 |
|||
 |
|||
|
O viaţă dedicată cărţilor. Nuccio Ordine, un mare prieten al României
După mine, unele cărţi au norocul de a fi concepute şi publicate în momentul în care e nevoie de ele, în care se simte necesitatea de a atrage atenţia asupra unor probleme pe care toată lumea le resimte şi care au ajuns la stadiul de a fi conceptualizate. Cartea mea este un semnal de alarmă cu privire la un fenomen foarte răspândit şi care ne invadează vieţile; este o încercare de a reabilita cuvinte precum „gratuit” şi „dezinteresat” care par să fi dispărut din lexicul cotidian. Am scris această carte pentru că vroiam să le arăt tinerilor că gratuitul şi dezinteresatul sunt lucruri esenţiale pentru umanitate. Din octombrie trecut eu ţin săptămânal conferinţe în două sau trei licee italiene prezentând „Utilitatea inutilului”. Din nord şi până în sud am avut astfel prilejul de a dialoga cu mii de elevi şi cu foarte mulţi profesori. Am putut să constat din nou nemulţumirea unei comunităţi care suferă nu numai din pricina crizei economice, ci mai ales din cauza procesului de birocratizare a şcolii, privită tot mai mult ca o întreprindere: elevii nu găsesc în şcoală legătura dintre disciplinele studiate şi viaţa lor autentică, iar profesorii se simt umiliţi economic şi social. Astăzi criza pe care o traversăm e în primul rând una morală, nu economică. Iar cartea mea vorbeşte tocmai de această criză şi îi atrage pe toţi cei care simt criza dar poate că nu ştiu cum s-o exprime în cuvinte. În cartea ta îi pui să vorbească pe Cicero şi pe Thomas Morus, pe Seneca şi pe Croce, pe Pseudo-Longin şi pe Oscar Wilde, pe Voltaire şi pe Giordano Bruno, pe García Marques şi pe Dante, pe Marx şi Kant, pe Ovidiu şi Eugen Ionescu, pentru a pomeni numai câţiva dintre ei. De ce ai simţit nevoia să îi laşi pe clasici să vorbească în locul tău? Am vrut să-i pun să vorbească pe clasici pentru a-i invita pe cititori să-i asculte. Clasicii – deşi trebuie mereu plasaţi în contextul propriu lor – reuşesc întotdeauna să răspundă la întrebările noastre, ei ne ajută să înţelegem prezentul. Pe mine mă interesează valorile universale, dreptatea, solidaritatea, binele comun. Valorile trainice ale culturii. Iar clasicii sunt cei care ni le-au transmis. La ei trebuie să ne întoarcem pentru a le redescoperi. De la Platon la Italo Calvino, filozofi, literaţi, oameni de ştiinţă au ţesut, de-a lungul secolelor, un elogiu al cunoaşterii inutile, adică a acelei cunoaşteri care nu produce profit, nu aduce câştig şi care, aşadar, e considerată inutilă de o societate în care contează numai banii şi bunurile materiale. Aceşti mari gânditori ne aduc aminte mereu că oamenii au nevoie tocmai de ceea ce e considerat îndeobşte inutil: deoarece literatura, arta, filozofia, muzica, cercetarea ştiinţifică fundamentală sunt necesare pentru că sunt hrana noastră spirituală, ele ne fac să devenim mai buni, fac umanitatea mai umană. Astăzi se citesc prea puţin clasicii; în şcoli şi chiar şi în universităţi lecţiile se bazează numai pe istorii ale literaturii şi pe fragmente sau rezumate ale textelor. Cartea mea atrage atenţia asupra importanţei clasicilor. Nu e o întâmplare că astăzi învăţământul renunţă la studiul limbilor latină şi greacă, limbi pe care cu naivitate le credem inutile, la fel cum nu e o întâmplare că marile edituri renunţă la colecţiile de clasici şi că am rămas puţini noi, visătorii, care luptăm ca să le ţinem în viaţă. Prin urmare eseul meu este plin de citate din nevoia de a le da cuvântul marilor oameni din trecut, iar aceasta şi în semn de umilinţă şi de gratitudine. Da, dar acest procedeu mi-a provocat şi o anume perplexitate: citarea atâtor nume mari, în afara oricărei cronologii şi oricărui context, îi lasă până la urmă cititorului senzaţia că lucrurile s-au petrecut de fapt întotdeauna aşa, că întotdeauna societatea şi mai ales guvernanţii au fost atenţi la câştig şi întotdeauna o ceată de Don Quijote au proclamat utilitatea inutilului. Cartea ta, cu apelul ei de a învinge logica mercantilă prin cunoaştere, este atunci manifestul unei utopii? Dacă nu va cultiva inutilul, umanitatea va deveni tot mai coruptă şi mai neomenoasă şi va avea parte de nefericire