Aniversare Șerban Foarță. Interviu de Luciana Tămaș

La moment aniversar, vă propunem un interviu cu binecunoscutul poet Şerban Foarţă, care împlineşte 81 de ani în 8 iulie. În introducere, Luciana Tămaş rememorează întâlnirea cu Maestrul.

Pe Șerban Foarță l-am întâlnit o singură dată, în anul 2007; din fericire, însă, lumea noastră uimitor de inter-conectată mi-a îngăduit răsfățul de a păstra legătura cu domnia sa. Eram atunci la un festival de poezie, care se desfășura în Satu Mare; Robert Șerban, care îmi organizase, cu trei ani mai devreme, o expoziție în Timișoara sa subiectivă – pe care o alintă cu formula „domnișoara Timișoara” –, a venit la a mea masă și m-a înștiințat că un poet de la masa învecinată ar dori să mă cunoască. A urmat o lungă conversație despre artă și despre felul în care vedeam, pe-atunci, lumea.
De ce istorisesc acum acel episod? Intenția mea nu este să polemizez, însă am constatat că unii creatori pot fi extrem de aroganți, chiar și cu aceia care sunt la început de drum. Este, poate, mai ușor să ai talent decât caracter – însă adevărații aleși, cred, sunt cei care au harul ambelor calități. Să fii unul dintre cei mai respectați intelectuali ai țării tale, una dintre cele mai creative spirite și, în plus, să fii personalitatea incontestabilă a unui festival de poezie, recunoscută ca atare de aproape toți ceilalți invitați – și, cu toate acestea, să manifești dorința de a discuta, cu gentilețe și respect, cu o copilă de nici cincisprezece ani împliniți... Ei bine, cred că acest amănunt atestă o arhitectură interioară aparte, un lirism dincolo de lirism și un tip de vibrație de care numai cei cu adevărat dornici să asculte și să înțeleagă sunt capabili – nu-i așa?


Într-o analiză dedicată lui Heidegger, Gianni Vattimo observa că „lumea nu poate fi niciodată întâlnită decât în limbaj” și că, totodată, istoria „poate avea loc ca istorie numai întrucât e relație cu nimicul”. Sunt poeții cei care pot media între – respectiv cei care pot cuantifica și permanentiza – imponderabilele acestor variabile? Vă întreb acest lucru, tulburată fiind să constat că, de mai bine de un an, se manifestă terorismul discursiv al unor lideri mondiali, care lasă deschisă posibilitatea înlocuirii totale a istoriei cu nimicul – evident, prin război nuclear. Mai poate fi întâlnită lumea în enunțurile (limbajul) anulării ei?

Dragă Luciana, mă tem că apelul la un Gianni Vattimo va duce la nimic, ca să nu spun la nihilismul propriu cutăror idolatri ai lui Mao, mai întâi, apoi ciraci ai nu mai știu cărui alt pustnic anarho-sindicalist. Ideea fixă de a fi, la orice oră, à la page, snobismul „lumii bune” şi exclusiviste, a literelor unanime asigură succesul multor simpatici influenceri. Uneori, același terci ideologic rumegă şi gura lui Roland, şi a lui Umberto, şi a lui Gianni. Amuzant e, totuși, că toți acești despicători ai firului în patru cad pe câte-un vocabul anodin, dintr-un text filosofic şi se apucă să-l răsfețe, astfel făcându-se că Lichtung-ul heideggerian devine o cheie şi/sau un șperaclu al lacătelor scrierilor sale... Tot astfel Verwindung, care, ni se explică pe mai multe pagini, înseamnă, „mai curând, recuperare în urma unei boli”. Adorabil, acest „mai curând”! 

Un poet poate fi caracterizat atât prin ceea ce este, cât și prin ceea ce nu este. Deci, ce nu este Șerban Foarță?

Şerban Foarţă nu e, deocamdată, mort, ceea ce, fără niciun dubiu, fi-va! E un răspuns impertinent, pentru care se cade să-mi cer scuze... În rest, jucându-ne prea mult de-a ceea ce NU ESTE/ ESTE, zăbovind cam mult pe via negationis, eu însumi sau oricare altul, putem să-l pierdem pe este în favoarea lui nu este. Drept e că există mulți artiști (sau opere de artă) care cochetează cu concavitatea, cu golul, în detrimentul plinului, al convexității, al surplusului, – cărora li se preferă minimalismul, mai-nimicul, vidul. Unora le cade bine asta; altora, naturi baroce, predispuse la obezitate, adepți ai redundanței, nu. Să-i condamnăm, să zicem, pe Walt Whitman sau pe Victor Hugo la scrierea de, exclusiv, haiku-uri sau – de ce nu? – chiar limerick-uri?! Deoarece chestiunea următoare evocă,-n treacăt, ștreangul, acesta ar fi, poate, o soluție pentru frustrarea celor doi... S-ar cuveni, poate, să spunem că din varii, uneori, motive, ne frustrăm chiar pe noi înșine de unele mijloace preafireşti de dragul performanței ca atare: te provoc la șah, eu, munificent şi proteguitor (!), arogându-mi dreptul să joc fără regină, sau să scriu, ca Georges Perec, un roman de peste 300 de pagini (pe care l-am tradus cândva), fără vocala „e”, dispărută fără urmă, grație unui pariu/linșaj lipogramatic...

