Norman Manea: „Mă definesc tot mai mult ca un exilat, fără localizări suplimentare”

Norman Manea este scriitorul româno-american cu cea mai mare notorietate și, totodată, unul dintre cei mai traduși și mai cunoscuți autori români la nivel mondial. Emigrat la sfârșitul anilor ’80 în Statele Unite ale Americii, unde a devenit profesor și scriitor în rezidență la Bard College, New York, el a continuat să scrie în limba română, semnând mai multe volume de proză scurtă și eseuri, apărute în 30 de limbi.
În România, cărțile sale sunt publicate de Polirom, în seria consacrată pe care editura a lansat-o în 2008 și în care au fost tipărite până acum 19 titluri: Întoarcerea huliganului, Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow, Vorbind pietrei, Atrium, Variante la un autoportret, Vizuina, Curierul de Est. Dialog cu Edward Kanterian, Plicul negru, Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Fericirea obligatorie, Captivi, Cartea fiului, Zilele şi jocul, Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul, Plicuri şi portrete, Laptele negru, Pe contur, iar cel mai recent, Umbra exilată.

Norman Manea este deținătorul unei serii de premii prestigioase, americane, românești și internaționale, între care Guggenheim Fellowship (1992), The McArthur Fellowship (1993), National Jewish Book Award (1993), The New York Public Library Literary Lion Medal (1993), Premiul Internațional Nonino pentru „Opera Omnia” (2002), Premiul Napoli pentru ficțiune (2004), Prix Médicis Étranger (2006), Nelly Sachs Prize (2011), Premiul Național pentru Literatură acordat de Uniunea Scriitorilor din România (2012), Marele Premiu FIL pentru literatură în Limbi Romanice (2016) și Premiul asociației româno-americane Alianța pentru Arte și Litere (2018).

În data de 5 noiembrie 2021, Institutul Cultural Român din New York și Ambasada României în SUA i-au dedicat un eveniment special, pentru a-i celebra lunga carieră de scriitor și intelectual public, precum și contribuția la întărirea relațiilor culturale româno-americane. Evenimentul, deschis de ambasadorul Andrei Muraru și găzduit de directorul ICR New York, Dorian Branea, a cuprins o conferință susținută de profesorul Claudiu Turcuș de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialist în opera lui Norman Manea, citirea unor mesaje trimise de către secretarul de stat Andrei Novac și președintele Bard College, Leon Botstein, evocări din partea numeroșilor prieteni prezenți, precum și vernisajul expoziției “Norman Manea - A Life in Pictures”/„Norman Manea - O viață în imagini”. Cu această ocazie, sala principală a ICR New York a primit numele „Norman Manea”.


În timp ce pregăteau evenimentul special de la ICR New York din 5 noiembrie 2021, organizatorii au fost rugați să nu folosească cuvântul aniversare și nici să nu pomenească cei 85 de ani pe care i-ați împlinit nu de mult. De ce?

Nu era o cochetărie senilă. Cum, probabil, știi, nu am fost alintat de vedetele literare sau politice din Patrie. Voiam, deci, să evit orice îndreptățire calendaristică a acestei „dezvinovățiri” publice.


După mai bine de cinci decenii de carieră literară, sunteți unul dintre cei mai celebrați autori români, dar ați avut parte și de numeroase controverse. Ce a fost decisiv, în tot acest parcurs, în plan pur personal, dar și în ce privește cărțile pe care le-ați scris: recunoașterea sau contestarea?

Recunoașterea publică și contestarea s-au produs în perioade și locuri diferite. În ambele situații, decisivă a fost persistenta concentrare a autorului pe proiectele sale.


S-a spus că sunteți un om cu vocația prieteniei și a fost invocată adesea relația dumneavoastră cu Philip Roth sau cu alți mari scriitori precum Antonio Tabucchi, Orhan Pamuk ori Claudio Magris. Aș vrea să aduc în discuție un alt nume, mai puțin celebru, dar mai aproape de noi: Sorin Titel, un excelent autor al periferiei central-europene, astăzi prea puțin citit din păcate. Povestiți-ne despre prietenia care v-a legat.

Da, plăcerea și nevoia comunicării cu cei din jur au însuflețit adesea așteptările mele, aducând bucurie. Prietenia a ocupat un rol important, interlocutorii au stimulat un dialog de care aveam nevoie. Am avut mulți prieteni de-a lungul timpului, dialogul intelectual și emoțional dădea un sens calendarului, însuflețea solitudinea mea. Prieteniile literare m-au marcat, de pildă prietenia cu Lucian Raicu și cea cu Philip Roth. Am fost foarte apropiat de Sorin Titel. Îmi amintesc seara când am mers, împreună cu prietenul nostru comun George Bălăiță, să-l vedem pe patul de moarte. Am și publicat o amplă evocare afectuoasă a relației noastre. Obișnuiam într-o vreme să ne vedem des și vizitele la magazinul „Muzica” făceau parte dintr-un ritual al înfrățirii spirituale.


