Premiul literar Italo Calvino. O scriitoare de origine română finalistă la secțiunea proză scurtă

Salonul Internaţional de Carte de la Torino, seara de vineri 19 mai 2023, sala Indigo din pavilionul Oval – într-o încăpere plină de spectatori a avut loc premierea concursului literar Italo Calvino pentru proza scurtă, în prezenţa celor zece autori ajunși în finală la secțiunea de povestiri a ediției acestui an. Printre cei zece finaliști a fost și Oana Rodica Alexandrescu, o scriitoare de origine română care şi-a făcut astfel o frumoasă intrare în lumea editorială şi de care cu siguranță vom auzi pe viitor. Noi am intervievat-o pentru voi.
Premiul literar pentru scriitori debutanți Italo Calvino a fost fondat la Torino în anul 1985, la scurt timp după dispariția scriitorului, la inițiativa unui grup de prieteni și estimatori ai lui Calvino, printre care Norberto Bobbio, Natalia Ginzburg, Lalla Romano, Cesare Segre, Massimo Mila și mulți alții. Așa cum este cunoscut, Calvino se ocupa de partea editorială la Einaudi: intenția a fost aceea de a relua și de a continua rolul de talent-scout pentru noi autori (a rămas ca mărturie volumul I libri degli altri „Cărţile celorlalți”,  Einaudi, 1991). De aici ideea de a se adresa scriitorilor debutanți și inediți, pentru care nu este ușor să găsească un contact cu publicul cititor și cu o editură. Premiul își asumă rolul unei sonde aruncată în profundul literaturii și devine o interfață între acest univers și lumea editorială, în spațiul public și al criticii. Asociația pentru Premiul Italo Calvino a fost constituită în anul 1991 și nu are scop lucrativ. Premiul se bucură de susținerea revistei „L’indice dei libri del mese” care publică anunțurile de concurs, textele finaliste și recenziile autorilor publicați.

Oana Rodica Alexandrescu s-a născut la București în 1979. A ajuns în Italia în provincia Reggio Emilia în anul 1991, unde a trăit, a studiat și a lucrat până în anul 2021, când s-a transferat la Paris. Din 2004 până în 2021 a fost profesoară a Ministerului Învățământului pentru școala primară, marea ei vocație. A frecventat cursuri de ilustrație (Reggio Comics din 2012 în 2014, Sarmede și Ars in Fabula din Macerata în 2017) – unde a întâlnit ilustratori renumiți precum  Anna Castagnoli, Guido Scarabottolo, Joanna Concejo – și workshop-uri de presă (xilografie, serigrafie și acquaforte) susținute de Gianluca Busato la Prinț Club Torino.
În anul 2017 a urmat cursul de proză pentru tineri organizat de editura BUR din Roma, coordonat de scriitoarele Nadia Terranova (finalistă Premiul Strega 2019 și Campiello Junior 2023) și Carola Susani (Premiul Bagutta 1996, finalistă Premiul Strega 2017).
În 2018 a urmat la Milano Cursul Fundamental sub conducerea lui Giulio Mozzi (finalist Premiul Strega 1996 și 2021, Premiul Mondello 2021) în școala de proza Bottega di Narrazione. În 2019 a fost trimisă să participe la cursul anual al Bottega di Narrazione, în timpul căruia a început scrierea unei trilogii (în fază de lucru).
Despre activitatea ei ca învățătoare la școală a scris pe blogul editurii Topipittori din Milano (o parte din titlurile celebre au fost publicate și în limba română).
În ianuarie 2023 s-a clasificat a doua la Premiul Zeno, secțiunea poezie cu T di tată. În mai 2023 a fost selecționată ca finalistă la concursul literar Premio Italo Calvino Call racconti.
Am întâlnit-o la Salonul de Carte de la Torino și am intervievat-o în exclusivitate pentru cititorii noștri.

Oana, ai ajuns în finala Premiului Calvino, secțiunea proză scurtă. Poți să ne expui tematica concursului și ce emoții ți-a creat?

Tema prozei scurte 2023-Premiul Calvino, ajunsă la cea de-a cincea ediție, s-a intitulat Viziuni divergente și corpuri nedisciplinate – către fantastic și a inclus un număr foarte mare de participanţi (817 concurenți). Tema propusă a fost foarte amplă, deoarece la cuvântul „fantastic” se poate ajunge prin genuri diferite și se înțelege cu ușurință dacă citim povestirile selecţionate ca finaliste și publicate pe website-ul revistei „Indice”: la prima selecție au mers mai departe 35 de incipit, la a doua selecție 10 povestiri complete; în final, au fost proclamați 3 câștigători, unul votat de public și 2 ex aequo deciși de către juriu.
Mi-am dorit să particip la concurs ca sa răspund la provocarea de scriere propusă de comisie, ca să îmi încerc limitele și să risc cu un stil narativ (povestirea) care nu este chiar pe gustul meu. Printre concurenți erau câțiva care au participat deja la edițiile anterioare și care recent au publicat primul lor roman sau o povestire într-un volum colectiv, deci nu toți cei care au participat la această ediție au fost debutanți la prima încercare. Din acest motiv cred că a fost important să particip, mai mult decât să câștig efectiv, deoarece a fost o ocazie să învăț să-mi gestionez propriul aport, cu reguli și scadențe diferite de cele naturale.
Ceremonia de premiere a avut loc vineri 19 mai la cea de-a XXXV-a ediție a Salonului Internațional de Carte de la Torino, un moment plin de tensiune și de așteptări, în afară de emoția copleșitoare.

Vorbește-ne, te rog, despre povestirea pe care ai propus-o la această ediție.