A fi sau a nu fi – imuabila incantație a unuia dintre cei mai mari comunicatori din toate timpurile...

Despre Will se poate afirma cam tot ce vrei, așa că fă-o fără nicio grijă. Transcriu, în continuare, o poezie de a mea, anume Hamlet după Hamlet, în care ar fi vorba de un Shakespeare, substanța activă a căruia se mai menține şi după ce scade la ½ :

Se caută şi strâng (de prin culise
şi de pe unde se mai află) supra-
viețuitorii: Voltimand, Cornelius
& Osric; li se-adaugă Marcellus,
Bernardo & Francisco (un soldat),
ca şi Reynaldo (fără ocupaţie
din ziua morții lui Polonius, a
cărui ureche fost-a), bașca două
dulci Doamne de onoare (ca să nù mai
vorbim de prinţul Fortinbras şi bunul
Horatio);
după care, se va re-
distribui: în CLAUDIUS Fortinbras;
în FORTINBRAS Francisco; în GERTRUDA
o Doamnă de onoare; în OPHELIA
o Doamnă de onoare; în LAERTES
Marcellus (sau Bernardo); în POLONIUS
sir Osric (iar în OSRIC Norul!); în
CORNELIUS Voltimand (& vvs.);
în ROSENCRANTZ & GUILDENSTERN (rol dublu)
Reynaldo; în MARCELLUS & BERNARDO
un Căpitan norveg; în HAMLET Duhul
părintelui lui Hamlet; în HORATIO
„o parte din acesta”...
Ce rămâne
din el, urmând să plece cu Actorii
şi Clownii, în turneu, – to tell the story.

Când scriam, acum vreo 20 de ani, acest poem, nu voi fi intuit decât confuz că făceam, în treacăt, o aluzie la ceea ce, în fizica nucleară, se cheamă timp de înjumătățire, adică timpul care face ca valoarea unei mărimi să scadă la jumătate; şi, corolar al anterioarei, timpul necesar ca un izotop să-şi înjumătățească numărul de atomi (şi, așadar, vigoarea – şi... rigoarea!).

Modifică războiul comunicarea prin vers? Care este rolul culturii într-o perioadă în care statuile au ajuns să fie acoperite cu saci de nisip pentru a fi protejate de obuze?

Nu este foarte sigur, de vreme ce există o poezie de război în care excelează un Giuseppe Ungaretti, de exemplu. La care angoasa numărătorii inverse, pe front, aduce cu frisonul arborelui... vieții căruia-i cade, fără preaviz, din crengi, câte o frunză, două, trei (smulse, inaudibil, de către Mme Lamort, vorba lui Rilke):

Si sta come
d'autunno
sugli alberi
le foglie

Ivan Karamazov sau Adrian Leverkühn? Care dintre cele două destine descrie mai fidel timpul pe care îl trăim, tocmelile lui necurate?

Mult prea dificilă întrebarea, pentru unul ce nu a mai citit, de ani şi ani, ca mine, cele două capodopere romanești...

Mă încearcă sentimentul că omenirea a ajuns într-un fel de teoretică buclă „bermudiană”, în care o parte a libertăților noastre, odată cu siguranța zilei de mâine, s-au cam „evaporat”. Putea fi prevenită o asemenea evoluție?

Înainte să răspund la întrebare, trebuie să-ţi spun că sunt vreo câțiva care tăgăduie așa-zisul fatal triunghi bermudic. După ei, acesta nu există. Ar fi vorba, deci, de o iluzie, o mistificare, un mit la ora asta, parcă, răsuflat. „Bucla bermudiană”, însă, e acceptabilă ca, baremi, o metaforică sintagmă a stagnării, a împotmolirii. Un fel de nod gordian, să zicem. În care caz, ea joacă rolul unui ștreang (cum sugeram mai sus). Cu ștreangul, te cam spânzuri, – ca să răspund, din nou, la modul cvasi-cinic. Altminteri, ce-aș putea să spun, decât că noi, umanitatea, ne aflăm mai totdeauna într-o stare vitregă de hybris. Ne dăm aere şi ne umflăm în pene fără niciun pic de modestie (ca şi cum am ignora fatalitatea propriilor noastre limite), de, mai pe „bisericește”, cuviință. Mitul prometheic ne e caracteristic, e adevărata noastră biblie. Competiția e regimul nostru, în vremuri de război, dar şi de pace. Ca să nu mai lungesc vorba, ne dăm mari. Vitezei, după cum se vede, îi preferăm accelerația, iuțeala-n sine, ca să zic așa. Iar rezultatul e, adesea, unul precar, chiar lamentabil şi, din păcate, strict imprevizibil.