Într-un interviu cu Claudio Magris, publicat acum câțiva ani chiar în revista care ne găzduiește, acesta vă evoca în cuvinte calde, amintindu-și cum v-ați cunoscut – pe o mică ambarcațiune ce transporta turiștii să admire de aproape cascada Niagara, înveliți în niște pelerine caraghioase cu scopul de a vă menține hainele uscate – și afirmând că ceea ce v-a apropiat a fost umorul și „simțul istoriei ca circ”. Știu că aveți și dumneavoastră o poveste la fel de simpatică, cu Claudio Magris și doi pantofi de culori diferite…

Ne-am cunoscut la Festivalul de Literatură de la Toronto și nu am uitat prima întâlnire în excursia la cascada Niagara. El era împreună cu un coleg italian căruia m-a prezentat drept un important scriitor român. Dicția imperfectă și-a jucat rolul și însoțitorul său m-a privit nedumerit. „Armean, armean ați spus? N-am cunoscut încă niciun scriitor armean. Extraordinar!” Ne-am amuzat toți trei. Întâmplarea cu pantofii desperecheați cu care a apărut la prezentarea ultimei sale cărți, pe care o făceam la Institutul Italian din New York, e parte din seria pățaniilor hazlii, momentelor de zăpăceală și absență la care se referea adesea, amuzat. De Claudio m-am simțit apropiat, prietenia noastră s-a adâncit în perioada primei sale vizite la Bard, imediat după moartea soției sale, când a venit însoțit de unul dintre fii. Ne-am întâlnit adesea la diferite evenimente literare, ne apropie o viziune similară despre burlescul existenței, despre, cum spune el, „simțul istoriei ca circ”. A rămas unul dintre interlocutorii mei cei mai dragi.


Norman Manea şi Philip Roth, New York, 1992
© The New York Times, photo by Fred R. Conrad



Norman Manea şi Claudio Magris în juriul Premiului Internaţional Nonino din Italia,
ediţia din 2015



Norman Manea şi Antonio Tabucchi, New York



De la stânga la dreapta: Norman Manea, Orhan Pamuk, Salman Rushdie, Joe Cuomo şi Philip Lopate
Queens College, New York, 2006

  

Care sunt scriitorii central- și est-europeni cu care vă simțiți afin?

Musil, Kafka, Schulz, Blecher, Danilo Kiš, Sebald... și Camil Petrescu în descendența sa proustiană.


În ce spații culturale vă simțiți cel mai bine? În ce limbă ați avut cel mai mare succes?

În Europa Centrală, căreia îi și aparțin. Poate în Germania, prin entuziasta apreciere a debutului meu germano-european, de către Heinrich Böll.


Considerați că vreuna dintre cărțile dumneavoastră a fost nedreptățită sau a avut un destin neașteptat?

Întoarcerea huliganului a stârnit o mai mare curiozitate. A luat Premiul Médicis în Franța și a fost reeditată recent într-o colecție de prestigiu, în Spania a luat premiul anului, la Guadalajara (Mexico) a primit Marele Premiu al Latinității. I-a fost marcată prezența în media în mai toate țările unde a fost tradusă, în mod surprinzător, chiar și în China. 


Cât a contat, atunci când ați ajuns în Statele Unite, faptul că erați un scriitor din Europa de Est/Centrală?

America este un liman al exilaților de pretutindeni, interesul în jurul unei zone se mută, în funcție și de evenimentele politice contemporane. Holocaustul este greu de uitat, ca și tirania comunistă, așa că zona noastră beneficiază de privilegiul ororii, la care concurează azi tot mai multe părți ale planetei mereu avariate de alte isprăvi oribile ale semenilor noștri de cele mai diverse apartenenţe.


Cum s-a schimbat, de-a lungul deceniilor, atitudinea americanilor față de autorii proveniți din estul și centrul Europei? A scăzut interesul după căderea regimurilor comuniste din regiune?

Mi-e greu să evaluez situația, dar am găsit în necunoscutul yankeu potențiali prieteni și admiratori solidari, ușurând, evident, deficienţele mele de orientare și de temperament, care nu mă recomandau deloc pentru pragmatismul și viteza din jur. Interesul față de realitatea cotidiană a Estului fost comunist și încă păstrând multe din tumorile sale poate că a scăzut de când Europa și lumea evoluează altfel în confuziile sale schimbătoare. Nu lipsesc totuși provocările nocive ale prezentului, contaminat mereu de alte epidemii ale demenței.


„Mai visează cineva la Europa Centrală?”, v-aș pune, după aproape patruzeci de ani, întrebarea dintr-un faimos eseu al lui Konrád György. Își mai amintește cineva lecțiile ei?


Ştiu și eu, poate bibliofilii încă nevindecaţi de exotismul pitoresc și de dinamica metamorfozelor sociale.


