Descoperind „România Sonoră” alături de artistul Riccardo Toccacielo

Riccardo Toccacielo este un exemplu de muzician complex care din Perugia sa natală și-a găsit a doua patrie „sonoră" în România. Născut în 1979, Riccardo Toccacielo este artist, profesor, sculptor, actor de teatru, iubitor de sunet și colecționar de discuri de vinil. A studiat informatica și a dezvoltat imediat o pasiune pentru electronica aplicată diferitelor forme de „artă sonoră”.
Pasionat de genul muzical „krautrock” și de avangarda italiană, a început să cânte la violoncel în 2010 și în același an și-a început pregătirea teatrală cu diferiţi maeștri. În această perioadă începe să studieze viața și operele lui John Cage și Erik Satie. Pentru centenarul nașterii lui Cage, în 2012, a organizat un spectacol teatral axat pe ideea sa personală de sunet și liniște. În același an a început să creeze primele sculpturi dedicate lui Erik Satie. Ascultând lucrările lui Demetrio Stratos, el îşi descoperă pasiunea pentru instrumentul vocal începând un parcurs creativ alături de Maestrul Bruno De Franceschi care îl va îndruma în 2014 pentru a realiza „Cruzimea sunetului”, un spectacol care îmbină inspirația artistică pe care au reprezentat-o Antonin Artaud, Vladimir Mayakovskij și Carmelo Bene.
În 2015 a studiat figura actorului italian Gian Maria Volonté, continuându-și pregătirea în actorie cu regizorul Mirko Locatelli cu care, în calitate de actor, a colaborat la realizarea a două filme, în 2016 și 2017.
Studiul profund al operelor și vieții compozitorului Erik Satie l-a determinat să creeze și apoi să expună zece opere de artă dedicate în totalitate acestuia, din decembrie 2016 până în ianuarie 2017 la Perugia, Trieste și Cortona. În 2018, lucrarea „Cadeau” a fost aleasă pentru a fi expusă permanent în spațiile Muzeului de Artă Contemporană din Perugia. Tot în 2018, realizează un studiu asupra sunetului văzut ca un patrimoniu cultural imaterial și o componentă esențială a memoriei și a peisajului. Acest lucru îl determină să descopere noi forme de conștientizare sonoră aplicate vieții de zi cu zi.
În aprilie 2019 s-a mutat la București și a creat asociația culturală „Officina Sonora” cu scopul de a promova atât cultura sunetului, cât și conștientizarea acesteia prin artă, joc și predare. În mai 2019, a conceput proiectul multidisciplinar „România Sonoră”, care își propune să cerceteze relația strânsă dintre memoria sonoră și teritoriul românesc prin intermediul unor călătorii în România. Prin acest proiect, care este în desfășurare, el creează sculpturi sonore dedicate fiecărui loc vizitat, cu scopul de a realiza o arhivă a memoriei materiale și sonore a teritoriului României.


Cine este Riccardo Toccacielo și cum și-a descoperit vocația artistică?

Eh, este cel care îndeobşte ascultă, totul începe de la muzică și ascultare, iar acest lucru, așa cum a spus și Erik Satie, „mi-a distrus în mod minunat viața”. Da, îmi place foarte mult muzica, cercetarea și colecţionarea ei, îmi plac discurile din vinil ca obiecte, dar și orice alt fel de suport, chiar și vechi, care reproduce sunetul. Mă interesează să cercetez, să studiez viața compozitorilor, ceea ce regăsim în muzică: sunet, zgomote și tăceri. Curiozitatea sonoră, această fervoare interioară, a prevalat întotdeauna asupra multor altor pasiuni ale mele.

La ce vârstă a început?

Am crescut ascultând diferite genuri de muzică, mai ales în perioada copilăriei, când mă întâlneam cu prietenii. Norocul meu a fost că fiecare avea o pasiune pentru un gen muzical diferit, de la hip hop la muzică electronică, la rock, așa că diversitatea muzicală și sonoră m-a fascinat întotdeauna. Împreună am ascultat genurile fiecăruia.
Întotdeauna am avut dificultăți în a mă identifica cu un anumit gen muzical, de exemplu, am avut o perioadă în care mergeam să dansez un anumit tip de muzică, dar înainte de a mă duce începeam să înregistrez de la radio un set de dj live dintr-un gen muzical total opus, pur și simplu pentru că eram interesat să ascult totul. În timp, imediat ce am început să câștig primii mei bani, am început să fac lucrurile la modul serios, cheltuind pe discuri, cărți despre muzică și materiale hi-fi pentru a asculta. Nu am multe discuri, aproximativ trei mii, dar întrebarea care trebuie pusă este nu câte, ci ce anume.

