![]() |
|||
![]() |
|||
Oliver Ressler: „Există mereu riscuri în realizarea unei opere de artă”
Interviu de Luciana Tămaș
Pentru oricine încearcă să analizeze lucid perioada istorică pe care o traversăm, este evident că lumea se de-globalizează și că războiul, nu tocmai absent în decadele anterioare, se amplifică; foarte probabil, într-o formă sau alta, va mai dura (sper că nu câteva decenii!). Cum arată calitatea democrațiilor în acest context și cum s-a ajuns aici? După cum spuneți, războaiele nu au încetat niciodată să aibă loc, dar se desfășurau în altă parte și, prin urmare, nu se aflau în centrul atenției mass-media din Europa. Ascensiunea politicii neoliberale, care a putut fi observată în ultimele trei decenii, a mărit decalajul dintre persoanele hiper-bogate, corporațiile transnaționale și majoritatea oamenilor, cărora le este din ce în ce mai greu să își asigure necesitățile de bază. Din nefericire, în alegeri, această inegalitate se traduce adesea prin victorii ale partidelor de dreapta, care, odată ajunse la putere, încep să limiteze drepturile minorităților etnice sau sexuale, ale imigranților, ale persoanelor sărace sau ale popoarelor indigene. Iar în unele cazuri, democrațiile reprezentative au devenit atât de autoritare încât nu mai pot fi etichetate drept democrații. Deși numărul democrațiilor reprezentative a crescut continuu începând cu anii 1970, acestea sunt acum în declin. Obsesiile unui posibil sfârșit al lumii au sfâșiat epocile trecute și sunt semne clare că acestea nu vor dispărea nici în noul secol – probabil pentru că, pe de o parte, atunci când viața fiecărui om se încheie, asistăm, prin prisma unicității sale, la un micro-apus al umanității. Totuși, pe de altă parte, frenezia generalizată legată de această proiecție a sfârșitului civilizației (și chiar a vieții) este greu de explicat. De unde vine ea? Este îndreptățită – sau există, oare, un fel de nevoie umană adânc înrădăcinată pentru imagini terifiante ale viitorului? Nu sunt de acord cu acest fel de descriere. Văd o posibilitate reală a unui sfârșit al civilizației așa cum o cunoaștem în lumea occidentală. De asemenea, pentru oamenii din alte părți ale lumii, apocalipsa nu este o noutate, ci este ceva ce au trăit de-a lungul deceniilor. Gândiți-vă la populațiile indigene din Americi, unde milioane de oameni au fost uciși prin genocid, muncă silnică și molime. Sau la sclavia africanilor de-a lungul secolelor. Din aceste perspective, apocalipsa este o parte a istoriei lor, care are un impact asupra modului în care este percepută lumea. Ce loc ocupă clima în acest scenariu escatologic? Este foarte probabil ca anul 2023 să devină cel mai fierbinte din istoria omenirii; cel puțin temperatura medie globală pentru lunile iunie, iulie și august a fost cea mai ridicată înregistrată vreodată – a depășit toate recordurile. De trei decenii, purtăm negocieri pe tema climei în cadrul Organizației Națiunilor Unite, care însă nu au dus la o reducere a emisiilor de carbon. Și cu toate că s-au desfășurat cele mai mari demonstrații din istorie cu privire la climă, nici acestea nu au dus la măsuri concrete. Mi-e teamă că nu va fi posibil să evităm prăbușirea climei în cadrul raporturilor capitaliste. Sunt prea multe lucruri care trebuie schimbate; nu ne mai putem permite o economie construită pentru a crea profituri pentru câțiva. Capitalismul dezlănțuit este mâna invizibilă care dirijează distrugerea. Trebuie să stabilim o economie democratică, una concepută pentru a satisface nevoile oamenilor, cu obiectivul general al decarbonizării, justiției climatice și decolonizării. În mod paradoxal, excluderea celuilalt a fost mereu... „marea prezență”. Zidurile nu sunt un capitol tocmai nou în istoria umanității – Marele Zid Chinezesc, limesul roman, Cortina de Fier, Zidul Berlinului, „zidul lui Trump”... Pentru o perioadă, prin intermediul spațiului virtual, s-au „spart” barierele. Este clar, însă, că există tendințe autoritariste care încearcă să preia controlul și să traseze granițe chiar și în această zonă – și asta nu de azi, de ieri. Din punctul dumneavoastră de vedere, suntem pe cale de a rata șansa de a păstra oarecum neatins de ideologie măcar canalul de comunicare universală reprezentat de internet? Din câte știți, există mișcări activiste legate de conservarea acestui tip de spațiu public? La sfârșitul anilor 1990, când internetul a devenit disponibil la scară largă, acesta a fost, pentru o vreme, un fel de spațiu fără granițe și fără ierarhie – cel puțin pentru aceia dintre noi care au avut privilegiul de a deține computere și de a locui în case cu electricitate și conexiuni stabile la internet. Artiști precum Critical Art Ensemble, Heath Bunting și colective new media precum Public Netbase au încercat să păstreze liber acest spațiu și să țină la distanță de internet piața și capitalul. Astăzi este destul de clar că această luptă a fost pierdută cu multă vreme în urmă și că internetul a devenit doar un alt spațiu de acumulare a capitalului. Cum contribuie arta la conștientizarea pericolelor care ne pândesc la fiecare pas? Cred că arta ne poate ajuta să înțelegem mai bine realitatea din jurul nostru. Ea are capacitatea de a aborda probleme din perspective inedite. În plus, văd o multitudine de responsabilități diferite pe care artiștii și cei care lucrează în domeniul artei le pot prelua în cadrul mișcărilor sociale – în opinia mea, sunt actori centrali, capabili nu doar să descrie realitatea, ci și să o transforme. Pe lângă funcția „clasică” de a furniza afișe și identitate vizuală pentru mișcări, artiștii sunt, de asemenea, implicați activ în folosirea mișcărilor ca material, modelând strategiile și conceptele de acțiune ale mișcărilor. Alți artiști și profesioniști din domeniul artei sunt implicați în stabilirea de legături cu comunitățile, grupurile de activiști locali sau organizațiile politice pentru a se mobiliza prin demonstrații sau blocări actuale și viitoare ale infrastructurii încropite într-o formulă cu caracter de ecocid. Este extrem de important ca mișcările noastre să devină intersecționale și mai sunt multe de făcut pentru a stabili legături între oameni și mișcările progresiste. Prin ediția de anul trecut, a devenit Documenta (la care ați participat cu mult succes și dumneavoastră, în anul 2017) un spațiu care legitimează ideea de ingeniozitate, prietenie și acces? Ceea ce mi-a plăcut la Documenta 15 este că a oferit o perspectivă inedită din Sudul Global asupra diferitelor inițiative de artă politică. A fost extraordinar să ne cufundăm în acest bazin de proiecte participative, de artă colectivă și angajată. Și cu toate că Documenta s-a confruntat cu un val de rezistență din partea autorilor și a criticilor de artă mainstream, se pare că a reușit să stabilească o relație pozitivă cu publicul. Ba chiar cred că a avut mai mult succes din acest punct de vedere decât precedentele ediții ale Documenta, deoarece a oferit numeroase puncte de acces pentru persoanele fără experiență profesională în domeniul artei. Iar această capacitate de a comunica cu un public general neacademic este un aspect esențial pe care mă tem că mulți artiști și muzee de renume l-au pierdut treptat.
|