Radu Ulmeanu: Spațiul cultural nu prea găsește urechi care să îl audă. Interviu de Luciana Tămaș

Hugo Friedrich susținea că poemele lui Mallarmé pot fi văzute ca evenimente care se materializează „nu în fapt, ci în limbaj”. De altfel, pe urmele ilustrului poet francez, o mare parte a liricilor moderni (și chiar post-moderni) tatonează realitatea, jucându-se cu aura unor concepte absconse – iar Radu Ulmeanu, ajuns, iată, în cel de-al optzecilea an de viață, nu este o excepție. Într-o lume care parcă hotărâse că era prea matură pentru a mai crede în viziuni liric-profetice, al nostru poet a continuat să investigheze „demodatele” zvonuri despre Apocalipsă și a încercat, mai în glumă, mai în serios, să ne prevină că pământul de sub picioarele noastre nu era atât de ferm pe cât ni-l imaginam. Și cât de multă dreptate a avut; sau nu! – și afirm acest lucru, pentru că a sa poezie cumulează fațete multiple și lasă loc pentru adevăruri dincolo de ceea ce autorul își propune să exprime. Chestiune înțeleasă și acceptată și de Radu Ulmeanu, care, într-un poem, ne și previne că „Am două fețe – una râde/ și cealaltă plânge.// Obrazul meu stâng e brăzdat de riduri/ și amintește de moarte,/ iar obrazul meu drept/ este mereu neted, plin de tandrețe.// Am două fețe/ sublime una prin cealaltă,/ trăind una prin cealaltă.// Între ele stă Eros/ cu arcul lui încordat/ și ambiguu...” („Două fețe”).


Luciana Tămaș: Pe la mijlocul anilor ’90, aveați ca proiect poetic spânzurarea de vrăbii, pentru a vedea ce mai e nou cu Apocalipsa. Pentru o perioadă, Apocalipsa părea un fenomen cu termen de valabilitate depășit – pacea fiind, pentru aproape un secol, mai ales în spațiul occidental, oarecum subînțeleasă. Are acum Apocalipsa potențialul de a ne oferi surprize?

Radu Ulmeanu: Într-adevăr, spânzuratul vrăbiilor era o metaforă auto-ironică într-unul din poemele de atunci. Nu neapărat pentru a vedea ce mai e nou cu Apocalipsa, despre care nu prea mai vorbea nimeni pe atunci. Lucrurile erau cât de cât așezate, atât pe plan intern cât și pe acela extern. Iată mai exact versurile respective: „Proiectul meu de ultim moment/ e să mă spânzur de vrăbii/ pentru a vedea ce mai e nou cu Apocalipsa” (Proiect). Dacă e să ne referim la momentul de față, lucrurile au luat o turnură cu adevărat belicoasă, surprizele apocaliptice neputând fi excluse, cu armata rusă la granițele României și Europei, în plin război efectiv al Rusiei cu Ucraina, cu împușcături, bombardamente terestre și aeriene, și un altfel de război, cel hibrid, cu întreaga Europă – și nu numai.

L.T.: Ce mai e nou cu cronicarul Apocalipsei – ajuns, iată, în pragul celui de-al optzecilea an de viață?

R.U.: Cronicarul despre care vorbești tocmai a finalizat proiectul unei ample antologii de autor care ar urma să apară în prima lună a noului an, la Editura Școala Ardeleană din Cluj, cândva în jurul datei la care voi atinge cifra deja astronomică despre care vorbești.

L.T.: Sunteți directorul general al unei apreciate reviste literare din România și, de pe această poziție, sunteți îndreptățit să ne spuneți dacă există semnele unui început de Apocalipsă și în spațiul cultural românesc.

R.U.: Într-adevăr, Apocalipsa își arată dinții în toate domeniile, și nu putea fi scutit tocmai acela al culturii și, în speță, al literaturii. Revistele de cultură apar în condiții din ce în ce mai grele, cu majorări de costuri pentru hârtie și tipar, ca să nu mai vorbim de tarifele poștale pentru expedierea produsului final, care au luat-o razna rău de tot. Unele publicații mai apar numai online, și se pare că ne îndreptăm tiptil, tiptil, spre această soluție, tot mai mulți. Cu toate că, în special noi, cei mai vârstnici, nu ne împăcăm deloc cu ideea.

LT.: Dar în cel european?

R.U.: Cu spațiul european suntem mână în mână.

L.T.: Au cei patru călăreți ai Apocalipsei și variante virtuale?

R.U.: Călăreții respectivi, în măsura în care își respectă condiția, nu cred să aibă nevoie sau măcar vreo atracție spre spațiul virtual, mai greu de abordat în copitele cailor. Dar surprize fiind peste tot, nu putem exclude nici chiar asemenea variante.

