„Veneţia mea de suflet şi trup”. În dialog cu Ruxandra Cesereanu:

„Voiam să descriu Veneția mea, așa cum eu o percepusem. Era propria mea căutare la mijloc: scotocind prin Veneția, scotoceam prin propria mea minte, prin propriul meu suflet și poate chiar prin propriul meu trup”. După cum semnalam în numărul nostru din noiembrie, a apărut recent, în ediție bilingvă, volumul de poezie Venezia dalle vene viola. Lettere di una cortigiana de Ruxandra Cesereanu (Aracne 2015, îngrijit şi cu o introducere de Giovanni Magliocco, postfaţă de Ilona Manuela Duţă), care a fost lansat la Bistrot de Venise în 17 octombrie 2015 cu sprijinul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Cu acest prilej, Cristina Gogianu a realizat un interviu cu poeta Ruxandra Cesereanu, în care aceasta ne dezvăluie povestea captivantă a legăturii sale speciale cu Veneţia.


Doamnă Ruxandra Cesereanu, legătura dumneavoastră cu Italia și Veneția în mod particular este una îndelungată și numără de-acum câteva decenii. Își are punctul de plecare într-o întâmplare de familie, devenind ulterior, așa cum o dovedește volumul pe care-l avem în față,  o relație poetică, livrescă, despre care însă cititorii nu știu prea multe. V-aș ruga, tocmai de aceea, să ne împărtășiți istoria acestei legături.

Primul meu contact cu Veneția s-a petrecut în 1981. Terminasem clasa a XII-a și intrasem deja la Facultatea de Litere, când am avut șansa să-l vizitez pe bunicul meu patern, preot greco-catolic și fost deținut politic, care se afla în exil la Roma, fiind unul dintre protejații Papei Ioan Paul al II-lea care, originar cum era din Polonia, avea un interes special față de greco-catolicism și preoții săi din țările comuniste. Nu a fost un parcurs ușor. Împreună cu mama am luat trenul spre Roma, unde am rămas aproape două săptămâni, cât ne-a fost îngăduită vizita. Pe drumul de întoarcere ne-am oprit la Florența pentru că, evident, voiam să ne bucurăm de muzee, iar mama își dorea să-mi arate ce înseamnă Italia. Am stat o zi întreagă acolo, după care am luat un tren de noapte, iar în dimineața de după am ajuns la Veneția, unde am rămas tot o zi. Dar Veneția pe care am văzut-o atunci a fost o Veneție diurnă și oficială: centrul, San Marco, muzeele, dar toate acestea în mare fugă, pentru că o zi este extrem de puțin. Mi-a plăcut, dar n-am simțit impactul acela în urma căruia să-ți spui că vei rămâne legat pentru tot restul vieții de locul respectiv.

Impactul acesta s-a petrecut la cea de-a doua întâlnire cu Veneția sau a fost nevoie de o cunoaștere mai îndelungată?  

Da, în 1983, când am ajuns a doua oară la Veneția, iar de data asta am văzut o cu totul altă Veneție. În trenul dinspre Viena spre Veneția mă împrietenisem cu un grup de tineri vienezi care veneau să viziteze orașul și care voiau să hălăduiască, să peregrineze prin Veneția noaptea. Pe vremea aceea, veneam dintr-o țară săracă, iar resursele noastre financiare erau dintre cele modeste: nu aveam bani de hoteluri, cu atât mai puțin în orașe precum Veneția. Trebuia să schimbăm trenul spre Roma, ceea ce presupunea să stăm peste noapte în Veneția. Mama a rămas în gară cu bagajele, iar eu am peregrinat toată noaptea cu acel grup de vienezi. De data asta nu am mai avut parte de Veneția oficială, ci de o Veneție neturistică, nocturnă, fascinantă, în care pentru prima dată am înțeles că între mine și orașul acesta se țese o legătură lăuntrică. Îl asemănam, din pricina tuturor străzilor și ulicioarele care-l străbat, cu un creier și mă întrebam dacă nu cumva, călătorind prin acest oraș, călătorim prin noi înșine și încercăm cumva să ne regăsim. Am rămas cu această idee în minte. Și tot atunci cel mai probabil am zărit, pe vreun afiș sau pe vreun zid, numele la Malcontenta, dar pe care ulterior l-am uitat, el rămânându-mi undeva în inconștient. Câțiva ani mai târziu, când am început să scriu cartea, iar în a doua parte apărea acest personaj cu numele la Malcontenta, am fost convinsă că eu l-am inventat. Foarte târziu mi-am dat seama că-mi rămăsese în minte din noaptea aceea. Și tot mai târziu am aflat de vila La Malcontenta a lui Palladio, pe care am și vizitat-o ulterior. Esențial este că acea a doua întâlnire, din ’83, a reprezentat momentul-cheie, când am înțeles că vreau să fac ceva din legătura care se născuse între orașul acesta și mine. După ce m-am întors acasă, am început un soi de documentare livrescă, dar care nu mi-a folosit foarte mult pentru că mi-am dat seama că nu voi vrea să scriu un eseu sau să fac un studiu clasic, rațional, ci mă interesează cu totul altă perspectivă asupra Veneției.

