


Puteți să ne spuneţi câte ceva despre proiectele care vi s-au părut cele mai interesante?

Fiecare proiect este o poveste în sine, care întotdeauna îți aduce o mică satisfacție. Totuși, există trei din care eu însumi am învățat foarte mult, pentru că au fost dezvoltate împreună cu artiști străini.
The Factum. A reality of space and time, l-am coordonat la Roma, la Museo Pietro Canonica, între mai și iunie 2021, și a fost prilejuit de prima expoziție personală în Italia a artistei române Maria Nitulescu, sub patronajul Ambasadei României în Italia și al Accademia Angelico Costantiniana, cu sprijinul Institutului Cultural Român. A fost antrenantă construirea unui itinerar senzorial în cadrul colecției muzeului, legat de o reflecție asupra riscurilor de denaturare a realității, dar și de poezia timpului care se scurge, de memorie și de capacitatea artei de a interacționa pozitiv cu realitatea.
Apoi, Blasts, cries, laughter, un proiect dezvoltat la Praga între ianuarie și aprilie 2022, la White Room din Pragovka Art District, cu trei tineri artiști din Europa de Est, doi dintre ei sârbi și unul ucrainean. A fost foarte stimulant să le cunoaștem poveștile și rădăcinile, care într-adevăr au reieșit în lucrările lor. Conceptual, am gândit expoziția ca pe o reflecție asupra războiului, democrației, gândirii critice și societății contemporane, tot într-o cheie ironică, conform dictaturilor „realismului perspectivist” al regizorului de teatru Massimo Castri; iar ca titlu am ales un vers al lui Lawrence Ferlinghetti, tocmai pentru a sublinia ideea de „comedie umană”, compusă din zgomote, lacrimi și râsete. Fiecare dintre artiști a adus o contribuție interesantă, de la amintirile războiului din Kosovo din 1999 la baricadele din Hong Kong în urma Mișcării Umbrelelor, până la nevoia de recuperare a memoriei colective. A fost o experiență foarte interesantă, pentru că am învățat multe din experiențele și poveștile artistelor implicate în proiect: Milica Mijajlovic, Tamara Spalajković și Olga Krykun.
Un alt proiect de care sunt foarte atașat este o expoziție de grup a artiștilor din Africa Centrală, care s-a desfășurat la Bujumbura, Burundi, la galeria TwoFiveSeven Arts, în vara anului 2022; o scenă artistică de construit, într-o țară care face eforturi uriașe pe calea progresului social și cultural. A fost o provocare pentru că, în ciuda faptului că eram singurul curator italian activ în țară, nu am primit nici cel mai mic sprijin din partea Ministerului italian de externe, nici din partea Ambasadei Italiei din Kampala, nici din partea Consulatului italian din Bujumbura; de fapt, se pare că nu există programe pentru curatorii italieni care lucrează cu artiști străini din alte țări. Cu toate acestea, galeria TwoFiveSeven Arts a făcut un mare efort organizatoric și, de asemenea, a reușit să tipărească un catalog frumos. Înainte de a fi o experiență profesională a fost o experiență umană care m-a îmbogățit foarte mult. Am descoperit o Africă mândră de rădăcinile sale și care se luptă să rupă acele lanțuri colonialiste care, din păcate, încă mai există.


Cum s-a dezvoltat scena artei contemporane italiene în ultimii 10 ani?