Aşadar, despre ce este vorba?

Am o colecție bună de discuri din vinil, casete, 8 înregistrări și alte tipuri de suporturi, de toate genurile, dar în principal avangardă italiană și krautrock german. A existat o perioadă în care Italia a excelat în multe sectoare, inclusiv în muzică, iar pe piață a existat o companie discografică numită Cramps by Gianni Sassi, un geniu care a adunat mulți artiști de clasă, printre care și Demetrio Stratos, solistul legendarei formaţii Area în cea mai mare parte a carierei sale și care, ca solist, a studiat instrumentul voce, cuvântul care precede muzicalitatea. Efortul lui Stratos și cercetările sale m-au mişcat profund, la fel ca și John Cage și studiul său despre relația dintre tăcere, muzică și viață. La 27 de ani eram atât de adâncit în cercetarea și recuperarea operelor lui Cage încât mi-am tatuat pe antebraț partitura „muzicală” „4’33”, cea mai importantă lucrare a lui. Prima execuţie publică a compoziţiei „4'33” a avut loc în luna august a anului 1952 la Teatrul Woodstock din New York. Cred că a fost o seară memorabilă.
La pian, David Tudor a executat toate cele trei mișcări fără a apăsa nicio clapă, fără a cânta nicio notă. Acest lucru a provocat atâta mirare că, încă de la prima mișcare, oamenii au început să se impacienteze, să se întrebe când va începe concertul, să bombăne, să se miște, mai ales că ploua în acea seară. Iar provocarea, demonstrația că tăcerea nu există, ci este doar o condiţie mentală, era toată acolo, în acea ascultare. Un geniu.

Italia, și în special Perugia, se mândrește cu un număr mare de iubitori de muzică și specialişti, care este realitatea pe care ați găsit-o în România?

Da, Perugia este un oraș mic, dar plin de colecționari, magazine de discuri, iubitori de muzică, DJ, iar acesta este un lucru rar și frumos. Recunosc că datorez mult magazinului meu de discuri și oamenilor care încă lucrează acolo. Este întotdeauna o plăcere să căutăm, să ascultăm, să împărtășim păreri și, bineînțeles, să glumim despre genurile muzicale. Aici, în România, nu știu ce să zic, pot să vă povestesc despre prima mea zi de școală și despre ce i-am întrebat pe copii prezentând prima lecție de ecologie acustică. Le-am spus că nu-mi pasă ce fel de muzică ascultă, totul este în regulă, dar important este să fie conștienți „când” ascultă ceva. Împreună lucrăm acum la mai multe, scriitura sonoră, desenul sonor, ascultarea și scrierea în curtea peisajului sonor, ei au realizat un interviu audio cu propriul bunic sau bunică, majoritatea întrebărilor concentrându-se pe diferența dintre sunetele de ieri și de azi. Pentru mine este important ca atunci când ascultă ceva, să asculte cu adevărat. Conștientizarea că eşti prezent în ascultare este foarte importantă, deoarece predispune la empatie față de ceilalți, prieteni, colegi, părinți și profesori. Cred că acest lucru ar trebui cultivat încontinuu la tineri pentru că nu doar în România, ci aproape peste tot, „ocupăm” spațiile noastre sonore libere cât de repede putem și de cele mai multe ori aşa cum nu trebuie. A te opri să asculţi este o condiție umană esențială și, dacă nu te poți opri, măcar conștientizează ceea ce auzi.
Vă pot da câteva exemple de cât de mică este conștientizarea sonoră în România. De pildă, în localuri nu există prea multe diferențe între genurile muzicale care se propun, important este să se audă muzica. Evident că nu se poate generaliza, vorbesc din propria experiență şi cred că este important ca, în funcție de momentele zilei, să se asculte un anumit fel de muzică, să asculţi dance music la 10 dimineața la o terasă nu este cea mai bună opțiune. Un alt lucru care mă deranjează foarte mult, dar aceasta este o problemă globală, este volumul la care se ascultă muzica în locuri publice. De multe ori se întâmplă ca, în locurile în care se serveşte prânzul sau cina sau se bea ceva, volumul să fie exagerat, prea tare pentru a putea vorbi sau a purta o discuţie cu prietenii. Cred că fiecare loc are volumul, genul și timpul său muzical și că fiecare loc ar trebui să țină seama în primul rând de motivul pentru care oamenii sunt acolo. Lipsa de conștientizare a volumului sonor la care se ascultă muzica într-un loc public, o găsesc drept o lipsă gravă de responsabilitate în ceea ce faci, pentru că totul îşi are propriul echilibrul, la fel și volumul, este suficient doar să asculți.