şi de violenţă... Cu bani poţi cumpăra orice: judecători, parlamentari, succes şi mari contracte antreprenoriale. Dar cunoaşterea nu o poţi cumpăra. Nici chiar cel mai puternic magnat nu ar putea deveni cult semnând un cec. În plus cunoaşterea este în stare să distrugă logica mercantilă: în orice negoţ există un câştig şi o pierdere. Dacă eu cumpăr un ceas, iau ceasul şi pierd banii. Cel care-mi vinde ceasul, ia banii şi pierde ceasul. În schimb, în transmiterea cunoştinţelor are loc un cerc virtuos care îi permite atât celui care dă cât şi celui care primeşte să se îmbogăţească: eu pot să le predau elevilor mei teorema lui Euclide fără ca prin asta eu s-o pierd; eu câştig în aceeaşi măsură în care câştigă şi elevii mei. Este ceea ce îi aminteşte şi Socrate lui Agathon: cunoaşterea nu e ca şi când ai turna dintr-o cupă plină într-alta goală. Cunoaşterea este în stare, în chip miraculos, să îmbogăţească şi pe cel care o dă şi pe cel care o primeşte. Cunoaşterea e rodul unei împărtăşiri dar e totodată şi o cucerire personală, un efort deosebit pe care nimeni nu-l poate face în locul nostru. O utopie? Nu. E o bătălie pe care fiecare trebuie s-o dăm zi de zi, cu convingerea lui Socrate că cel ce iubeşte cunoaşterea încearcă să se apropie de ea ştiind că o va urmări întreaga viaţă, sau cu cea a insului cuprins de avântul eroic al cunoaşterii, il furioso, al lui Giordano Bruno, vânătorul care se angajează cu pasiune într-o vânătoare conştient fiind că prada nu va fi nicicând capturată... Mi-a făcut plăcere să-i regăsesc între clasicii citaţi în carte pe Ionescu şi pe Cioran. Redau un fragment din Ionescu deoarece îl găsesc emblematic pentru tema cărţii tale: „Dacă nu înţelegem utilitatea inutilului, inutilitatea utilului, nu înţelegem arta; iar o ţară unde arta nu e înţeleasă este o ţară de sclavi sau de roboţi, o ţară de oameni nefericiţi, de oameni care nu râd, nici nu surâd, o ţară lipsită de spirit”. Dar ce înţelegi, de fapt, în cartea ta, prin inutil? Conceptul de inutil şi de gratuit sunt faţete diferite ale unei unice prisme. Kakuzo Okakura, de exemplu, identifică trecerea de la feritas la humanitas printr-un dublu gest inutil: bărbatul care culege o floare (plantă inutilă) pentru a o oferi iubitei lui (gest inutil) descoperă, pentru prima dată, esenţa artei. La fel experienţa de meşter-aurar a celebrului Aureliano Buendía, dintr-Un veac de singurătate, periclitează logica utilitaristă a mamei Ursula: căci colonelul făureşte peştişori de aur, câştigă monede de aur pe care apoi le topeşte ca să făurească peştişori de aur, într-un cerc vicios fără de sfârşit, unde ceea ce contează nu e profitul, ci bucuria autentică a muncii de dragul muncii. Acelaşi lucru este valabil cu privire la Jim din Comoara din insulă de Robert Louis Stevenson, care – după ce şi-a riscat în repetate rânduri viaţa ca să pună mâna pe comoara faimosului pirat Flint – când o găseşte ajunge să fie fascinat de valoarea artistică şi istorică a monedelor (efigiile regilor, desenul, stemele, emblemele) şi nu de valoarea lor materială. Aici contează gesturile, cuvintele, imaginile şi lucrurile care scapă logicii profitului, a câştigului, a utilului de dragul utilului. Este vorba de oameni care, pentru a relua metafora lui Platon, nu sunt sclavii necesităţii, ci care îşi urmează liber curiozitatea... Cea mai mare parte a descoperirilor fundamentale care au făcut omenirea să progreseze se datorează unor indivizi care erau animaţi numai de simpla dorinţă de a-şi satisface propria curiozitate, cum bine scria Flexner în 1939. A propos de Flexner: este uimitor şi minunat eseul plasat de tine la sfârşitul cărţii (datorită ţie pentru prima dată tradus în franceză, apoi în italiană, apoi în română şi în atâtea alte limbi) al acestui mare pedagog şi savant american care, alături de alţii, a conceput şi realizat un loc ideal pentru a cerceta în totală libertate şi din simplă curiozitate. De ce ai simţit nevoia de-a insera într-un manifest în apărarea cercetării mai degrabă umaniste, un om de ştiinţă? Adesea noi, umaniştii, facem greşeala de a socoti că suntem singurii apărători ai cunoaşterii inutile. Lucrurile nu stau însă deloc aşa. Ştiinţa