Care a fost cel mai complicat context al parcursului dumneavoastră?

Când securistul mi-a bătut în ușă, pe la vreo nouă dimineața, şi, după o scurtă pândă prin vizor, i-am descuiat-o, cu toate că văzusem ce hram poartă, căci era în uniformă cu epoleți albaștri. Dacă, peste voia mea, voia s-o facă, știam că are mijloace s-o facă. Or, după un șir de mai-nimicuri, a căzut, ca un tăiș de ghilotină, întrebarea: „Aveți în biblioteca dvs. cartea lui Pasternak, Doctor Jivago ?” „O am”. „Puteți să ne-o dați şi nouă ?” „Nu, căci o țin la părinți, acasă, în Turnu Severin.” „De ce ?”, „Pentru că prin apartament, la mine, circulă o serie de condeieri; şi n-aș vrea să-i tenteze (cu savoarea fructului oprit!)”. A rămas ca, dacă merg la Severin, să-i împrumut şi lui romanul. (Mi-a dat şi un număr de telefon, cu rugămintea să-l sun după ce revin în Timişoara. Nu l-am sunat şi basta.) A urmat, după convorbirea noastră (pe o bancă dintr-un parc din zonă), o lungă dezbatere a mea cu mine însumi: „De unde am cartea, – căci n-o aveam din cer, nici de pe stradă.” M-am învârtit pe toate părțile, zadarnic. Norocul meu că nu m-a întrebat... Ca să scap, în fine, de obsesia termenului dorlotat, anume Lichtung, am improvizat în germană un limerick aproape humoristic: „Herr Heidegger, in einer Lichtung,/ den zweiten Band des Buches Dichtung/ und Warheit las;/ das Blau war blass,/ die  Vögel flogen ohne Richtung.” (Am şi o versiune românească, în care Lichtung e tradus drept „un loc tuns de crengi”, mai aproape de doleanțele lui Herr Heidegger.)

Asistăm la războiul începutului unei lumi sau la războiul sfârșitului ei?

Războiul începutului? Războiul sfârșitului?... Aș putea răspunde dacă aș ști unde, exact, este războiul. Războiul tale-quale, nu crizele care aduc, la limită, cu un război de-adevărat. Cald, dar rece... Altminteri, răspunsul meu ar fi nici-nici, nici începutul, nici sfârșitul unei lumi.

Crize de tot felul, distrugere, amenințări, haos... Dacă ne concentrăm doar asupra acestor aspecte, s-ar putea să pierdem din vedere o parte a acelor elemente care pot face viața sublimă. Așa că vă întreb, într-un cu totul alt registru: prin ce a devenit memorabilă Italia pentru dumneavoastră? Prin scriitorii, muzica, arta ei? Ați vizitat această țară? Ce v-a impresionat?

Înainte de-a fi dat la școală, când singurul meu studiu era pianul, mă încânta italiana partiturii: allegro, presto, lento, forte, fortissimo, ș.a.m.d. Alte surse de încântare muzicală erau numele autorilor de scrieri pentru pian: Diabelli, Clementi, Rossini, Donizetti şi mulți alții... Mama, apoi, pe care Războiul al II-lea mondial o împiedicase să facă ultimii doi ani de Conservator, specialitatea canto (şi să-l absolve), cânta arii de operă în italiană, de la Nunta lui Figaro la Giacomo Puccini sau compoziții de muzică sacră (Pietà, Signore, de exemplu).
Italia, din păcate, n-am vizitat-o niciodată (pentru că nu mi se dădea nici pașaport, nici viză; apoi, când ni s-au dat, nu mai eram... curios!). Pe scurt, la întrebarea „Prin ce a devenit memorabilă Italia pentru dumneavoastră? Prin scriitorii, muzica, arta ei?”, răspund onest: Prin toate la un loc şi câte una.
N-aș vrea să închei fără un scurt Post-scriptum, care, în fond, Luciana, te are în vedere.

Io son un troglodita che ignora
si nella bella lingua di Dante
una lettera comincia per Signora
oppur per Mia Donna... Grazie tante!                         

Questo rettangolo di pietra nera
è pieno di fiori di Murano
che pare un musaico dell’anno
mille e duecento, è la vera

Venezia mia, – benché un banale
deteriorato presse-papiers... Ma l’uno
che copra il sepolcro di qualcuno
che fu un’ostia del Gran Canale.

Foto Constantin Duma

Interviu realizat de Luciana Tămaş

(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)