Machismul fredonabil al muzicii ușoare italiene. În dialog cu Riccardo Burgazzi

Riccardo Burgazzi este un filolog și acesta este spiritul cu care și-a propus să observe textele cântecelor italiene, evidenţiind mesajele machiste pe care acestea le vehiculează. Așa s-a născut recenta sa carte, Il maschilismo orecchiabile, mezzo secolo di sessismo nella musica italiana (Prospero, 2021), un eseu ironic și profund a cărui lectură ne invită la reflecţie.
Burgazzi nu caută vinovați în paginile sale, ci ia act de o realitate: în muzica ușoară italiană întâlnim femei-înger, Circe, femei imobile, abandonate, care abandonează, iubite de câte un amant terrible, un stalker sau un mare maestru al iubirii. Pentru fiecare dintre aceste forme ale feminităţii, Burgazzi aduce o mărturie extrasă din textele cântecelor.
Despre cum s-a născut cartea, dacă piesele sunt sau nu ʽvinovate’, despre stilul prin care a decis să trateze subiectul – subliniem faptul că ironia este una din trăsăturile cele mai plăcute ale cărții – am discutat cu Riccardo Burgazzi.


Riccardo, cum ți-a venit ideea unui asemenea demers?

Am pornit de la o experiență comună multora, de la ascultarea cântecelor. Le-am ascultat o dată, de două ori, am simțit cum anumite cuvinte mă zgârie la ureche, dar nu m-am oprit la ele, pentru că sunt piese care ne plac, pe care le cântăm chiar și atunci când ceva ne ʽzgârie’ în mod evident. Dar lucrurile se schimbă când te afli în una din următoarele două circumstanțe: când asculți un cântec vesel dar tu ești trist sau când surprinzi un cuvânt strecurat în text care te deranjează foarte tare. De câte ori nu am cântat Quello che le donne non dicono purtați de poezia piesei, fără să auzim sirena care ne avertizează asupra unui pericol, pentru că aceasta se aude doar dacă ne oprim să reflectăm puţin.
Criticile pe care le aduc lui Mogol sau lui Battisti nu sunt adresate persoanei, nu spun că ei ar fi ʽmacho’, subliniez doar cum cultura pop se bazează pe ceea ce este cunoscut tuturor, pe ceea ce oferă siguranță. Cu alte cuvinte, muzica ușoară nu aduce nimic nou, confirmă ceea ce știi, îți explică cum funcționează o societate.

Stilul cu care ai scris eseul m-a surprins în mod plăcut, ironia e un instrument extraordinar pentru a trata anumite subiecte…

În ceea ce privește stilul, eseurile italiene au defectul, sau tendința, de a se lungi destul de mult. De fapt, au fost critici care au observat că eseul meu ar trata subiectul într-un mod prea rapid. Cum spuneam, percepția cred că se leagă de această tendință italiană de a spune un lucru de mai multe ori. Se pot aduce informații importante chiar și într-o pagină, articolele academice engleze fiind o probă evidentă în acest sens. Din acest punct de vedere, ironia ajută mult, înlesnește sinteza…
Există un moment la Calvino în care se vorbește despre un țăran căruia i s-a furat butoiul de vin și se duce la poliție să denunțe furtul. Povestea lui, de două rânduri, devine o istorisire lungă, de două pagini, în relatarea plină de tot soiul de formule a polițistului. Fapt e că limba italiană se naște odată cu poezia, dar apoi, pentru a o face cunoscută tuturor, a trebuit să se lungească vorba.

Muzica ușoară poate provoca ʽdaune’?

Cea ce pot spune este că nu suntem cu toții de acord asupra faptul că aşa stăteau lucrurile într-o anume epocă, ele reprezintă doar convingerile unui grup majoritar, dar nu unic.

Putem vorbi despre o vină a muzicii ușoare?

Fiind filolog, privesc un text dintr-o anumită prismă și pot afirma că, de când există scriitura, putem distinge între producţia literară angajată şi cea degajată. Dante povestește cum Paolo și Francesca se bucură de lectura unei cărțulii. Aventurile lui Lancilot sunt mai captivante decât Timaios.
Nu putem vorbi de vină. Muzica ușoară nu adaugă ceva, ea repetă doar ceea ce se știe deja fără să modifice realitatea. Nu dă mărturie despre adevăr, ci doar despre ceea ce este în mintea noastră. Unele lucruri pe care ni le povestește vin chiar din istorie, aduse de cultura „elevată”. Alteori se manifestă în sens invers: pornesc de jos, cum este cazul muzicii trap sau al muzicii neomelodice napolitane, care au apărut pentru a da voce periferiei.
Aşadar, nu putem vorbi de vină ci de un cod, un cod particular care, în muzica ușoară, se adresează unui public foarte vast, spre deosebire de trap şi d muzica neomelodică de care am vorbit mai înainte. Subliniez faptul că nu persoanele sunt macho, ci cuvintele.

Dacă ar trebui să faci o listă cu cele mai reprezentative cântece în acest sens, care ar fi acelea?

Sigur Quello che le donne non dicono, Uomini soli, Tucca tucca, Come mai, Laura non c’è, piesa lui Celentano Storia d’amore, Rita Pavone cu La partita di pallone, Morandi cu In ginocchio da te, Mina cu Sono come tu mi vuoi.