„Acul de aur și ochii Glorianei”, o istorie italiană. Dialog cu Radu Paraschivescu

E o aventură cea a fraților Scacchi, o aventură care pornește de la Preci, ajunge la Roma și apoi la Londra. Este vorba despre doi măcelari, cel puțin în origine. Excepționali, atenți și foarte talentați, e adevărat. Dar, totuși, niște măcelari. Totul se schimbă în momentul în care vine la Preci, pe undeva prin 1600, un sol al papei, care aduce o noutate ciudată: papa le cere măcelarilor să se folosească de cuțit nu pentru a omorî animalele, ci pentru a vindeca oamenii.
Așa se naște povestea celor doi chirurgi. Medici. Nu doctori. Doctorii erau filosofi, oameni care observau și studiau corpul uman, fără să-și mânjească mâinile de sânge pentru a-l vindeca. Cândva, se ocupaseră de asta preoții. Acum, în anii despre care Radu Paraschivescu ne povestește în Acul de aur și ochii Glorianei, nu mai e posibil.
Ies la iveală intrigi, secrete, violențe care transformă romanul într-o frescă captivantă. Notă extraordinară – o delicatese pentru cititorii români – este limba cu care Paraschivescu povestește. Este un ocean vast de cuvinte, vast, surprinzător și plăcut.
Despre ce se ascunde în spatele romanului Acul de aur și ochii Glorianei, despre alegerea de a ambienta romanul în Italia și la Londra, despre greutățile întâmpinate în recuperarea documentelor vremii, despre acel 1600 al lui Cesare Scacchi, am discutat cu Radu Paraschivescu.

Italia, în Acul de aur și ochii Glorinei, sau mai bine zis Preci şi Roma sunt locurile unde totul își are originea. Știu că alegerea nu e întâmplătoare…  Ce vă leagă de Italia? 

De când am pus pentru prima dată piciorul în Roma, în februarie 2008, am simţit că de aici începe totul în lumea asta a noastră. Şi m-am gândit că tot aici ar trebui să se sfârşească – dacă se va sfârşi cândva. Am repetat până la obsesie copilăria că, dacă aş ajunge preşedintele lumii, aş obliga fiecare cetăţean al planetei să stea măcar cinci zile la Roma. Cine rămâne indiferent la întâlnirea cu Roma nu cred că se poate numi om în sensul deplin al cuvântului. Da, există multă mizerie, da, infracţionalitatea poate scăpa de sub control, da, diversitatea etnică are uneori consecinţe abrupte, însă frumuseţea Romei survolează şi surclasează totul. Am fost de zece ori în oraşul ăsta şi tot nu mă satur. E adevărat, nu doar de Roma, de Italia în general. În mintea şi în inima mea, se dă o luptă continuă între Italia şi Franţa pentru titlul de „Ţara preferată”. Iar după ce am văzut Pienza şi Ravello sau Bergamo şi Cortona (plus alte o sută de locuri), parcă-parcă Italia are un vârf de barcă în faţa Franţei spre linia de sosire. Am fost şi în Umbria, cu popasuri uimite la Spello şi Assisi, la Orvieto şi Gubbio. Preci n-a fost neapărat o ţintă turistică, însă povestea muzeului şi a şcolii de chirurgie m-a sedus. Prin urmare, am făcut din orăşelul ăsta punctul de plecare pentru Acul de aur şi ochii Glorianei şi am avut grijă ca acţiunea să se petreacă la un moment dat şi la Roma. Ca să rezum, ceea ce mă leagă de Italia nu e doar o uluială de turist în extaz, ci şi impresia că sunt un pic şi al ei, iar ea e un pic şi a mea.

La Tropea, cam prin aceeași ani, ca și în cazul celor doi Scacchi, alți frați, frății Vianeo, se apucaseră de rinoplastică. Aici avem doi doctori de ochi: povestea are rădăcini istorice? Cât a fost de greu, sau de ușor, să vă documentați pentru a recrea lumea Renașterii? 

