Munca invizibilă a asistentelor familiale din Italia

Peste un milion de lucrători ilegali în sectorul casnic. Majoritatea sunt străini (femei) și trăiesc în situații dificile. Îngrijirea bătrânilor stă pe umerii lor. Iar procentajul cel mai mare al muncii la negru, 57%, este în domeniul muncii domestice. În agricultură este de 24%. „Statul italian a instituționalizat exploatarea”, spune Silvia Dumitrache, fondatoare şi preşedintă a Asociației Femeilor Românce din Italia (Adri).


„La mulţi ani, Gina!” îi urează Ecaterina doamnei de nouăzeci de ani pe care o îngrijeşte zi și noapte, sărbătorindu-i ziua de naștere cu bucate tipic româneşti, în timp ce din România copiii și nepoții ei conectați prin apel video o salută pe „bunica” italiană. O scenă deja obișnuită la noi. O întâlnire între diferite culturi și generații care ar putea reprezenta și o schimbare în pozitiv în societate. Dar lucrurile nu merg întotdeauna atât de bine. Ecaterina, nume inventat, face parte din acea lume de multe ori invizibilă, dar fundamentală, atunci când vine vorba despre persoanele în vârstă non autosuficiente. Ecaterina este asistentă familială, job care în limbajul comun este definit ca îngrijitoare, „badantă” cum se mai spune. Un termen reductiv, având în vedere că îngrijitorii sunt coloana vertebrală a asistenţei sociale italiene. La fel cum sunt familiile pe umerii cărora se sprijină majoritatea cheltuielilor pentru îngrijirea la domiciliu a rudelor în vârstă care adesea au nevoie de îngrijire 24 de ore din 24.

Între anii 1990 și 2000 a avut loc o escaladare a fenomenului de asistenţă familială. Și, în același timp, a avut loc o intrare masivă în Italia a muncitorilor străini, în mare parte din Europa de Est. În același timp, îngrijitorii au fost înghițiți, cu excepția unor amnistii sporadice, de vâltoarea muncii ilegale, adesea victime ale exploatării și abuzului (vezi Left din 25 noiembrie 2017). Nu numai. Situația dificilă trăită în Italia, în ciuda avantajului reprezentat de remitențe, a provocat repercusiuni grele asupra copiilor și familiilor lor care au rămas în România, Ucraina și Moldova, țările estice din care provine majoritatea muncitoarelor. Există nenumărate detalii care conturează o imagine dramatică: cazul „orfanilor albi”, al copiilor lăsați singuri, al violenței soților, al anxietății și al depresiei din cauza unui loc de muncă stresant și trăit departe de cei dragi, o stare de rău, atunci când nu e vorba de adevărate boli psihiatrice pentru care, nu ca o simplă coincidență, a fost inventat termenul „sindromul Italia” (vezi Left din 24 ianuarie 2020).

Cauza esenţială o constituie faptul că munca badantelor este, de multe ori, la negru. După cum reiese din Raportul 2022 privind munca domestică a Asociației Domina, elaborat împreună cu Fundaţia Moressa, şi din datele Istat referitoare la 2019, tocmai munca domestică (lucrători casnici și îngrijitori) este cea care absoarbe cel mai mare procent de muncă nelegală în Italia: 57% comparativ cu 24,1% în agricultură și 15,4% în sectorul construcțiilor. Tot din Raportul Domina reiese clar că în prezent sunt 921.000 de lucrători casnici (badante și îngrijitori) înregistraţi de INPS ca fiind angajaţi cu contract, dar aceştia reprezintă mai puțin de jumătate din total: în general, numărul lucrătorilor casnici a trecut de două milioane. Între contracte obișnuite și salarii la negru se estimează că în 2020 aproape 15 miliarde de euro au fost cheltuiți de familiile italiene.

O uşoară îmbunătățire a apărut odată cu aprobarea articolului 103 din Decretul 34/2020 (amnistia Bellanova) care prevedea legalizarea celor care munceau fără contract, în anumite condiţii, nu numai în agricultură, ci și în munca de asistenţă personală şi în munca domestică pentru susţinerea nevoilor familiei. Dar această regularizare parțială, care a implicat doar o parte a lucrătorilor ilegali (cu 177.000 de cereri în sectorul autohton), cu siguranță nu a servit la rezolvarea problemei absenței garanțiilor din acest sector.

