Novella Bellucci: „Leopardi ne învaţă să gândim critic, să nu ne mulţumim cu răspunsuri facile”

Novella Bellucci predă literatură italiană la facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii „La Sapienza” din Roma şi face parte din comitetul ştiinţific al prestigioasei reviste „La Rassegna della Letteratura italiana” conducând, împreună cu Marco Dondero, secţia dedicată începuturilor secolului al XIX-lea. Şi-a închinat cercetările literaturii italiene moderne, mai precis unor autori sau grupuri de intelectuali, teme, genuri şi probleme teoretice din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi legăturilor acestora cu cultura franceză. În acest context se înscriu şi studiile sale privitoare la Risorgimento, la literatura de călătorie, la raportul dintre scriitor şi oraş sau la imaginea Italiei şi a italienilor în literatura italiană a aceleiaşi perioade. Un interes constant a arătat literaturii feminine, din perspectivă nu doar teoretic literară ci şi istorică şi antropologică, dedicând o serie de studii scriitoarelor din secolul al XIX-lea şi creând Arhiva scrierilor feminine de la începutul secolului al XIX-lea.
Dar mai presus de toate Novella Bellucci este o mare specialistă în Leopardi. Acestuia i-a dedicat numeroase proiecte, a coordonat numeroasele evenimente desfăşurate la Roma cu ocazia bicentenarului Leopardi, precum şi minunatul volum Leopardi la Roma şi mai recentul proiect Lexicul leopardian. Studiile sale tratând felurite aspecte ale creaţiei poetului (volumele Leopardi. Per leggere, 1988; Giacomo Leopardi e i contemporanei, 1996; Il gener frale. Saggi leopardiani, 2010) fac de acum parte din bibliografia de referinţă a oricărui cercetător care se ocupă de marele poet şi filozof italian. În anul 2016 Novellei Bellucci i s-a conferit premiul „Giacomo Leopardi” pentru critică.
Am cunoscut-o pe Novella Bellucci şi am devenit prietene tocmai datorită pasiunii noastre comune pentru Leopardi, iar de curând ea ne-a făcut onoarea de a scrie introducerea la volumul Mici opere morale, apărut recent în frumoasa traducere a Oanei Boşca-Mălin, în cunoscuta colecţie bilingvă „Biblioteca Italiană” a editurii Humanitas din Bucureşti. Despre acest volum aş vrea să vorbim şi aici.

Novella, aş începe cu o anume perplexitate pe care am avut-o la Seara Italiană din 7 noiembrie 2016 de la librăria Humanitas de la Cişmigiu, dedicată Micilor opere morale. Ca mulţi cei care ne ocupăm intens de un autor, în cazul nostru Leopardi, cred că eu l-am văzut, iubit şi judecat din interiorul operei şi al sistemului său de gândire. Invitaţii la dezbatere, intelectuali români de înalt nivel şi vastă cultură, percepându-l probabil din afară, au avut nişte poziţii pe care aş vrea să le discut cu tine. Primul invitat – filozof şi scriitor de o excepţională deschidere culturală şi mentală, pe care îl stimez mult – care este şi o persoană religioasă, după ce a citit Micile Opere morale, a inventat o scuză pentru a nu participa la dezbatere. Următorul, Ştefan Vianu, şi el un ales filozof, care a participat la dezbatere, a vorbit de Leopardi ca de o minte care a absorbit o imensă cultură numai pentru o atrage în nihilismul său. În felul lor, fiecare din cei doi l-a perceput pe filozoful Leopardi ca negat dialogului. După tine, este corectă o asemenea percepţie? Gândirea lui Leopardi ori o îmbrăţişezi ori o respingi?