Norman Manea, câştigătorul Premiului Internaţional Nonino pentru Opera Omnia,
ceremonia de premiere, ianuarie 2002, Italia



Norman Manea primind Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, Guadalajara, 2016



Cella şi Norman Manea alături de câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură Imre Kertész,
Berlin, 2012



Norman Manea cu Shimon Peres, fost preşedinte şi prim-ministru al Israelului, deţinător al Premiului Nobel pentru Pace
Jerusalem International Book Fair, iunie 1999


Într-un interviu oferit cu niște ani în urmă Eliannei Kan pentru „The American Reader”, ați fost provocat să vorbiți despre „etichete” și dificultatea de a le evita. V-aș ruga să elaborați puțin în jurul acestui subiect. Cum poate fi evitată etichetarea, ca autor, când scrii despre teme precum evreitatea, lagărele naziste, viața sub comunism? Există și o parte bună a acestei realități?

Într-un eseu publicat acum mai mulți ani la Barcelona cu ocazia aniversării a 20 ani de la Căderea Zidului dintre Est și Vest, eseu intitulat Monumentele rușinii (Monuments a la vergonya), pledam pentru evocarea cel puțin la fel de insistentă a episoadelor istorice reprobabile și rușinoase, comparat cu cele consacrate drept eroice. Temele de impact colectiv nu sunt neapărat chezășii ale supraviețuirii spirituale în posteritate, dar sunt de cele mai multe ori validări ale autenticității în crizele spiritului. Etichetele țin de orientare, atât în școli cât și în dinamica socială, și sunt utile câtă vreme nu stimulează clișeul, care rămâne dușmanul originalității esențiale. Poți fi valid literar în descrierea clanței de la ușă, ca și în cele mai complexe evenimente social-istorice, și poți fi banal în scrutarea unor tulburătoare episoade ale suferinței umane. Talentul face un text să devină literatură, indiferent de subiect.
Nu știu dacă tocmai eu ar trebui să adaug etichetelor pomenite antisemitismul fără moarte. Aș prefera vorbele unui creștin militant, precum Léon Bloy, care a afirmat cândva că „antisemitismul este palma cea mai oribilă pe care Domnul Nostru a primit-o în Patimile Sale, cea mai sângeroasă și cea mai de neiertat, deoarece a căpătat-o pe fața Mamei sale și de mâna creștinilor”. În ciuda persecuțiilor și primejdiilor, Mama Mântuitorului a rămas, cum se știe, de-a pururi evreică. Nu cutez să mă întreb câți creștini, musulmani sau atei ar adera prin fapte apelului pios pe care l-am pomenit. 


Domnia etichetelor, ca și tendința către înregimentarea ideologică, e din ce în ce mai răspândită în mediile culturale și intelectual-academice din SUA. Ce vi se pare valoros, demn de emulat, și ce vă neliniștește la cultura americană contemporană?

Da, este o evidentă polarizare isterică, cu efecte descurajante în autentica angajare civică. Greu să mai separi azi manipularea tot mai eficientă a maselor de creduli și o generalizată exacerbare a lozincăriei, scandată în piețele tot mai publice, supraaglomerate, de nemulţumiții pe care i-au tot înmulțit nedreptățile stocate de veacuri. Actualul militantism politic reductiv nu încurajează nuanța și dubiul, politica unei scandate „corectitudini” milităroase de înregimentare obturează obiectivitatea și încurajează simplificările militante. Înregimentarea grăbită are ceva cazon și rămâne străină unei evaluări judicioase.


Credeți în puterea literaturii de a se opune „gândirii captive”? Care mai sunt locul și rolul ei în lumea de azi?


Nu am crezut niciodată în „victoria” literaturii și nici nu ar fi de dorit, probabil, dar cred în puterea ei de a reacționa la fetiș și falsitate. Gândirea captivă a avut, din fericire, mereu, adversari și critici de mare acuitate și forță, are și azi și va avea mereu. 


Vi s-au pus în repetate rânduri întrebări despre exil și problema identitară pe care o generează. Cum vi s-au clarificat în timp aceste chestiuni? Cine este Norman Manea cel din prezent și unde se simte acasă: în SUA („cel mai bun hotel”), în România, oriunde pe planetă unde se poate înconjura de spirite înrudite, în universul paralel al cărților, nicăieri?

Primul exil, pomenit în Biblie, este cel impus lui Adam de creatorul său, când îi cere să părăsească locul natal și să peregrineze în Țara Canaanului, devenită Țara Sfântă. Între timp, adică azi, exilul s-a generalizat, cu gâfâielile și grandoarea sa, dar să nu uităm că vaccinul împotriva Covid-ului a fost găsit de un exilat! Mă definesc tot mai mult ca un exilat, fără localizări suplimentare.


Cât din experiența exilului, așa cum ați metabolizat-o, rămâne relevant pentru generațiile actuale din diaspora? Există o înțelepciune extrasă din această experiență care poate fi transmisibilă?

Înțelepciunea se afirmă oricând și oricum și oriunde, este vagabondă, trebuie doar s-o pândim și interceptăm.


































Legendă foto: în corpul interviului, fotografii de arhivă, incluse în expoziția de la ICR New York;
la final, fotografii de la evenimentul din 5 noiembrie și afişul acestuia © Johnny Vacar.



Interviu realizat de Daciana Branea
(nr. 12, decembrie 2021, anul XI)