„Povestea vieții mele”. Jurnalul Reginei Maria a României

„Povestea vieții mele! Mi s-a cerut de mai multe ori să o scriu și am ezitat din multe motive. Dar, odată cu moartea soțului meu iubit, regele Ferdinand, se încheie un capitol din viața mea și am impresia că acum aș putea să parcurg din nou drumul, lungul drum, per care l-am străbătut deja. Aș putea să judec și trecutul cu mai multă obiectivitate și poate că aceasta este starea de spirit pe care o așteptam pentru a începe lucrul. (...) Iată deci, aș vrea să povestesc trecutul vieții mele ca și cum ar fi vorba de o altă persoană; mi-ar plăcea chiar să scriu la persoana a treia, dar ar fi aproape o simulare iar eu nu am mințit niciodată, totdeauna am fost sinceră, de o sinceritate aproape periculoasă, și am intenția să rămân la fel.
Astăzi cred că am găsit modul cel mai bun pentru a povesti viața mea. Voi vorbi despre mine în raport cu România, România și eu, sau eu și România, care oricum e același lucru. Și fiți îngăduitori dacă veți citi multe reflecții, multe deduceri și concluzii intercalate cu faptele pe care trebuie să le povestesc. Dar viața mea a fost atât de lungă și plină de evenimente, încât am avut multe lecții de învățat și mi-am elaborat, oricât ar putea conta, o filozofie proprie.
România și eu; cu siguranță trebuie să mă reîntorc pe urmele trecutului, pentru că nu se poate povesti o viață întreaga fără să fi scris despre copilărie și despre tinerețe, factori atât de importanți în formarea unui caracter. Iar copilăria mea a fost așa de fericită, că eu mi-o aduc aminte cu dragoste infinită.”

Regina Maria

De la aceste premize ia naștere opera memorialistică a Reginei Maria a României, una dintre personalitățile cele mai emblematice din istoria românească și cea europeană. Publicată la Londra în 1934, cu titlul The Story of My Life, urmată apoi de un al doilea volum în 1936, opera suveranei române constituie un document viu al vieții unei prințese devenită regină, dar și o viziune asupra unor evenimente istorice importante care au implicat țările europene la sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului XX, incluzând participarea Regatului României la primul război mondial, și formarea României Mari unificată și modernă.     
Versiunea italiană a jurnalului Reginei Maria a fost publicată de editura Mondadori în două volume, unul în 1936 și celălalt în 1938, cu traducerea realizată de ziaristul Mario Borsa, care trăise la Londra. În toamna anului 2022, cu ocazia centenarului încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, eveniment datat la 15 octombrie 1922, editura Rediviva din Milano a republicat jurnalul cu titlul Povestea vieții mele de Regina Maria a României (1875-1938), în cinstea personalității sale la an aniversar. După o revizuire textuală riguroasă realizată de Silvia Storti Shelyta, memoriile au fost culese într-un singur volum de 900 de pagini.

Volumul editurii Rediviva a fost foarte bine întâmpinat, iar în luna noiembrie, la scurt timp după publicare, a avut parte de o lansare pe o scenă importantă – o prezentare cu participare numeroasă la sediul Ambasadei României la Roma, cu ocazia vizitei Familiei Regale a României în Italia. Evenimentul s-a bucurat de participarea Principesei Margareta, custode al Coroanei României, strănepoată a Reginei Maria, alături de soțul acesteia, Prințul Radu al României. La momentul lansării, responsabila editurii Rediviva, istorica și profesoara Violeta Popescu, a mulțumit Principesei Margareta pentru că a binevenit „inițiativa necesară și importantă” de a republica în limba italiană memoriile Reginei Maria, o operă care aduce în atenția noilor generații pagini decisive ale istoriei României moderne.

D-na Ambasador Gabriela Dancău, Principesa Margareta, Prinţul Radu al României, Violeta Popescu,
Ambasada României, Roma, 2022

Anul acesta, în schimb, jurnalul a fost prezentat la Salonul Internațional de Carte din Torino, printre evenimentele culturale propuse la standul României, coordonat de Institutul Cultural Român din Bucureşti, și a beneficiat de prezența editorului și a prof. Silvia Storti Shelyta, cea care a realizat pentru Rediviva revizuirea întregii opere. S-a vorbit despre meritele indiscutabile ale Reginei Maria, supranumită de către contemporani „Regina Marii Uniri”, „Împărăteasa tuturor românilor”, sau „Ambasador irezistibil”, pentru că Maria a fost una dintre figurile fondatoare ale României moderne. Ea s-a comportat ca o persoană caritabilă pe front în timpul primului război mondial, dar și ca un diplomat abil pentru recunoașterea internațională a Transilvaniei, a Basarabiei și a Bucovinei ca parte integrantă a României.