pura, cercetarea fundamentală, cum i se mai spune, aceea întemeiată pe curiositas a jucat un rol important, în decursul secolelor, pentru a apăra ştiinţa de utilitarism. Acesta este motivul pentru care am ţinut să ataşez cărţii mele frumosul eseu al lui Abraham Flexner, unul dintre fondatorii faimosului Institute for Advanced Study din Princeton, eseu publicat în 1939. În acest institut – unde au lucrat Einstein şi alţi mari savanţi – cercetătorii lucrează liberi de orice condiţionare utilitaristă. De altfel, Flexner însuşi dezvăluie importanţa fundamentală a cercetării „inutile”: fără studiile teoretice ale lui Maxwell şi Hertz cu privire la undele electromagnetice ar fi fost imposibile invenţiile lui Marconi. A despărţi ştiinţele umaniste de ştiinţele naturii înseamnă a ucide relaţia fecundă care de-a lungul secolelor a dat roade extraordinare. Iată de ce apelul lansat de Ilya Prigogine, premiu Nobel pentru chimie, de a făuri o „nouă alianţă” devine tot mai important. Fireşte. Marea lecţie a Renaşterii este tocmai aceea că, oricât am fi noi de nevoiţi s-o împărţim în discipline distincte, cunoaşterea este un întreg. Dacă despărţim aceste discipline, de o parte cele ştiinţifice, de cealaltă cele umaniste, nu vom avea nici o ştiinţă umană nici o umanitate în stare să crească cu ajutorul descoperirilor ştiinţei. Cine a lucrat cu tine fie şi numai o dată, recunoaşte în această scriere patosul care te caracterizează şi care i-a făcut pe mulţi comentatori să-ţi interpreteze cartea drept un manifest politic. Şi nu spun că n-ar fi astfel, dar mie mi se pare că tonul cărţii e mai degrabă efectul unei insatisfacţii încercate de profesorul din tine, mai mult decât o poziţie politică precisă. E adevărat: această ultimă carte a mea este expresia bucuriilor, speranţelor, dar şi a suferinţelor unui profesor care a încercat – în 24 de ani de învăţământ – să-şi convingă studenţii că este greşit dacă se înscriu la universitate pentru a trece un examen sau a obţine o diplomă, ori dacă merg la liceu pentru a lua o patalama. Şcoala şi universitatea ar trebui să fie prilejurile oferite tinerilor pentru ca ei să devină mai buni, să devină oameni liberi, capabili să judece cu propriul cap. Iar dacă – din păcate – studenţii nu adoptă punctul meu de vedere nu e vina lor: e în principal vina societăţii noastre utilitariste, a şcolilor şi universităţilor care devin pe zi ce trece un soi de întreprinderi: întreprinderi în care contează numai cantitatea şi unde studenţii sunt priviţi ca nişte clienţi. Excesiva insistenţă de-a profesionaliza studiile (şcolile şi universităţile fiind concepute ca fabrici de diplome şi de forţă de muncă pentru cererea pieţei) ne-a făcut să pierdem cu totul din vedere valoarea universală a educaţiei şi instruirii. Şcoala şi universitatea ar trebui, dimpotrivă, să furnizeze eretici: studenţi şi elevi în stare să conteste conformismul, să se distanţeze de orice formă de gândire închistată şi dogmatică. Dar revenind la inutil. Cred că recunoşti şi tu că utilul nu poate fi totuşi ignorat, şi mai ales în vreme de criză. Această carte nu se ridică împotriva utilului, ci împotriva ideii ca utilul să devină un scop în sine. Cunoaşterea este cea care face ca umanitatea să fie umană. Astăzi, cum spuneam, criza pe care o traversăm este mult mai mult morală decât economică. Şi nu este adevărat că la vreme de criză totul e permis. Curtea de conturi a dezvăluit că noi, italienii, irosim 150 de miliarde pe an din cauza corupţiei. Unii politicieni şi funcţionari jefuiesc pur şi simplu averea statului ca să acumuleze bani şi să se îmbogăţească ei şi propriile familii. Ar fi de ajuns să oprim corupţia ca să facem rost de mijloace pentru a însănătoşi educaţia. Sunt emoţionante şi azi discursurile lui Adriano Olivetti, un antreprenor la urma urmei „capitalist”, unde el revendica printre scopurile principale ale unei întreprinderi pe acela de a produce libertate, frumuseţe, fericire, educaţie, cultură şi bunăstare pentru toţi... Eu nu cred în marile revoluţii. Cred că avem nevoie de nenumărate mici revoluţii individuale care trebuie să înceapă cu a ne face bine, cu onestitate şi dragoste, fiecare dintre noi, treaba noastră.
|
||