Povestea mea se intitulează Firul de păr și se referă la o idee care mi-a venit acum un an. Într-o zi mi-a apărut în fața ochilor o femeie obsedată de creșterea firelor de păr albe. Unicul detaliu pe care reușeam să îl „văd” era încercarea ei neîndemânatică de a le smulge, în fiecare zi. În acel moment mă gândisem să scriu ceva despre asta, dar senzația pe care mi-o crea această scurtă scenă nu mă satisfăcea pe deplin. Prin urmare am lăsat-o să se maturizeze printre alte idei pe care le păstrez într-un spațiu dedicat, în mintea mea. Când am văzut apelul tematic al Premiului Calvino mi-am spus că poate acea scenă ar fi putut fi o idee bună de dezvoltat, o ocazie pentru a da cuvântul, în sfârșit, unei idei care mi-a fluctuat printre gânduri timp de luni de zile. Deci povestea a luat naștere astfel, la început nici nu știam cum s-ar fi terminat și asta din cauza tipologiei concursului însuși: pentru a participa era necesar să trimit doar începutul. Așadar, o introducere scurtă de 1500 de caractere, atât cât trebuie pentru a captiva cititorul, în teorie. Odată ce am scris începutul am rămas în așteptare câteva zile pentru a înțelege bine cum să continui. Indiferent de rezultatul primei selecții, știam că o să termin de scris povestirea. Am încercat să am încredere în această femeie, să o urmăresc prin casă, să empatizez cu eforturile ei – aproape disperate – de a se opune îmbătrânirii. Probabil a fost ceva care mai apoi mi-a scăpat, sau nu am ponderat suficient în timpul scrierii: tematica duplicității s-a împletit cu cea a memoriei. Din câte am înțeles, din punctul de vedere al juriului, ar fi trebuit sau aș fi putut să implic cititorul în ambele chestiuni. Din păcate, limita impusă a numărului de caractere era de necontestat. Îmi voi rezerva pentru un viitor nu prea îndepărtat o revizionare ulterioară a povestirii, a cărei forță de imaginație continuă să-mi atragă atenția: cred că scrisul trebuie să fie subordonat acestor tipuri de amintiri și viziuni.

Ai participat și la secțiunea roman? Ai putea să ne vorbești despre trilogia pe care o scrii?

Am participat la Premiul Calvino și anul trecut și la actuala ediție (încă în curs de desfășurare). În ambele ocazii am trimis un manuscris nu în forma definitivă, conștientă de faptul că ar fi putut să marcheze procesul de evaluare și de selecție. Dar, în ciuda acestor lucruri, poate din încăpățânare, am ales să particip oricum. Mă gândesc la marele  Dostoievski, despre care se povestește că doar în preajma scadențelor inevitabile – chiar și în detrimentul propriei vieți – reușea să scrie, să ducă la bun sfârșit manuscrisele sale; și că, în anumite ocazii, el însuși își impunea limite dincolo de capacitățile umane, care să îi dea impresia unei adevărate mize, doar ca să ajungă la linia de sfârșit pe măsura efortului. Iată că astăzi nu mai există un lucru de acest gen. Cine scrie deseori nu are nici o limită, nici o impunere, iar redactarea unui roman, sau a unei povestiri, sau a oricărui text scris, ar putea să dureze ani întregi, dacă nu chiar decenii. Prin participarea la Premiu am încercat, cu delicatețe, să îmi impun cu seriozitate scrisul ca un tip de muncă. Nu există un mod mai bun de a învăța decât prin faliment. Mi-a fost clar de la început, de fapt, că un proiect de roman, plin de greșeli, cu citate din Beethoven printre rânduri, încă nerevizionat, nu ar fi putut să ajungă la un nivel bun. Dar ceea ce mă interesa era să înțeleg dacă cititorii din comisie ar fi considerat nucleul poveștii, intenția narativă, vocea. După mai multe luni de la trimiterea manuscrisului, în timp ce romanul a crescut de la stadiul de copil la cel de adult, am primit o fișă de lectură în care mi se confirma că nucleul, stilul și vocea erau nu numai elemente luare în considerare, dar și foarte apreciate.
Pentru mine a scrie înseamnă să învăț să mă joc cu limba, cu multe personaje care îmi populează mintea, fiecare cu vocea sa.

Tu scrii în limba italiană, cum te consideri: o scriitoare „italofonă” sau „migrantă”?

Am auzit pentru prima dată cuvântul „italofonă” asociat cu scriitorii și scriitoarele la această ediție a Salonului de Carte, până acum nu mi-a trecut prin minte să mă consider astfel.
De la sosirea mea în Italia, la 11 ani, am îmbrățișat limba italiană ca și cum ar fi fost limba mea maternă. Din cauza bătăilor de joc ale colegilor la școală, în acei ani 1991/1992, în casă am luat decizia de a vorbi doar în limba italiană. O decizie foarte drastică, dar necesară atunci. Regret faptul că am înlocuit mamele mele orale; când citesc ceva în limba română ezit, îmi lipsește cunoașterea accentelor și a semnificațiilor. Dar trăiește în mine, ca un fluviu subteran, iar în prezent, deseori îl primesc cu bună voie și îl includ în scrierile mele.
Mă consider o scriitoare, pur și simplu o scriitoare. Și scriu despre materia din care este făcut omul, despre vise, despre eșuări, despre mizerie, despre tot ce am putut experimenta în tinerețea mea. În poezie, unde spațiul aparține doar cuvintelor, în liniștea caracteristică a paginii albe, deseori reușesc să regăsesc drumul către copilăria mea și acea limbă pe care o credeam uitată. Și mă simt ca acasă.