De ce a fost nevoie de un arhetip pentru a putea construi această perspectivă despre care vorbiți și de ce, dintre toate cele pe care atât de generos le oferă istoria Veneției, v-ați oprit la cel al curtezanei?

Pentru mine, acum, răspunsul e limpede. Voiam să scriu despre pasiune și despre tentație, așa că nu-mi era de niciun folos să scriu despre dogi, despre muzicienii Veneției, despre Vivaldi ori cine știe ce aristocrați. Aveam nevoie de o entitate umană în trupul și inconștientul căreia să se întâmple foarte multe lucruri, mă interesa legătura dintre sufletul și corpul ei. Și acesta e punctul în care intervine figura curtezanei, a unei curtezane școlite, poate nu neapărat erudită, dar cultă, rafinată, poate chiar de origini nobile, nicidecum o prostituată din stradă. Cartea a început să crească treptat, dar mi-am dat seama că am nevoie de două voci, atât de cea feminină, cât și de una masculină, dar care să vorbească despre același lucru: pasiunea. Deși jumătate din carte e rostită de o voce masculină, iar cealaltă jumătate de vocea feminină, volumul poartă titlul Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane pentru că cel esențial a fost arhetipul curtezanei și nu cel al bărbatului, al îndrăgostitului pătimaș.

Nu v-a fost teamă că alegând un asemenea arhetip care, pe de o parte, este extrem de generos din punct de vedere artistic, poetic, dar, pe de altă parte, reprezintă și unul dintre toposurile cele mai vizitate ale literaturii inspirate de Veneția, publicul va avea un orizont de așteptări gata format, că în momentul în care se va afla în fața volumului va avea o imagine apriori concepută?

Ba da, dar în același timp știam și simțeam că această carte va conține toată decadența care există și în mine, că va fi o carte pătimașă, nu una ilustrativă, nu o carte-decor, ci o carte de carne, de epidermă, și abia mai apoi de spirit. N-am scris continuu la carte, am lucrat la ea treisprezece ani, nu m-am grăbit, știam că-și are straturile ei, care mă pot stimula să scriu numai atunci când vine timpul lor.

Înainte de ’89 ați avut numai posibilitatea acestor două întâlniri cu Veneția: cea din ’81 și cea din ’83?

Da, numai acestea două. Iar eu am început să scriu în ’87, probabil tocmai de dorul Veneției. Vremurile se înăspriseră, nu se mai putea circula în afară, bunicul îmi murise și fusese îngropat la Roma, nu mai aveam așadar niciun motiv pentru a mai cere o vizită în Italia. România era complet izolată atunci.

Simțeați nevoia de a ajunge din nou în Veneția pentru a hrăni această trăire și, implicit, lucrul la volum? Aveați nevoie de prezența fizică, palpabilă a Lagunei pentru a vă susține și împinge mai departe scriitura?