L.T.: Care ar fi acelea?

R.U.: Noile generații se manifestă, parcă, în mod preferențial, în acest spațiu. Deci, dacă va fi să fie, aici vor fi cu precădere atacurile la adresa lor. Una din variantele care se manifestă deja de ani buni este pornografia. Mai sunt și altele, nu are rost să le înșir.

L.T.: Cum ar putea fi ținute în lesă?

R.U.: Întrebare fără răspuns. Poate doar în utopie.

L.T.: O foarte celebră peliculă regizată de Francis Ford Coppola ne introduce în lumea răsturnată a unui soldat-poet damnat. Din perspectiva prezentului, este acel film un jurnal al neputinței în fața ororii sau, mai degrabă, reprezintă un avertisment pentru generațiile care se imaginau imune în fața ei?

R.U.: Înclin către ultima variantă, având în vedere naivitatea multora dintre noi.

L.T.:  În volumul Apocalipsa de carton, Nichita Danilov ne asigura că „Nici aurul nu este o investiție mai sigură decât o operă de artă” – evident, poetul se raporta atât la artele plastice, cât și la artele cuvântului. După mai mult de treizeci de ani de la publicarea acelui tom, într-o lume în care cartonul lasă locul pixelilor și chiar aurul începe a fi (parțial) înlocuit de bitcoini, mai rămâne opera de artă un activ la fel de valid?

R.U.: Opera de artă e progresiv exilată în vernisaje, expoziții care interesează tot mai puțin marele public. Dar să fie oare aceasta o noutate? Dintotdeauna publicul a fost la o distanță considerabilă de acest fenomen. Poetul respectiv, și nu numai el, are tot dreptul la o doză mai mare sau mai mică de candoare. Desigur, cu timpul, cu trecerea a zeci sau sute de ani, opera poate crește în valoare, după cum poate să și fie uitată definitiv.

L.T.: Cum s-ar mai putea tempera recent anunțata Apocalipsă strategică a lumii occidentale?

R.U.: Se vorbește despre o criză strategică a lumii occidentale, e adevărat. Dar și mai adevărat este că această criză este, mai întâi, o criză de sens, de identitate și de orientare antropologică. De aici decurg crizele în economie și, în final, criza geopolitică. Sub conducerea lui Trump, Statele Unite ale Americii tind să devină, într-un mod de neconceput până acum, o anexă a Rusiei lui Putin. Extrema dreaptă este în plin avânt peste ocean, dar nici Europa nu pare să fie la adăpost de această amenințare. În special Germania și Franța par să gâfâie tot mai greu la carele democrației, bătute în plin obraz de vânturile schimbării.

L.T.:  Ce rol ar putea juca spațiul cultural în acest sens?

R.U.: Spațiul cultural, dacă are ceva de spus în această privință, nu prea găsește urechi care să îl audă.

L.T.: În loc de final, vă rog să alegeți câteva dintre numeroasele dumneavoastră poeme pentru a ilustra, măcar parțial, discuția noastră.


(Poetul a ales un grupaj de texte din care urma să selectez trei. Am decis să le păstrez pe toate – și, sunt convinsă, nu am greșit procedând astfel.)

Proiect

Proiectul meu de ultimă oră
e să iau norii și să-i trag la rândea,
copacilor să le trag un perdaf,
inimii să-i ard o bătaie bună.

Pentru ce toate astea, mă întrebară
șoarecii zglobii din biblioteca personală
iar pe calculator mi-au năvălit o mulțime de viruși
ciripind în limba erorilor.

Simplu, pentru că e un fel de primăvară, răspund,
simplu, pentru că mă dor încheieturile poemelor
pe care le-am uitat,
pe care nu le-am scris încă,
pe care poate nu le voi mai scrie vreodată.

Proiectul meu de ultim moment
e să mă spânzur de vrăbii
pentru a vedea ce mai e nou cu Apocalipsa.

                               6.03.1995

Explozia

Descopăr dintr-o dată, uimit,
că universul există totuși,
în ciuda erorii mele
de-a-l considera dispărut.

Lacrima Domnului cade la fel ca până acum
în fiecare dimineață
pe lume,
umplându-ne de lumină.

De unde-ai apărut, ticălos de ziar
în care se spune că se apropie
cine știe care bolid
ce ne va-ngropa-n neființă...

Mă uit la stele în fiecare noapte
și-mi vine să le pieptăn șuvițele firave
pe care mi le strecoară, mătăsoase și reci,
printre degete.