După cum îl citesc şi îl simt eu pe Leopardi, abordarea gândirii lui nu ar trebui să fie asta: între îmbrăţişare şi refuz există nenumărate trepte intermediare; ele privesc nenumăratele direcţii care se ramifică din cugetarea unui mare gânditor al modernităţii precum poetul din Recanati; direcţii care nu pot să nu-i intereseze pe pasionaţii de cunoaştere, pe cei care îşi pun întrebări majore şi care iubesc poezia. Leopardi ne incită la o confruntare fertilă în jurul unei multitudini de teme care continuă şi astăzi să fie centrale: fie că e vorba de ontologie, precum întrebarea privitoare la existenţa răului sau a sensului vieţii, întrebare care este miezul tare al operei lui poetice şi filozofice, sau de temele privitoare la relaţia dintre individ şi societate, sau de cele inerente limbajelor în devenirea lor istorică... Toate astea ne spun că Leopardi nu respinge defel dialogul, mai mult pot spune că însăşi structura gândirii lui este esenţialmente dialogică, aşa cum arată caietul său de însemnări, vestitul Zibaldone, în dosul căruia se ascunde constant un interlocutor sau o comunitate. Nu împărtăşesc ideea că Leopardi a absorbit o imensă cultură doar pentru a-şi argumenta nihilismul. Eu cred că a îngrădi un autor atât de mare în hotarele unor categorii precum romantism, clasicism, pesimism, nihilism, este o operaţiune reductivă şi neacceptabilă. Leopardi depăşeşte orice definiţie şi schematizare, ca toţi marii gânditori şi poeţi.  

Prima întrebare trage după sine o alta: în experienţa ta cu studenţii, vorbind de filozofia leopardiană, în clasă se isca o dezbatere sau nu?

În ultima vreme am ţinut cel puţin un curs pe an despre Leopardi, convinsă fiind că într-o Facultate de  Litere şi Filozofie Leopardi este, ca şi Dante, un autor de neevitat. Studenţii s-au pasionat întotdeauna de opera leopardiană şi au arătat cel mai adesea un interes autentic pentru aprofundarea gândirii unui scriitor pe care, la ieşirea din şcoală, îl cunoşteau doar în mod parţial şi distorsionat. Mă întrebi dacă în clasă se isca dezbatere; răspund afirmativ şi, fireşte, formele dezbaterii erau mereu altele: pentru că depindeau de clasă şi de abordarea pe care o propuneam eu. Pesimismul nu a fost prea dezbătut pentru că de la început eu afirmam ce am spus înainte, anume că Leopardi e un autor de o mărime şi complexitate care refuză etichetele începând cu cea de pesimist. Orizontul în care se plasează Giacomo Leopardi depăşeşte problema cuprinzând o nesfârşită serie de teme de mare interes şi de surprinzătoare actualitate. Leopardi ne învaţă să gândim critic, să nu ne mulţumim cu răspunsuri facile şi gata făcute, să transformăm îndoiala într-un indispensabil instrument de cunoaştere. El ne învaţă să gândim în mare şi să îmbinăm o viziune lipsită de orice iluzie cu o forţă utopică plină de pasiune. Îmi face plăcere să amintesc în acest sens că tocmai experienţa didactică a făcut să se nască ideea Laboratorului Leopardi realizat în facultatea noastră cu preţioasa colaborare a lui Franco D’Intino, laborator care şi-a tras seva din pasiunea tinerilor care îl fac să trăiască şi să producă (Lableopardi@uniroma1.it).  

Am aflat cu bucurie că un laborator sau cerc similar dedicat lui Leopardi există şi la Universitatea Complutense din Madrid. Dar ca să rămânem la studenţii tăi: ei, cărora le-ai vorbit de Leopardi, sunt mai receptivi la filozofia sau la poezia lui, presupunând că ele pot fi despărţite?