Ce sunt „Officina Sonora” și „România Sonoră” și de ce România?

„Officina Sonora” s-a născut aici în România din dorința de a crea o asociație care să se ocupe de sunet, cu tot ceea ce acest cuvânt poartă în sine ca semnificație implicită, ascultare, conștientizare sonoră, ateliere, poveste, voce. Evident, există multe idei și proiecte, cel mai important pe care îl desfășurăm în această perioadă este „România Sonoră”, un proiect multidisciplinar care investighează relația strânsă dintre memoria sonoră și teritoriul românesc. Ceea ce mă intrigă este că fiecare loc are propriul său peisaj sonor, care este în primul rând subiectiv, ține de propria experiență. Ceea ce asculţi tu când mergi într-un loc este diferit de ceea ce ascult eu, peisajul meu sonor din București în acest moment este diferit de al tău. Plecând de la această premisă, fiecare peisaj sonor îşi are propria sa istorie, care împreună cu teritoriul se schimbă în timp, schimbându-se şi ajungând chiar să dispară. În acest proiect artistic, multimedia și itinerant, am călătorit în zece localităţi din România, pe care le-am ales pentru valoarea umană şi originalitatea lor, prin contribuția prețioasă adusă de Bogdan Iancu, specialist în antropologie în cadrul Departamentului de Sociologie de la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, și de Monica Stroe, tot antropolog, care coordonează programul Erasmus +. În fiecare loc am ales piese (de orice formă și compoziție) și am făcut înregistrări ale peisajului sonor (ambiental și voci). La sfârșitul acestei explorări, piesele și înregistrările sonore au devenit parte a procesului artistic cu scopul de a crea „Sculpturile sonore”, adevărate opere de artă sonoră. Aceste zece lucrări, prin intermediul unui sistem de amplificare, vor reda materialul audio preînregistrat. Avem în vedere și organizarea unei expoziții finale în interiorul (sau în afara) unui spațiu special amenajat. Scopul este de a crea o arhivă a memoriei materiale și sonore a teritoriului românesc. A fost o călătorie excepţională, am vizitat Delta Dunării, Târgu Mureș, Gornești, salinele din Turda, Gherla, Cluj-Napoca, Săpânța şi cimitirul vesel, memorialul de la Sighetu Marmației, toate bisericile de lemn din Maramureș, Bârsana, Poienile Izei, satele săsești Saschiz și Viscri și altele. Multe dintre aceste locuri sunt patrimoniu Unesco, locuri foarte frumoase, a fost o călătorie de neuitat și o experiență unică.

Care sunt lucrările pe care le-ați făcut cu aceste materiale și cum apar acestea?

Prima sculptură sonoră pe care am făcut-o este rodul experienței pe care am avut-o ca urmare a vizitării „Cimitirului Vesel” din Săpânța. Pregătisem o documentație amplă asupra locului și întâmplător am rămas peste noapte într-un loc unde am întâlnit-o apoi pe Irina, o doamnă care locuieşte dintotdeauna acolo; vorbind cu ea, ne-a spus câteva anecdote despre localnici și „cimitirul vesel” pe care trebuia să-l vizităm a doua zi. Am mers acolo împreună și această întâlnire s-a dovedit a fi specială și unică, demonstrând că totul este rodul experienței care îţi poate schimba traseul într-o clipă. I-am cerut permisiunea să înregistrăm cu ea câteva povestiri și lecturi și astfel am avut posibilitatea să înregistrăm un bogat material audio legat de viața ei, de citirea inscripțiilor de pe crucile mormintelor din cimitir, toate rostite de ea, cu vocea ei unică. De asemenea, am găsit acolo o bucată de lemn, un material care aparținea acelui loc, provenind dintr-o biserică veche, foarte frumoasă pentru că de îndată ce am văzut-o am avut impresia că seamănă cu un totem. De aceea am luat-o cu noi și am trimis-o la atelierul lui Dumitru Pop Tincu, discipolul lui Stan Ioan Pătraș, fondatorul și artistul „Cimitirului Vesel”. I-am cerut lui Dumitru o amprentă de artist pe lemnul pe care îl găsisem, iar el ne-a oferit o „tuşă” de albastru de Săpânța, acel albastru unic, realizat în mare secret, cu care pictează personal fiecare cruce care se află acum în „Cimitirul Vesel”.
După ce ne-am întors la București am sculptat lemnul, în partea din spate, pentru a introduce două difuzoare și un amplificator menit să redea sunetul original al înregistrării realizate cu Irina. Astfel s-a născut prima noastră sculptură sonoră. Acest proces l-am aplicat apoi și sculpturii din Delta Dunării, în aceste zile memorialului sonor de la Sighetu Marmației.