Adesea, căutarea unui asistent familial corespunde unei situații de urgență, cum ar fi o boală invalidantă bruscă sau o progresie rapidă a procesului de îmbătrânire a persoanelor în vârstă, evenimente la care membrii familiei sunt incapabil să facă faţă. Căutarea unui îngrijitor devine apoi spasmodică, din gură în gură și prin schimburi de numere de telefon, interviuri improvizate. În spate, există o singurătate ale cărei cauze ţin de anumite responsabilități precise. După cum se precizează în Raportul Domina, în cercetările realizate de Luisa De Vita și Antonio Corasaniti, „lipsa sprijinului public a lăsat problema reglementării în mâinile familiilor, persoane fizice și asociații care se ocupă cu intermedierea între cerere şi oferta de îngrijire”. Există, evident, o incapacitate de a „concepe îngrijirea ca pe o responsabilitate colectivă și publică”. Și alocația de însoțire, atunci când este acordată, reprezintă doar o firimitură faţă de mărimea cheltuielilor de suportat de către familie.


Despre drepturile lucrătoarelor ştie multe Silvia Dumitrache, fondatoare și președintă a Asociației Femeilor Românce din Italia (Adri), aşa cum știe multe şi despre muncitorii imigranți. După ce a lucrat în Romania ani de zile ca redactor al unei reviste de cultură din București, Silvia Dumitrache, odată ajunsă în Italia, desfăşoară o activitate de advocacy, de furnizare de informații lucrătorilor imigranţi din România şi în general femeilor străine, iar în ultima vreme se ocupă în special de aspecte legate de familia transnaţională, adică de condiţia în care trăiesc femeile în Italia, dar și copiii lor și soții rămaşi acasă. „Statul italian a instituționalizat exploatarea”, comentează ea cu amărăciune. „Situația muncii la negru este cunoscută de ani de zile: familiile nu regularizează lucrătoarele, pentru că nu doresc sau pentru că nu pot plăti, nu le pot asigura un contract de muncă regulat, deoarece veniturile lor și pensiile lor nu sunt suficiente. Deși totul este foarte bine cunoscut, tot pe baza statisticilor Istat, în ciuda faptului că de ani de zile denunţam această situaţie, se menţine acest statut de ilegalitate”. Și nu se înțelege, continuă Silvia Dumitrache, faptul că impozitele pe care le-ar plăti lucrătorii ar putea reprezenta un venit semnificativ pentru încasările statului.

Ultima ştire proastă a apărut în urma hotărârii privind categoriile care ar fi fost îndreptăţite la pensionarea anticipată. „Activitatea casnică nu mai este considerată una dintre muncile uzurante, iar asistentelor familiale şi îngrijitorilor nu li se mai acordă posibilitatea de pensionare anticipată, spre deosebire de asistentele medicale și asistenții sociali din domeniul sănătății”, relatează in continuare președinta ADRI. Însă munca îngrijitorului intern, 24 de ore pe zi, este o meserie stresantă, dar şi o mare responsabilitate. „Nu ar trebui să se lucreze 24 de ore din 24. Este un risc pentru sănătate. Sunt cazuri dramatice, tocmai cele legate de «sindromul Italia». De pildă, în Marea Britanie aşa ceva nu există: dacă familia are nevoie de asistență zi și noapte, trebuie să încheie contracte pentru trei persoane. Am citit uneori zeci de comentarii pe facebook unde familiile se plâng de faptul că îngrijitorii stau mult la telefon, dar e firesc, uneori meseria asta e mai rea decât o închisoare!”, subliniază Silvia Dumitrache, citând piesa de teatru Le rinchiuse, care este inspirată dintr-un text de Elide La Vecchia despre viața îngrijitorilor.

Pe scurt, dacă statul ar interveni direct asupra pregătirii lor prin cursuri ad-hoc, dacă ar susține familiile mai nevoiaşe pentru a putea fi regularizate asistentele familiale prin contracte de muncă adecvate tipului de activitate prestată, domeniul asistenței pentru cei non autosuficienţi nu ar rămâne o zonă de umbră a asistenţei sociale.
„Dar nodul problemei este lipsa de voinţă politică”, concluzionează Silvia Dumitrache: „Italiei îi lipsește voința politică, nu este vorba de indiferență, însă lipsa de voință politică este chiar mai gravă decât indiferența”.