Violeta Popescu, Silvia Storti, Ingrid-Beatrice Coman-Prodan, Armando Santarelli, Salonul de laTorino, 2023

Jurnalul este compus din cinci părți și reparcurge viața Mariei pornind din copilărie. Ea s-a născut în luna octombrie a anului 1875 la Eastwell Park, în regiunea Kent (Marea Britanie), tatăl fiind Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de Edinburgh, și mama – Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei. Numele ei complet era Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha. În partea a treia a jurnalului povestește despre primii ani ai vieții matrimoniale, dat fiind că în 1893, la doar 17 ani, Maria s-a căsătorit cu prințul Ferdinand de  Hohenzollern-Sigmaringen, moștenitor al tronului României. Împreună au avut șase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) și Mircea (1919). A devenit regină a României în anul 1914, odată cu urcarea pe tron a lui Ferdinand I, după moartea regelui Carol I. Așa cum povestește în partea a patra a jurnalului, Maria a participat activ în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913) și în primul război mondial, prin organizarea de tabere de ajutorare a soldaților români și spitale militare pentru vindecarea răniților. Pentru acestea poporul o numea „Regina soldat” sau „Mama răniților”. Jurnalul se încheie cu evenimentul Marii Uniri a României în anul 1918. La finele războiului regina a întreprins un important turneu diplomatic în străinătate pentru dezvoltarea și consolidarea relațiilor României cu Franța, Anglia, Italia, Spania, Belgia și Statele Unite ale Americii. Suverana s-a stins în luna iulie 1938 la Sinaia.
Regina Maria a trăit publicarea memoriilor sale, în acelaşi timp la Londra și la New York, și astăzi ele ni se repropun cu mai mare forță: nu numai ca un document istoric al trecutului de cunoscut pentru memoria colectivă, dar și ca memorii ale unei autoare capabile de a se adresa unui cititor din al treilea mileniu. Calitățile ei de scriitoare s-au dovedit în compunerea mai multor volume de povești, basme, poezii și scrisori, prezente și astăzi pe piață, însă opera memorialistică rămâne un punct de referință important al vieții unei regine, caracterizată de mare omenie.

Vă propunem în continuare un interviu exclusiv care ne-a fost acordat de către prof. Silvia Storti Shelyta, căreia îi mulțumim pentru amabilitatea oferită de a intra în miezul realizării acestui volum unic.
Silvia Storti Shelyta este profesor de limbi străine și colaborează cu edituri ca traducătoare și curator. De asemenea este jurat pentru Concursul Internațional de Poezie și Teatru Castelul din Duino (Trieste).
În anul 2022, împreună cu colega Alina-Monica Țurlea, a tradus pentru Besa Muci Basmele românești de Petre Ispirescu.
În acest an, Institutul Cultural Român din București i-a conferit „bursa de studiu pentru traducători în formare” pentru proiectul romanului Arhanghelul de sticlă (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011) de Ștefan Damian.

Opera jurnalului Reginei Maria este foarte amplă, un volum de 900 de pagini. Ați început să revizionați cele două volume publicate în anii ’30 de editura Mondadori, traduse din engleză în italiană de către Mario Borsa. Ați ajuns în final să realizați o operă de cercetare istorică și de confruntare minuțioasă a versiunilor. Cum ați organizat lucrul? Vă rugăm să ne relatați întregul proces care a stat la baza acestei noi ediții.