Sunt profesoară de cincizeci de ani şi, cu excepţia primilor patru când am predat într-un liceu clasic (aveam douăzeci de ani), toţi ceilalţi au fost la universitate. Primii mei studenţi au acum şaizeci de ani. Ultimii au în jur de douăzeci. Cu toate astea mi-ar fi greu să fac o demarcaţie relevantă între ei cu privire la felul în care s-au apropiat de Leopardi. Mai degrabă eu sunt cea care mi-am perfecţionat cunoştinţele şi poate şi strategiile didactice. Puşi dinaintea textului şi îndrumaţi pe căile deloc simple ale gândirii şi scriiturii lui, tinerii de astăzi, ca şi cei de ieri, l-au iubit aproape toţi pe Leopardi gânditorul şi totodată poetul, iar mulţi dintre ei au fost profund marcaţi de el. Astăzi ştim mult mai multe despre Zibaldone iar lucrul acesta a determinat şi el o creştere a interesului pe care „tinerii de azi” îl au pentru filozofia lui, pe care, în genere, o analizează cu pasiune. Leopardi nu e un autor uşor şi cere mult studiu. Se întâmplă ades ca la examene subiectul Leopardi să ducă la rezultate mai puţin fericite decât subiecte legate de alţi autori de mare complexitate precum Dante sau Ariosto. Şi nu e rar ca unii studenţi să refuze o notă mediocră, preferând să repete examenul, decât să aibă un eşec cu un autor atât de iubit. Ca şi cum n-ar putea sau n-ar vrea să-l jignească.  

Revenind la Seara Italiană dedicată Micilor opere morale: un alt invitat, Dan C. Mihăilescu, perspicace şi versatil critic literar, a atras atenţia că, în nihilimul său, Leopardi te face să iubeşti valorile înalte şi pozitive ale vieţii: care, dacă bine îmi amintesc, era şi opinia lui De Sanctis. S-a scris destul despre „pozitivitatea” ascunsă în negativismul leopardian. După tine, o atare pozitivitate transpare şi din Micile opere morale, în pofida faptului că ele sintetizează materialismul ateu, relativismul şi viziunea negativă a poetului?

Mă bucură că invitatul pe care îl descrii ca „perspicace şi versatil” a subliniat acest aspect al gândirii leopardiene pe care îl legi corect de opinia lui De Sanctis şi care a constituit o direcţie necurmată în receptarea poetului, mai ales în unele perioade istorice (nu pot să nu amintesc aici contribuţia fundamentală a profesorului meu, Walter Binni). Micile opere sunt deplina realizare filozofică a lui Leopardi şi ele dau formă principiilor portante ale acestei filozofii: antifinalistă, antiprovidenţialistă, materialistă, întrebându-se neobosit despre natura răului şi a suferinţei, lipsită de iluzii, critică la adresa speranţelor şi orgoliilor nefondate (antropocentrismul, încrederea oarbă în progresul tehnologic: e de ajuns să ne amintim exclamaţia Fizicianului din dialogul acestuia cu Metafizicianul care păşeşte în modernitate promiţând prelungirea vieţii, lucru cu care astăzi noi ne măsurăm şi în previzibilele sale aspecte criticabile); ele dau formă, aşadar, unor aspecte ale modernităţii care au zgâlţâit din temelii existenţa şi convieţuirea omenească, neocolind nici literatura şi cunoaşterea. În acelaşi timp însă, înăuntrul atât de originalei ţesături literare a acestei opere nespus de variate şi care nu lasă loc speranţei în mai bine, se strecoară şi unele raze de generozitate şi de măreţie omenească. În partea a doua a cărţii, după surprinzătoarea dezvăluire de către Islandez a indiferenţei Naturii faţă de progeniturile sale, se îndesesc figurile care, deşi convinse de amara condiţie umană, propun valori generoase. Mă gândesc la Columb, la Plotin, care face un cald apel la prietenie şi la legăturile sufleteşti, la Eleandru, la Filippo Ottonieri, până la excepţionala figură a lui Tristan. Micile opere sunt esenţialmente morale pentru că ele sugerează căi pentru a duce povara deziluziei moderne şi a căderii marilor mituri din trecut; aş spune că ele pot fi remediile pentru a înfrunta durerea şi sentimentul de caducitate, de precaritate, de vremelnicie intrinseci vieţii. În această perspectivă categoria pesimismului se dovedeşte insuficientă pentru a interpreta gândirea leopardiană.    

Într-un precedent interviu cu Giorgio Stabile, publicat tot în revista aceasta, vorbeam de raportul Galilei-Leopardi şi despre „dezvrăjirea lumii”, adică despre amara descoperire venită odată cu „modernitatea”, a înstrăinării de natură. De ce, după tine, suferă Leopardi atât de mult din pricina unei concluzii la urma urmei ştiinţifice?