Fraţii Scacchi au lăsat urme în istoria Umbriei, a Italiei şi a lumii. Sunt multe relatări despre ei, inclusiv despre tratatul de medicină la care lucrează Durante Scacchi. Documentarea n-a fost foarte complicată. Nu mi-a venit greu să triez informaţiile şi să fac din ele substanţa unei poveşti, ci mai degrabă să cred că o asemenea reconversie profesională (career change, i-am spune astăzi) chiar a fost cu putinţă. Englezii au o expresie ceva mai greu de tradus la noi: leap of faith. Adică un mare efort de imaginaţie. Pesemne că de aşa ceva e nevoie ca să crezi la literă toată povestea, inclusiv preschimbarea fraţilor Scacchi din măcelari în vindecători de boli ale ochiului. Mă consolez cu o expresie arhicunoscută: Se non è vero, è ben trovato. Privind în urmă, sper totuşi că muzeul de chirurgie din Preci, altminteri plin de unelte vechi pentru operaţiile de cataractă, nu e o făcătură menită să-i păcălească pe turişti. Ar fi trist dacă ar fi aşa. Sigur, n-ar fi singurul loc unde se întind asemenea capcane. Am încasat două păcăleli straşnice în Portugalia şi în Franţa, în locuri amenajate în aşa fel încât să imite ceva vechi de şase sau şapte sute de ani.

Italia, dar și Anglia. Se simte mai multă barbarie parcă printre englezi, sau dacă barbarie nu e cuvântul cel mai potrivit, atunci poate mai mult sânge… În ce mod se deosebesc cele două țări, în acel îndepărtat 1600? Adică, ce vede Cesare? 

Ochii lui Cesare Scacchi sunt calibraţi pe microuniversul unui loc în care fiecare se ştie (se culcă, se bate, se împacă, se îmbată) cu fiecare. Un loc uitat de lume, într-o căldare naturală, unde e greu să ai secrete, iar dacă totuşi le ai, e aproape imposibil să le păstrezi. Preci e un orăşel de cleveteli mărunte şi de duşmănii care izbucnesc fără preaviz. Există şi acolo violenţă (vezi violul săvârşit de Beppe Martello şi pedepsirea lui), există şi acolo urzeli, însă la ani-lumină de anvergura Londrei. Când Cesare ajunge la Londra, ştie că oraşul a trecut deja prin câteva valuri de ciumă şi că e unul dintre centrii de putere ai Europei. Acolo violenţa e instituţionalizată, pedepsele drastice şi publice, iar trădarea, monedă curentă. Sigur, Cesare are şi ocazia unor întâlniri fericite – printre ele, cea cu Dick Burbage, întreprinzătorul şi actorul în al cărui teatru începeau să se joace piese de Shakespeare, laolaltă cu cele ale lui Ben Jonson şi Christopher Marlowe. A nu se crede totuşi că, prin comparaţie, Roma lui Clement al VIII-lea era un teritoriu paradiziac. S-au scris biblioteci întregi despre abuzurile de putere ale papilor şi despre crimele pe care nu s-au dat în lături să le comande. Iar între Tor di Nona şi Turnul Londrei, două edificii lugubre prin excelenţă, diferenţele ţineau mai degrabă de amănunte.

Scriitor, editor, dar și traducător: elementul în care vă simțiți cel mai „acasă” care e? 

Îmi vine greu să mă decid între scriitor şi traducător. Editor sunt din ce în ce mai puţin, din fericire. Mă simt bine în fiecare dintre aceste ipostaze – aşa se explică faptul că nu renunţ la niciuna dintre ele, deşi am promis cu nişte ani în urmă că nu o să mai traduc. (Mi-am încălcat promisiunea cu vreo cincisprezece titluri, dacă nu mai multe.) Sigur, dacă sunt întrebat de producătorul unei emisiuni TV ce prefer să scrie sub mine pe burtieră, orgoliul mă împinge să răspund „scriitor”. Nu neapărat din nevoia unei vremelnice gloriole, ci fiindcă scrierea unei cărţi este un act artistic de care răspunzi exclusiv şi în totalitate. În traducere calci mereu pe urmele cuiva şi trebuie să-ţi potriveşti paşii în aşa fel încât să nu laşi urme înăuntrul urmelor pe care le presară scriitorul.