Sighetu Marmației are o istorie foarte specială, legată de Memorialul Victimelor Comunismului și care îmi este foarte dragă, deoarece am putut să o aprofundez lucrând la teza de licență despre poeta Ana Blandiana. În ce constă și cum s-a născut acest proiect?

Nu a fost ceva planificat, dar fiind la Săpânța era obligatoriu să vizităm muzeul, ne-am documentat, dar nu am cules niciun material sonor sau de alt tip vizitând memorialul, și pentru că acolo era doar multă tăcere și contemplație. Singurul lucru care trebuie omagiat, cu cel mai mare respect, a fost ideea de a reprezenta acel „teatru” în care s-au produs toate acele nedreptăți, adică locul ca o amintire sonoră.
M-a frapat foarte mult fraza Anei Blandiana, fondatoarea muzeului, când a scris că cea mai mare victorie a comunismului, o victorie revelată dramatic abia după 1989, a fost să creeze oameni fără memorie. Ceea ce aș vrea să realizez va fi strâns legat de materia-memorie și de ceea ce încă simțim ca o vibrație.

Cum ați dobândit această abilitate de a crea obiecte sonore ca autodidact?

Tatăl meu a fost țăran și negustor, de la el am deprins lucrul manual și cum să inventez sau să repar lucrurile cu puține resurse. Apoi am avut întotdeauna o mare pasiune pentru electronică și mai târziu pentru muzică, și iată, din aproape în aproape am reușit, sau aproape am reușit. Prima lucrare serioasă legată de „obiecte sonore” am realizat-o în 2010 prin crearea unui scaun sonor, dedicat maestrului Erik Satie. Din acel moment cercetările mele nu s-au mai oprit.

Proiectul dumneavoastră este itinerant, ce presupune el?

„România sonoră” este un proiect itinerant pentru că aşa s-a născut, am vizitat cel puțin 15 localități din România și ne-ar plăcea să expunem aceste sculpturi sonore realizate în București și în alte orașe pentru ca oamenii care vizitează expoziţia să trăiască experiența pe care am avut-o cu peisajul, teritoriul, oamenii și amprentele sonore și culturale. Dorința este apoi de a duce această expoziție în Europa.

Unde găsim sculpturile sonore în acest moment?

Online pe romaniasonora.com sau pe Facebook sub numele asociației noastre „Officina Sonora Bucarest” care se ocupă cu alte proiecte sau pe pagina officinasonora.com.

De unde provin numele operelor și de care sunteţi cel mai legat?

În cazul proiectului „România Sonoră”, numele provin din locurile vizitate. Ţin mult la sculptura de la Sighet și ce aduce ea, în timp ce din sculpturile realizate în trecut ar fi una în mod special, intitulată „Cadeau”, care este expusă la Muzeul Civic de la Palazzo Penna din Perugia, creată pentru expoziția dedicată compozitorului Erik Satie. Toate celelalte lucrări pe care le-am creat de-a lungul anilor le-am denumit întotdeauna după artistul căruia i-am adus un omagiu sau l-am studiat.

Cadeau - Umbrelă bătută în cuie




Erik - Sculptură în vinil



Săpânța




Săpânța - back




Parade - Rame şi speaker




Coafură sonoră




Summer Madness - Tablou sonor




Cadeau - Umbrelă bătută în cuie

Interviu realizat de Serafina Pastore
Traducere de Ioana Cristea Drăgulin
(nr. 11, noiembrie 2020, anul X)