Femei sfinte, stelele,
vorbindu-ne de veșnicia
impregnată de scurtele noastre vieți
sau despre viețile acestea
aproape intoxicate de veșnicie.

Ce promisiune hilară
credința în viața de-apoi!

Iată, mă spăl pe obraji
cu sângele îngerilor
și aurora se-nvecinează de-atât de aproape
cu amurgul
încât tot ce știu despre limite,
despre contrarii,
devine deodată confuz.

Așa încât sufletul meu
mimează tăcerea
pentru a auzi mai curat
explozia facerii lumii.

Nimic de ascuns

Nu am nimic de ascuns
decât sufletul,
această rufă pusă la uscat
după o spălare cu beznă.

Orice lucru curățat în felul acesta
devine incredibil de alb,
ca o rufărie intimă.

Doar sufletul iese cu pete
ca globul lunar,
de mai mare rușinea.

Așa că mă trudesc să-l ascund,
nu cumva să se afle
că în craterul sau în marea cutare
s-a vorbit cândva de iubire.

Mai cu seamă pata aceasta
nu poate fi ștearsă
cu tot întunericul din univers,
căci acest detergent redutabil
începe să lase scântei
ce-ți conturează buzele, ochii,
sânii din care m-am ospătat
cu atâtea păcate.

Nu am nimic de ascuns
în afară de aceste câteva cuvinte
din care mai storci și acum
picătură cu picătură
sângele meu otrăvit.

Cineva

Să ne sprijinim de umerii păsărilor în zbor,
să ne luminăm de gândurile celor ce urmează să moară,
să ne potolim foamea cu norii în fugă pe cerul albastru,
setea să ne-o stingem cu cenușa iluziei.

De nicăieri nu vine o muzică mai suavă
decât din sipetele desferecate ale memoriei;
de nicăieri nu vine un bocet mai dulce
decât din abatoarele melancoliei.

Mi-e dor de cei ce s-au dus,
mi-e jale de cei ce se vor duce,
mi-e frică de zilele ce vor veni
și mă cert cu ziua de astăzi.

Cineva bate cuie în aer,
cineva zidește pe nisipuri mișcătoare,
cineva se privește în oglindă
și-mi vede chipul întunecat.

Pe nesimțite

Nu am niciun motiv să fiu singur și nefericit.
Nu mă silește nimeni să fug de lume
și să refuz atâtea și atâtea zâmbete si surâsuri.
Doar splina mi se umflă din când în când
cu o agresivitate ciudată.

Ce-aș putea să fac cu simpatia mea pentru iederă?
Dar cu simpatia mea pentru rândunici?
Marea se cască, se întinde la picioarele mele,
groapă-deșert, rezervor de zvârlugi lunecoase.

Acesta e universul meu, apele, șesurile,
pădurile și coclaurii, mai puțin orașul cu asfalturi fierbinți.
Aceasta e lumea mea, norii, luna și stelele,
Pasărea Roc din basmele de demult.

Iar pentru tine, civilizație a sfârșitului de mileniu,
am un dispreț respectuos, o tăcere oarecum deferentă.
Acum două mii de ani o altă civilizație l-a crucificat pe Isus
iar astăzi ne pregătim să asistăm la întoarcerea lui,
așternându-i spaimele noastre în cale.

Și el, cel care nu ne-a mai vorbit de atunci,
trimite doar semne, păsări, fulgerări de izvoare.
Stăm cuprinși de amare nedumeriri.
Și uneori, covârșiți de-ndoieli, dăm pe nesimțite din aripi.

                           19.04. 1995

Retrospectivă

Nu am nicio vină că am trăit ca un fraier,
după cum nu sunt vinovat că m-am născut.
Dar sunt de condamnat
pentru toată această recoltă de cuvinte
ce-mi cresc pe ogorul semănat cu oase albe,
prelungi,
ca de mamut.

Nu am nicio vină că mi-am stricat viața
învățând la școala nenorocirilor,
studiind alfabetul broaștelor cu țeste de cataclisme telurice,
numărând pe degete catastrofe stelare
și mici pacoste omenești.

Mi-am dat lucrarea de doctorat în durere
și am scris tratate savante despre acizii candorilor,
pe când magiștrii Apocalipsei
m-au lăsat repetent.

E timpul să fac cale întoarsă
renunțând la micile orgolii de-a fi mare și fericit.
Dincolo de gardul erorilor
cântă sirenele odiseelor putrezite
și se cască caribdele nemuririi.

Iar îngerul meu păzitor
mă amenință cu degetul de parcă ar vrea
să mă ia la bătaie.

Interviu realizat de Luciana Tămaş

(nr. 1, ianuarie 2026, anul XVI)