Nu, mi-am dat seama că ceea ce conta era puterea mea de ficționalizare, pentru că nu voiam să descriu Veneția în general, ci Veneția mea, așa cum eu o percepusem. Era propria mea căutare la mijloc: scotocind prin Veneția, scotoceam prin propria mea minte, prin propriul meu suflet și poate chiar prin propriul meu trup.

De altfel, este o carte începută în prima tinerețe, în anii formatori, de maturizare.

Exact. Sigur că la toate acestea au participat tot felul de personaje din biografia mea, dar asta nu privește pe nimeni și nici nu contează în vreun fel. La mijloc este experiența mea personală cu acest oraș, vărsată ulterior în carte. Așadar, în ’87 am început să scriu efectiv, iar la Veneția am ajuns din nou abia în 2000.

Așadar, timp de șaptesprezece ani, adică perioada de gestație și de scriere a cărții, nu ați mai revăzut Veneția.

Exact, iar în 2000 am ajuns împreună cu soțul meu, Călin Braga, care știind cât de mult ficționalizasem a avut gentilețea și generozitatea să mergem să vedem fiecare dintre acele locuri despre care scrisesem, ca să nu rămân doar cu ficționalizarea. Era vorba, desigur, despre locuri neoficiale, tot felul de biserici prea puțin cunoscute, nenumărate campiello și campo care nu apar în ghidurile turistice și așa mai departe. După această călătorie de trei zile la Veneția, mi-am dat seama că de-acum cartea e încheiată, că nu mai am ce să scriu, decât un epilog legat de curtezane, despre ceea ce sunt ori ce-aș putea să fiu prin intermediul curtezanelor. În 2002 cartea a ieșit de sub tipar.

Iar acum avem în fața ochilor varianta ei în limba italiană, ba mai mult, o splendidă ediție bilingvă. Cum a început colaborarea cu profesorul Giovanni Magliocco, traducătorul volumului?

Pe Giovanni Magliocco l-am cunoscut în 2007. Aveam deja niște variante ale câtorva dintre poeme traduse de cineva din România, erau imperfecte, dar ieșisem totuși cu ele în lume, și la Veneția, dar și la Roma. Când l-am cunoscut pe Giovanni, care e un decadent prin excelență și are o pasiune aparte pentru Eminescu, Macedonski, Mateiu Caragiale, mi-a spus că vrea să traducă această carte pentru că i se potrivește ca o mănușă. Am avut marele noroc de a-l întâlni, cu atât mai mult cu cât și-a propus ca în timp să traducă toată poezia mea, nu însă și proza.  

În momentul în care vă găsiți din nou la Veneția, așa cum este și întâlnirea de de sfârşit de octombrie 2015, prilejuită de lectura din volumul proaspăt apărut, ce sentiment vă încearcă?

Sentimentul că întâlnesc un oraș al meu, pe care l-am colonizat și pe care pot deja să-l livrez lumii prin intermediul unei alte perspective. Că sunt o stăpână a lui.

Vi se întâmplă să aveți un sentiment similar, acela de a vă fi înstăpânit, cu un oraș din România?

Nu știu, poate în ce privește Clujul, orașul meu. Iar vara, poate pe insulele grecești în care călătoresc de douăzeci de ani. Dar Veneția este singurul oraș din străinătate asupra căruia mă simt stăpână.

Relația pe care o construiți în carte cu Veneția transmite limpede această înstăpânire. Cititorul are de-a face cu o Veneție strict personală, personalizată, la care are acces liber, dar în care ar putea să se simtă asemenea unui oaspete în casa altcuiva: e primit cu fast, se bucură de tot ceea ce i se pune pe masă, dar știe că la plecare casa nu-i va aparține, nu se va înstăpâni peste ea.

Nu neapărat, există totuși o momeală în cartea asta. Nu-l alung pe cel pe care îl primesc în casă, ci îi spun: dacă ți-a plăcut, povestește mai departe, transmite și celorlalți. Nu-mi îndepărtez cititorul, dar îi subliniez că are de-a face cu teritoriul meu, că este primit în acest spațiu, iar dacă-i place și i se potrivește, atunci să ducă povestea mai departe.

