„Italia rămâne pentru mine ţara culturii”. In memoriam Roman Vlad

În 21 septembrie 2013 s-a stins din viaţă, la 93 de ani, maestrul Roman Vlad, celebru compozitor, pianist şi muzicolog de origine română şi cetăţenie italiană, pe care a dobândit-o în 1951. Prestigiosul cotidian „La Repubblica” l-a numit „patriarhul muzicii italiene”. S-a născut în 29 decembrie 1919 la Cernăuți, care pe atunci aparţinea României, astăzi Ucrainei, şi a ajuns în Italia la 19 ani, în 1938. Din 1958 până în 1962 a fost director al secțiunii muzicale a Enciclopediei spectacolului (Enciclopedia dello Spettacolo), iar din 1967 a condus „Nuova Rivista Musicale Italiana”. Între anii 1980-1982 și 1990-1994 a fost Președintele CISAC (Confédération Internationale des Auteurs et Compositeurs), iar din 1987 până în 1993 a fost Președinte al SIAE (Società Italiana degli Autori ed Editori). A mai avut, de asemenea, şi alte funcții precum: director artistic la Academia Filarmonică Romană timp de două mandate (1955-1958 și 1966-1969); director artistic al Teatrului Comunal din Florenţa (1968-1972), director artistic al Orchestrei Simfonice RAI din Torino (1973-1989), președinte al Societății Aquilane a Concertelor (1973-1992), președinte al Academiei Filarmonice Romane (1994-2006), membru al comitetului director al Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma. Renumitul compozitor a mai fost director artistic al faimosului teatru La Scala din Milano (1995-1996) şi director al Teatrului de Operă de la Roma. A compus coloana sonoră a peste 20 de filme, în 1950 primind premiul Nastro d'Argento pentru partiturile sale cinematografice. Îl evocăm printr-un interviu pe care l-a acordat lui Sandro Cappelletto pentru cotidianul „La Stampa” în 2011, cu prilejul publicării volumului autobiografic Vivere la musica (A trăi muzica), apărut la Editura Einaudi din Torino.


Roman Vlad, viaţa mea extraordinară
La 92 de ani, Roman Vlad îşi povesteşte într-o carte viaţa extraordinară. Din România până în Italia urmărit de muzică şi în timpul somnului

În unele momente este ca şi cum ai citi o scenografie: armata română care se retrage, cea rusă care înaintează, „însă am reuşit să găsesc o căruţă cu cal în care mi-am urcat părinţii, pe sora mea şi bătrâna bunică din partea mamei şi, înainte de a abandona casa noastră cea mare, am mai intrat pentru ultima dată şi am cântat la pian un Preludiu de Chopin”. Undeva în zona Bucovinei, în sudul României, în iunie 1941: Roman Vlad şi familia sa reuşesc să se salveze. El va ajunge în Italia, unde va rămâne pentru totdeauna.

Maestrul Vlad, care astăzi are 92 de ani – „Capul îmi merge bine, caroseria mai puţin, compun în continuare muzică în fiecare zi” – s-a decis să-şi istorisească viaţa neobişnuită. Cu ajutorul a doi muzicieni și prieteni, Vittorio Bonolis și Silvia Cappellini, a publicat pentru Einaudi, în 2011, Vivere la musica. Un racconto autobiografico (A trăi muzica. O poveste autobiografică). Oameni, locuri, întâmplări, gânduri, fapte publice sau private: cartea este un atlas al vremii noastre culturale și politice. Este dedicată soției, arheologul Licia Borrelli, „care îmi iluminează viața”.

Maestre, dumneavoastră vorbeaţi mai multe limbi, de ce aţi ales Italia?

A fost ceva spontan, de parcă era prestabilit. Italia era şi rămâne pentru mine ţara culturii. Am călătorit mult, însă nici o altă ţară nu se poate lăuda cu o asemenea substanţă artistică, chiar dacă uneori aceasta e umbrită de vulgaritate şi degradare. Raza banalităţii devine din ce în ce mai mare şi ar trebui să reacţionăm.

Aţi venit în Italia pentru a studia ingineria şi muzica, în timpul fascismului. În carte susţineţi că libertatea de expresie a artiştilor era oricum garantată în acea perioadă.

Datorită lui Giuseppe Bottai, ministrul educaţiei de atunci, se putea face în Italia ceea ce în Germania şi Rusia era interzis. Printre artişti erau şi fascişti oneşti precum Goffredo Petrassi, căruia îi datorez mult. Mai erau şi alţii mai puţin oneşti care mai târziu aveau să nege acest lucru, precum Luigi Dallapiccola, care rămâne oricum un mare compozitor. Casella nu era fascist, dar pentru a putea lucra a trebuit, desigur, să plătească un preţ.

