„Elegie allucinogene” de Ofelia Prodan. „Cărții mele italiene îi e locul chiar în Italia, nu în România"

Semnalăm volumul recent publicat în Italia, Elegie allucinogene de Ofelia Prodan (Edizioni Forme Libere, 2019), în traducerea şi îngrijirea lui Mauro Barindi. Cu această ocazie, poeta a acordat un interviu în exclusivitate revistei noastre.

Din 2007, anul debutului tău editorial cu volumul de poezie Elefantul din patul meu (Vinea; ed. a II-a, eLiteratura, 2015) până la cel mai recent, publicat în 2018, cu titlul Fișă clinică (Charmides), ai dat poeziei tale o formă variată în vreo zece volume: cum s-a modificat în toţi aceşti ani limbajul tău poetic? Şi cum ai putea să-l defineşti? În sinteză: ce este poezia pentru tine?

Limbajul poetic e, pentru mine, o formă intimă, interioară, a poeziei. El face corp comun cu poezia în sine. Fiecare carte publicată e exteriorizarea unei experiențe existențiale la momentul respectiv. Nu pot rămâne încremenită într-o formulă, cumva trec la altceva, mă transform și, odată cu mine, poezia mea. Ca și cum am fi legate printr-un cordon ombilical. Ca și cum poezia e un altfel de trup, un fel de nou-născut, care mă definește într-o continuă redescoperire pe cont propriu.

Cartea ta Elegie allucinogene, publicat recent de Edizioni Forme Libere, prima ta traducere italiană în volum, pe care ai prezentat-o la Sassari în cadrul unui eveniment chiar de Ziua mondială a Poeziei. Cum s-au născut aceste Elegii şi ce doreşti să transmiţi cititorului prin aceste versuri «suprarealiste» (dacă şi tu le consideri astfel)?

E un mod de a spune sau de a face o trimitere la ceva. Sigur că se prea poate ca ceea ce scriu eu să nu aibă cine știe ce legături cu ceea ce scriau cei asumați de istoria literară ca „surrealisti”. În volumul meu „firul roșu” de continuitate între poeme este dat, mai degrabă, de halucinogenul (pentru noi) unei lumi paralele cu a noastră, dar nu mai puțin coerentă, poate chiar mai coerentă și dinamică, mai „animată”. O lume a posibilelor legături între obiectele pe care poate că fiecare le găsim simpatice, dar ne folosim de ele în scop personal. În volumul meu ele au o lume a lor, așa cum, prin ele, eu am o lume a mea. Sunt momente când ai acces la o altă dimensiune. În matematică, de exemplu, spațiile cu mai multe dimensiuni sunt clar definite și funcționează după alte legi matematice, mult mai complexe, le putem numi legi cu supra-logică. În astfel de momente ai acces la un univers poetic în care se anulează legile comune, de bun-simț, dar apar altele noi, creatoare și de un nou limbaj poetic, nu neapărat suprarealist, cât halucinogen. Nu întâmplător, de exemplu, într-una din elegiile mele se întâlnesc doi șamani, ei având acces, deși într-un mod mistic, la realități care se exprimă la un alt nivel de logică, de înțelegere. Pe scurt, o lume cu reprezentări și obiecte banale, dar care nu rămân la stadiul de obiecte, capătă anima, interacționează și, deși au ca punct de plecare o bază reală, concretă, te duc într-o altă dimensiune, anulând, ca în Matrix sau ca în orice teorie de fizică cuantică sau, de ce nu, mistică, legile de interacțiune pe care le știm cu toții, pentru a face loc celor halucinogene.

Cunoscătorilor de poezie românească nu le-a scăpat cu siguranţă că şi un mare poet ca Nichita Stănescu şi-a reunit elegiile într-o celebrată culegere, 11 elegii, publicată în 1966. Ai vrut să te raportezi în vreun fel la el, sau titlul este o alegere pur întâmplătoare? Şi rămânând tot la poezia prezentului şi a trecutului, care ar fi poeţii sau poetesele pe care îi/le consideri, nu spun modele, dar măcar puncte de referinţă personale?    