Care a fost receptarea cărții în România?

O receptare bună, dar nu extraordinară. Spun asta pentru că a fost receptată din start doar ca o carte livrescă și nu ca o carte despre pasiune. Inclusiv Marin Mincu, italienist, a perceput-o strict ca pe o carte decadentă și livrescă. Ceea ce, după mine, e o greșeală, pentru că nu-mi doream o carte livrescă, și chiar dacă ea începe cu Borges, cu Pavese, cu de Chirico, iar mai apoi apare inclusiv Corto Maltese, partea livrescă e o chestie de suprafață, o falsă pistă.

E adevărat că Veneția, prin tradiția artistică și culturală atât de complexă, de amplă, poate să ecraneze la o primă lectură tema aceasta a pasiunii, a corporalității. Cum vă explicați totuși această receptare unilateral livrescă a volumului?

Exista, poate, o anume pudoare la lectură, nu-mi dau seama. Pentru că sunt într-adevăr niște pasaje foarte pasionale, în care oamenii ucid din pasiune, se sfârtecă, se mușcă. Repet, a avut o receptare bună, dar în grilă clasică, aproape academică, livrescă, ceea ce nu era cartea mea. Eu una nu m-am revoltat, am acceptat lectura și modul criticii de a-mi înțelege volumul. În plus, iată că mi-am găsit cititori și în altă parte, în Italia de pildă.

Aveți în lucru un al doilea proiect scriitoricesc pe care îl legați de Veneția, pe care, însă, ați vrea să-l publicați direct în Italia: este vorba despre volumul în proză Dogesa (La Dogaressa). Ne puteți spune câteva cuvinte?

Este singura carte de proză pe care Giovanni a acceptat să mi-o traducă, tocmai pentru că e legată de Veneția. Poate că va mai traduce și o altă povestire a mea, e vorba despre o nuvelă (legată cumva tot de Serenissima) din cartea Nașterea dorințelor lichide, un epistolar de dragoste, care comunică de altfel cu Veneția cu vene violete, aducând-o însă în secolul XX. Dogesa e o carte neogotică și nu cred că în România ar avea căutare, nu simt că aș avea cititori pentru o astfel de scriere, în timp ce în Italia aș avea. În plus, orice carte pe care o traduce, Giovanni Magliocco o publică bilingv, deoarece pentru el este esențial ca cititorul să aibă juxta alături. De aceea m-am gândit s-o public direct în Italia, mai ales că jumătate am scris-o direct aici, la Veneția, în 2007, prin tot felul de campiello și campo neturistice, pustii, unde mă așezam la poalele fântânilor închise și-mi notam toate ideile pe un caiet. E povestea unui club narativ în timpul Carnavalului din Veneția, cu tot felul de povestitori – unul dintre ei este Casanova însuși – care spun numai istorii gotice, toate legate de diferite legende urbane ale Veneției, pe care, la rându-mi, le-am citit prin alte cărți, dar pe care le-am reficționalizat.

Un gând de final pentru cititorii care fie n-au văzut niciodată Veneția, fie se gândesc s-o revadă. Pe unde anume i-ați trimite, ce locuri i-ați sfătui să colinde cu volumul dumneavoastră în brațe, în așa fel încât să nu ajungă să bată aceleași drumuri oficiale, pline de turiști și selfie stick-uri, ci să cunoască o altă Veneție pe care, încet, încet, să și-o înstăpânească?

În primul rând i-aș trimite înspre sestiere Dorsoduro, pe Zattere, de unde se zărește insula Giudeca și poate chiar pe insulă în sine. Unul dintre locurile mele speciale e pe treptele de la Santa Maria della Salute, dar acesta e încă un loc oficial, în schimb o altă biserică a mea preferată, cu un spațiu superb, e San Zanipolo (Basilica Santi Giovanni e Paolo), unde se găsește vechiul lazaret și de unde, pe partea cealaltă, se zărește cimitirul Veneției, insula San Michele, o cu totul altă lume așadar.         

Interviu realizat de Cristina Gogianu
(nr. 12, decembrie 2015, anul V)