Leopardi a înţeles în profunzime şi a resimţit amploarea revoluţiei ştiinţifice care a produs o adevărată mutaţie ireversibilă şi globală în viziunea asupra lumii: trecerea de la centralitatea Pământului la totala lui marginalitate, transformarea omului din protagonist  absolut  în „cea mai măruntă” parte a universului. Revoluţia ştiinţifică (Copernic/ Galilei/ Newton) a adus o concepţie cosmologică radical schimbată: dintr-un sistem cât se poate de ordonat şi închis s-a trecut la o pluralitate de necuprins a lumilor, zădărnicind orice iluzie de primat a Pământului şi a locuitorilor săi şi a târât şi ideea de divinitate în deriva unui inexorabil relativism. Leopardi este unul dintre puţinii poeţi care au prezentat lucid sentimentul şi anvergura acestei revoluţii care, evident, nu poate fi doar ştiinţifică: orice formă de cunoaştere a fost antrenată în ea. Coborârea Adevărului pe pământ, întâmplare tragică prin ireversibilitatea ei, sugerată în Istoria neamului omenesc, poate fi citită ca o mare imagine literară a traumei produse de acea revoluţie. 

Mă refeream mai înainte la „modernitate” ca etapă istorică a culturii occidentale. În introducerea ta la recenta noastră ediţie afirmi că adevărata protagonistă a cărţii e chiar modernitatea. Vrei să ne explici?

Micile opere morale este o carte modernă construită printr-un nespus de abil amestec de materiale provenite din scrierile antice şi din cărţi mai apropiate în timp. Modernă este concepţia (aceea de a construi o carte filozofică folosind ingrediente literare dintre cele mai variate) şi structura: cartea se alcătuieşte, cu perfectă coerenţă interioară, dintr-o serie de texte scurte foarte diferite între ele, prin gen (deşi predomină dialogurile, acestea capătă forme extrem de diferite), stil şi inventivitate: rod al unui experimentalism cutezător a cărei unitate e dată de o aparentă lejeritate, adică de registrul ironic care cunoaşte aici o excepţională strălucire. Şi în acest sens cartea aceasta este modernă, întrucât constituie o cât se poate de originală scriitură ironică în cadrul cercetării romantice cu privire la ironie.

Până acum, poate din cauza interlocutorilor din Seara pomenită, m-am referit la Micile opere morale ca la nişte texte filozofice, în vreme ce ele sunt minunată literatură. Italo Calvino le numea „acea carte fără seamăn”. În ce fel putem înţelege, după tine, eticheta lui Calvino? Fără seamăn atunci sau şi acum?

Micile opere morale sunt, cum bine spui, o minunată literatură dar şi o autentică operă filozofică. Cele două dimensiuni nu sunt defel contradictorii, ci dimpotrivă. Fiecare cu originalitatea sa în alcătuire, cele două aspecte se contopesc perfect iar asta face din această carte o capodoperă de o rară originalitate. Drumul ei în istoria criticii şi receptării a fost unul accidentat şi dificil. Numai de puţine decenii i s-a recunoscut înalta valoare; timp de mai bine de un secol ea a fost privită ca o sumă de texte şi nu ca o carte unitară, aşa cum dorea autorul ei să fie citită. Micile opere au fost dezmembrate, antologate, analizate şi cenzurate; au fost puse la index, au fost împinse la periferia literaturii tocmai pentru că natura sa de carte filozofică îi jena pe critici. Dar mai mult decât criticii, unii scriitori au fost aceia care i-au înţeles măreţia şi perfecţiunea. Printre ei Calvino ocupă desigur un loc de prim plan. „Cartea fără seamăn”: definiţia aceasta a lui s-a impus în a doua jumătate a secolului XX. Eu consider că Micile opere morale sunt o carte unică în literatură, şi nu numai în cea italiană, şi că a venit vremea să-i pricepem valoarea (morală şi literară) şi s-o tezaurizăm.




Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 1, ianuarie 2017, anul VII)