Pe la finele anului 2020 editura Rediviva mi-a atribuit sarcina de a îngriji noua ediție italiană a jurnalului Reginei Maria, furnizându-mi prima versiune în limba italiană. Aceasta consistă în două volume, Maria a României. Povestea vieții mele și Maria a României. Jurnalul meu de război, traduse din engleză de către ziaristul Mario Borsa și publicate în 1936 și în 1938 de editura Mondadori.
Mi-am procurat pe cont propriu versiunea originală în engleză, și aceasta constituită tot din două volume, intitulate Marie, The Queen of Roumania. The Story of My Life și Marie, The Queen of Roumania. Ordeal; The Story of My Life, publicate în acelaşi timp la Londra și la New York în anii 1934 și 1936.
Inițial m-am ocupat de primul volum. Am citit întâi versiunea în limba italiană, apoi versiunea originală în engleză. După aceea am efectuat revizuirea întâi interlingvistică, apoi intralingvistică.
Ulterior m-am concentrat pe al doilea volum, urmărind același procedeu.
Revizuirea interlingvistică se bazează pe confruntarea între original și traducere pentru a verifica corespondența dintre cele două texte, din punct de vedere al conținutului și al sensului. Principalele intervenții au fost integrarea de fragmente absente sau omise și reformularea unor fragmente parțial inexacte, precum și verificarea unor citate din alte limbi (spre exemplu germană sau franceză) și traducerea lor în italiană, dacă era prezentă.
Revizuirea intralingvistică se bazează, în schimb, pe adaptarea traducerii, adică pe o intervenție formală și stilistică cu scopul de a conferi limbii italiene mai multă actualitate, fluiditate și spontaneitate. În acest caz, principalele intervenții au presupus mai multe elemente.
Am înlocuit structurile lingvistice/gramaticale și expresiile idiomatice demodate sau arhaice cu cele actuale. Am verificat și am actualizat lexicul și terminologia referitoare la sectorul militar/politic, religios, culinar, textil/al modei, botanic, sociologic și cultural. Cazul cel mai interesant este reprezentat de cuvântul „rasă”, astăzi foarte controversat și dezbătut: acolo unde a fost posibil, în funcție de situație, l-am înlocuit cu termenii „cultură”, „popor”, „etnie”; altfel l-am lăsat intact doar punându-l între ghilimele.
Conform unei reguli a vremurilor, aproape toate antroponimele au fost traduse în italiană. Eu am lăsat în italiană doar numele proprii și cele de domnitori sau nobili, cele care puteau fi certificate, dar am lăsat în original numele proprii ale altor personaje și persoane comune, adoptând doar transliterația  actuală.
Odată ce am terminat revizuirea ambelor volume, am efectuat o recitire generală pentru a armoniza textul în totalitate.
Tot procesul descris s-a desfășurat pe parcursul a circa  doi ani, fără să mă dedic, totuși, în mod exclusiv. Astfel, în luna octombrie 2022 am ajuns la o nouă versiune în limba italiană, constituită dintr-un singur volum de 900 de pagini, compus din cinci părți: Copilăria, Tinerețea, Începutul căsătoriei, 1906-1914, Anii de război.

Intrând în miezul volumului, citind introducerea, înțelegem că Regina Maria a scris povestea vieții ei nu ca un jurnal zilnic, ci ca o operă memorialistică după dispariția soțului ei, regele Ferdinand I. Cum evaluați importanța acestei opere republicate astăzi în limba italiană, după  aproape un secol?

Pentru a răspunde la această întrebare îmi permit să reparcurg unele gânduri despre memorialistică pe care le-am exprimat cu ocazia unui seminar la care am participat în luna noiembrie 2022, la scurt timp după lansarea volumului. În cadrul ciclului de evenimente „Dreptul la dialog: poezie, traducere și drepturi umane în amintirea Gabrieleri Valeria Gruber”, organizat de Departamentul de Studii Umanistice al Universității din Trieste și de Centrul Internațional de Studii di Documentare pentru Cultura Tinerilor (ISDC) – din care fac parte –, a avut loc un „Workshop S-Tradurre: ciò che la lingua non può e la traduzione deve”. În cadrul acestui workshop, având ca fil rouge tematica nostalgiei, am intervenit cu relatarea intitulată (Re)traducerea memorialisticii. „Povestea vieții mele” de Maria di România.
În urma experienței mele de revizuire a jurnalului, am formulat anumite aprecieri pe care le sintetizez. Așa cum e cunoscut, memorialistica este literatura memoriei și a amintirilor, a istoriei individuale sau colective, este nararea mărturiei, a conservării și a nostalgiei. Povestea vieții mele este un exemplu extraordinar prin observația atentă și sensibilitatea deosebită cu care se descriu faptele, contextele și personajele. Traducerea este o procedură indispensabilă  cu scopul conservării și transmiterii unei opere în alte limbi și alte culturi. Retraducerea însemna, prin urmare, a traduce o operă în timp, în optica continuității, prin revizuire și prin adaptarea unei traduceri precedente sau prin intermediul unei noi traduceri. La baza retraducerii stă chiar conservarea și nostalgia pentru operă și pentru traducerea ei.
În cele din urmă, retraducerea memorialisticii este un act extrem, ultimul, ca să zic așa, „la un grad foarte ridicat”, DE și DESPRE conservare, nostalgie; deci este o operă care are conservarea și nostalgia ca temă și ca subiect, precum și ca scop.
Regina Maria evocă amintiri îndrăgite din copilărie, în special clipele trăite la reședința părintească la Eastwell și la casa de vacanță de la Osborne, precum și sejururile de vară de la Malta. Pe lângă acestea, descrie cu mare pathos trecerea timpului, dar, în mod deosebit, despărțirea de persoane și locuri iubite, în plus incertitudinea faţă de nou și necunoscut. Toate aceste momente sunt pătrunse de un sentiment profund și incurabil de dor și nostalgie, pe care deseori ea îl denumește, în germană, Sehnsucht, și care în românește se cheamă dor.
Aș vrea să citez fragmentul în care, la doar șaptesprezece ani, Maria trebuie să își ia rămas bun de la mama sa și de patria ei, Anglia, pentru a pleca spre îndepărtata Românie cu soțul ei Ferdinand:
„Timp de luni întregi, singură și tristă într-o Țară îndepărtată, mi-a revenit în minte viziunea chipului matern udat de lacrimi, încărcându-mă cu atâta durere și cu un așa Sehnsucht (nostalgie), încât trebuia să îmi înăbuș urletul și dorul în pernă: «Mama...Mama...». Bătăile inimii noastre zbuciumate nu pot opri curgerea timpului. A sosit și ora despărțirii; trebuia înfruntată. Dar eu nu plecam deloc singură, fără cineva care să fi făcut parte din perioada copilăriei mele.” (pag. 186)