De fapt, elegiile halucinogene sunt halucinogene (cum am spus: pentru noi, cei „de afară”), dar sunt mai degrabă anti-elegii. Și, da, sunt 11, deși unele bis, tocmai pentru a face trimitere la elegiile lui Nichita Stănescu. Un fel de replică, dar au rebours. Cred că din poezia lui Nichita Stănescu cel mai mult m-au atras cele 11 Elegii, eu le văd ca pe o ars poetica. Și mai atrasă sunt de poezia avangardistă a lui Geo Bogza, de poezia rafinată a lui Ion Barbu, dar și de aceea, mai recentă, mistic-colocvială, a lui Cristian Popescu sau Ioan Es. Pop. Nu știu dacă voi dori vreodată să scriu precum autorii care îmi plac. De altfel, cel mai des nu îmi plac autori, ci anumite cărți (nu toate) ale unor autori. Apreciez structuri poetice oricât de diverse, dacă ele duc la ceea ce-mi sună a poezie, însă când scriu eu poezie nu le am în minte. Cine știe ce anume din întortocheatul meu fel de a fi pune în mișcare scrierea, eu nu am habar. Totuși cărțile mele, deși scrise divers, nu sunt rupte între ele, ba chiar mi s-a semnalat că au o anume logică a continuității. Al Cistelecan (vorbind de „nişte linii consecvente care îşi dezvoltă tot mai evident pregnanţa”) o numea „un fel de organicitate”. Eu nu aș putea s-o numesc, deși, deja la o oarecare distanță în timp de primele mele cărți, pot să îmi dau și eu seama de anumite lucruri care au făcut ca ele să apară astfel și nu altfel. Dar e și ceva curios legat de „debutul” meu editorial în Italia. După ce a scris mica mea prezentare de autor pentru Nuovi Argomenti, Daniel D. Marin mi-a spus că din punctul lui de vedere, exceptând ceea ce-am făcut în cartea mea de debut și poate într-o secțiune din Ruleta cu nebun, poemele publicate atunci, în 2017, mai degrabă continuă unele intuiții ale unor autoare precum Maria Borio (care debutase în 2015, dar de care eu citisem doar câteva rânduri pe care i le dedicase poetei Amelia Rosselli, prin 2016), Maria Grazia Calandrone (per la propensione verso il non-visibile e la trance visionario), Laura Pugno (o scriitoare complexă, printre altele „perfettamente terrena e minuziosamente astratta”, cum spunea Andrea Cortellessa) sau chiar Milo De Angelis (un autor cu unele afinități cu Paul Celan; deși e un poet italian important, abia recent am avut ocazia să-i citesc câteva texte), decât vreo altă linie conturată a mea sau a vreunuia dintre colegii mei de generație români și că e tare curios cum voi continua. Încă n-am publicat manuscrisul din care făceau parte acele poeme, dar următoarele texte inedite pe care le-am publicat în Italia au fost cele din Atelier, din mai 2018, pe care apoi le-am inclus în ultima mea carte publicată până în prezent și singura la care ne putem raporta în acest interviu, întrucât e singura mea carte în italiană. Prin urmare, deși nu am urmat o cale a influențelor și nici măcar a afinităților, cărții mele italiene îmi place să cred că îi e locul chiar în Italia, nu în România. Să spunem că nu e acesta volumul în care îmi revendic și eu anumite legături cu ceea ce numim „generația mea literară”.    

În încheiere, te-aş invita să priveşti spre viitor, la următoarele tale proiecte, pornind de la ceea ce scrii acum: cu ce ne vei mai uimi? 

Vom afla în ce nouă formă poetică mă voi reda pe mine însămi sau în ce conținut voi reda ceea ce văd în jur. Dacă nu văd, anticipez. Dacă nu anticipez, proiectez.




Interviu realizat de Mauro Barindi
(nr. 4, aprilie 2019, anul IX)