Artistul, libertatea acestuia, adevărul: faceţi adesea referire la acest triptic. La ce concluzie aţi ajuns?

Unicul adevăr posibil pentru un artist este armonizarea a ceea ce creează cu realitatea sa interioară. Un adevăr subiectiv ce întoarce pe dos adevărul obiectiv al lui Tommaso D'Aquino.

Dumneavoastră scrieţi: „Sunt religios, dar nu am credinţă”. Puteţi explica?

Tatăl meu era ortodox, mama catolică, şi m-a educat ea. Iubesc figura şi cuvântul lui Isus Cristos. Dar nu pot spune, ca şi Pascal: „Dumnezeule, tu mă cauţi, aşadar m-ai găsit”. Măcar de-aş putea. Studiind ingineria şi matematica mi-am dat seama, înainte de toate, de limitele omului. Planeta noastră, universul întreg, sunt inexplicabile.

Aţi atins pentru prima dată un pian înainte de a şti să citiţi şi să scrieţi. Prima partitură aţi compus-o la patru ani şi muzica nu v-a abandonat niciodată, nici atunci când dormiţi. Bach vă apare într-adevăr în somn?

Mă aflam la Cairo. În vis, am auzit o voce care îmi vorbea în germana veche, spunându-mi în ce acord al violei din Liturghia în si minor e ascuns numele BACH, patru litere care în notaţia anglo-saxonă corespund unor patru note muzicale. Mi-am notat tot, am controlat şi lucrurile stau într-adevăr aşa. Chiar şi începutul Liturghiei pe care abia am terminat-o, l-am auzit în somn.

Stravinski şi Schönberg, corifeii muzicii secolului XX. Aţi scris despre Stravinskij o carte importantă. Pe care dintre ei îl preferaţi?

Îi prefer pe Verdi şi pe Wagner, îi iubesc pe Stravinski şi pe Schoenberg. Când ai în faţă asemenea monştri sacri nu poţi să faci altceva decât să-i iubeşti. De ce să alegi, când aceasta ar însemna să excluzi pe unul sau pe celălalt? Desigur, cu Stravinski am fost şi prieten. Astăzi, continuă să mă emoţioneze Mahler: el nu banalizează sublimul, duce banalul vieţii în sublim, îl duce în Paradis.

Riccardo Muti, Giuseppe Sinapoli, Leonard Bernstein: sunt cei trei dirijori pe care îi amintiţi cu emoţie. Faţă de colegi sunteţi întotdeauna generos. Oamenii politici vă plac mai puţin?

Bill Clinton cântă la saxofon şi l-au interesat problemele artiştilor şi drepturile de autor. Edward Heath, fost prim-ministru englez, a venit la Florenţa cu gândul să-l transfere pe Muti de la Teatrul „Maggio Musicale” la Londra. Acestea sunt episoade care fac diferenţa. În Italia sunt doar excepţii, precum preşedinţii Ciampi şi Napolitano, pe care îi vezi foarte des la concerte. Nici nu vreau să mă gândesc la acel ministru care a spus „cultura nu ţine de foame”: probabil glumea, dar consecinţele au fost grave.

Aţi avut multe funcţii: director artistic al multor instituţii, inclusiv la Scala din Milano şi Orchestra Simfonică Naţională Rai din Torino, preşedinte al Siae (Societatea Italiană a Autorilor şi Editorilor, n.r.), sunteţi şi astăzi „preşedinte onorar” al Academiei Filarmonice Romane. Publicul larg al micului ecran vă cunoaşte mai ales prin seria de concerte dedicate lui Arturo Benedetti Michelangeli, ale căror introduceri le-aţi îngrijit. Care a fost reacţia lui Michelangeli?

Am înregistrat toate episoadele într-o singură fastă după-amiază, fără a greşi nici o frază sau o notă. De la Michelangeli nici o reacţie, nimic, niciodată. După ani, citind cartea văduvei acestuia, am aflat că se uita la acele programe destul de des, stând în fotoliu. Era emoţionat şi spunea că l-am înţeles la perfecţie. Era un om de o infinită pudoare.

Dincolo de geamurile înalte ale casei din centrul Romei, soarele şi cerul la apus dau un splendid spectacol. Ciocnim „pentru muzică”, cu un gin tonic puternic.

Maestre, acel pian la care aţi cântat Preludiul lui Chopin în 1941, l-aţi mai căutat, l-aţi găsit?

Acum câtva timp un tânăr student la muzică, român, mi-a scris să-mi spună că îl are el şi sigur este acel pian. Misterioase şi fascinante sunt căile existenţei.

Traducere din italiană de Caterina Desideri
(nr. 10, octombrie 2013, anul III)