Credeți că povestea Reginei Maria ar putea transmite ceva cititorilor tineri de astăzi?

În afară de aspectele istorice, această operă este actuală și transmite valori universale. Mă refer la solidaritate, la curaj, la devotament, la afecțiunea pentru familie și prieteni, la dragostea pentru popor și pentru patrie. Pe lângă acestea, datorită calităților sale deosebite de omenie și diplomație, Regina Maria poate fi considerată un exemplu valabil de persoană și femeie generoasă și determinată, chiar dinainte de a deveni o suverană abilă.
Cred că Povestea vieții mele este foarte interesantă, mai ales pentru tinerii români din a doua generație care trăiesc în Italia şi care doresc să cunoască și să recupereze propria istorie. Faptul că textul nu este un manual de istorie riguros și pedant, ci un jurnal – o operă memorialistică, care pe alocuri seamănă cu un roman, conține reflecții personale, anecdote, confesiuni și scrisori – îl face să fie cu siguranță plăcut, captivant și apropiat de cititor.
În concluzie, aș spune că opera poate fi un instrument util și pentru publicul italian care cunoaște parțial istoria poporului român, mai ales perioada monarhiei.

Vă rugăm să ne relatați două aspecte ale Reginei Maria sau dintre evenimentele care au implicat-o, care v-au rămas în inimă în timp ce ați citit Povestea vieții mele.

Mi s-au părut extrem de emoționante două fragmente în care Regina Maria a descris inspecțiile sale cotidiene la spitale și la tabere unde, îmbrăcată în uniformă albă de infirmieră, vizita, consola și oferea asistență numeroșilor răniți și bolnavi – soldați, orfani și săraci – care o chemau cu mult drag „Regina Mamă”.
Amintim că, în timpul celui de-al doilea război balcanic (1913), Regina Maria a organizat o tabără pentru a da ajutor soldaților români infestați de epidemia de holeră. După intrarea României în primul război mondial, ea a organizat spitale militare pe teren pentru îngrijirea soldaților răniți pe front și a celor care s-au îmbolnăvit de tifos. În afara de acestea, ea a fondat un serviciu de ambulanțe și a coordonat colaborarea cu Crucea Roșie. Pentru angajamentul ei în prima linie, poporul o aclama „Regina Soldat” și „Mama Răniților”.
Un alt moment foarte dramatic, poate cel mai sfâșietor, a fost cel al pierderii iubitului Mircea, ultimul dintre cei șase fii, mort la doar trei ani din cauza febrei tifoide, chiar în ziua morților din anul 1916. Regina Maria a dedicat întreg capitolul al VII-lea acestui tragic eveniment, capitolul intitulat Îl pierd pe Mircea din partea a cincea, Anii de război, care se termină astfel: „Doar liniștea mă poate ajuta să suport această durere imensă. Biserica era plină de crizanteme albe și de lumânări aprinse. Multă lume se înghesuia în jurul meu, dar eu nu recunoșteam pe nimeni. Micul sicriu, pe care îl înfășurasem într-o bucată veche de brocart roșu cu fir de aur, a fost coborât în cripta bisericii. Am îngenunchiat în fata acelui mormânt întunecat. Totul înăuntrul meu era mort și, când am revenit la lumina soarelui, mi s-a părut că eram o stafie și că toate chipurile din jurul meu erau stafii! Lumea întreagă murise...” (pag. 516)

Prezentare şi interviu de Irina Niculescu
(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)