Din păcate, trebuie să recunoaștem că educația școlară din Italia a suferit un declin drastic al calității în ultimii 15 ani, din mai multe motive. Din păcate, și școlile și academiile de artă au avut de suferit; acest lucru a făcut foarte dificilă crearea unei noi generații de artiști cu o bază culturală solidă, începând cu cunoașterea patrimoniului istorico-artistic italian și a proceselor tehnice tradiționale. Astfel,  găsim mulți „vrăjitori” ai tehnologiei, dar foarte puțini știu să sculpteze marmura, să toarne bronz sau să pregătească vopsele în ulei. Acest lucru nu înseamnă că cei care cunosc tehnicile de lucru sunt neapărat buni artiști, dar cunoașterea noțiunilor de bază cred că este întotdeauna utilă,  deoarece îi permite artistului să se  implice într-o relație „directă” cu materialul care încurajează și reflecțiile conceptuale. În general, dincolo de atâta „manierism”, mi se pare că nu reușesc să văd artiști care să fie purtători de cuvânt ai societății și ai problemelor ei, care să indice noi căi, care să fie dispuși să riște în afara căilor liniștite trasate de piață, așa cum se întâmplă cam peste tot, cel puțin în Occident. În plus, chiar și atunci când un tânăr artist este într-adevăr talentat și încearcă să deschidă noi drumuri, nu găsește întotdeauna cu ușurință ocazia de a expune, pentru că multe spații (inclusiv multe muzee municipale care ar trebui să fie în schimb publice, cel puțin pe hârtie) percep o chirie pentru sălile lor (la fel ca în cazul închirierilor de camere obișnuite), iar acest lucru este în mod evident un obstacol pentru acei tineri artiști care, deși buni, au bugete foarte limitate. Sistemul artistic din Italia nu este foarte democratic, există puțină meritocrație, patronajul este foarte adesea limitat la vorbe și de aceea mulți tineri sunt lăsați în urmă. Prin urmare, pe lângă dificultățile generale din acest sector, scena artistică italiană suferă și de probleme structurale interne.
În plus, tinerii nu primesc în general exemple bune de la artiștii „consacrați”, într-o epocă în care expozițiile sunt prilejuri de podiumuri mondene sau momente provocatoare, concepute cu artă pentru a obține publicitate prin exploatarea credulității unei opinii publice foarte slabe. Și chiar și pavilioanele italiene de la ultimele ediții ale Bienalei de la Veneția cred că arată clar dificultățile scenei artistice naționale. Pe de altă parte, trebuie să spun că Pavilionul italian de la Bienala de la Gwangju a fost foarte interesant. În general, însă, nu aș vorbi de o evoluție a scenei italiene, ci mai degrabă de o stagnare în contextul mai larg al unei crize de idei și de valori care afectează, din păcate, o mare parte a societății occidentale. Pe de altă parte, am văzut evoluții apreciabile în Asia de Est și în Africa, zone ale lumii adesea privite cu dispreț, dar de la care, în schimb, ar fi multe de învățat, inclusiv în ceea ce privește etica culturală. În schimb, în Italia, ca, din păcate, în cea mai mare parte a Europei, persistă o închidere puternică față de acestea, începând cu regulile birocratice greoaie pentru acordarea de vize curatorilor și artiștilor din aceste țări, în special africanilor. O atitudine ipocrită, care cu siguranță nu face cinste lumii culturale, dar de care nimeni din Europa nu pare să se intereseze. Criza culturii începe, poate, chiar de aici, din lipsa de etică. Este evident că un astfel de climat, din păcate, sfârșește prin a influența, prin mii de mecanisme ascunse, chiar și creativitatea artiștilor.


Cât de importante sunt pentru dumneavoastră, în abordarea teoretică, scrierea creativă și oportunitățile de călătorie?

Un proiect curatorial începe cu textul critico-științific prin care se prezintă tocmai expoziția, artistul și lucrările sale, inserate în viziunea curatorului pentru acea circumstanță specifică. De aceea, este importantă redactarea unui text temeinic, precis, clar, fără autoreferențialitate; cred că teoria lui Oscar Wilde despre „criticul ca artist” este încă valabilă, pe cât posibil, și că acesta trebuie să știe să folosească elegant cuvântul scris pentru a putea dialoga constructiv cu publicul. Dar eleganța nu înseamnă a recurge la „sloganuri”, ci mai ales a folosi cuvintele cu onestitate, pentru a explica publicului în cel mai bun mod posibil conceptele și emoțiile pe care un artist intenționează să le exprime prin opera sa. Astfel, scrierea este un pas fundamental în planificarea unei expoziții. Călătoriile, pe de altă parte, sunt un instrument fundamental pentru dobândirea de cunoștințe și, cum încerc să dau proiectelor mele o perspectivă care este și socio-politică, cunoașterea țărilor de origine ale artiștilor, nu doar din cărți, ci și din experiența directă, este importantă pentru că îmi lărgește punctul de vedere. Să fi cunoscut măcar puțin România, de exemplu, mi-a fost de folos pe parcursul colaborării cu Maria Nitulescu, a cărei cercetare artistică privește foarte mult înspre rădăcinile culturale ale țării sale.


Cum percepeţi dialogul dintre scena artistică italiană și cea românească în ultimii ani?

Dialogul există fără îndoială și este fructuos, mulți tineri români studiază arta la universități italiene, mulți artiști români își organizează expoziții în Italia. Personal, așa cum am menționat, am curatoriat-o pe Maria Nitulescu la Roma în 2021, în ceea ce a fost prima ei expoziție personală în Italia. Poate că, totuși, nu există atât de mult interes, în general, din partea artiștilor italieni pentru România, mi se pare că văd puține expoziții în acest sens. Sincer, nu știu din ce cauză, dar cred că ar putea crește oportunitățile de expoziții în România.
În plus, cred că se poate face mai mult la nivelul dialogului despre arta modernă: sunt mulți artiști români, de exemplu Theodor Pallady sau Cornelius Baba, care sunt aproape complet necunoscuți în Italia, dar pe care ar fi interesant să îi descoperim. La fel cum există mulți artiști italieni din secolul XX care sunt puțin cunoscuți în România. De ce să nu încercăm să construim un traseu paralel de cunoaștere a parcursurilor artistice respective din secolele XIX și XX, ținând cont și de contextul istorico-politic? Cred că ar ajuta și la îmbunătățirea, la nivel general, a înțelegerii reciproce și la corectarea multor prejudecăți și viziuni distorsionate.