În România cu privirea spre invizibil

La începutul lunii noiembrie a apărut în librăriile italiene I racconti fantastici, primul din cele două volume ale integralei de proză fantastică Mircea Eliade, traduse și îngrijite de Horia Corneliu Cicortaș și Igor Tavilla pentru editura Castelvecchi din Roma. Cu acest prilej, cotidianul „Avvenire” a dedicat o pagină acestei noutăți editoriale, cuprinzând un articol de deschidere al lui Simone Paliaga, un fragment din versiunea italiană a nuvelei Podul și o convorbire cu Sorin Alexandrescu, specialist în literatura lui Eliade.
„Nici imaginară, nici realistă, această literatură este de fapt stranie”, susține Sorin Alexandrescu, profesor emerit al Universităților din Amsterdam și București, de asemenea nepot al lui Eliade, autorul introducerii la volumul nou apărut. Interviul realizat de Simone Paliaga a fost publicat în ziarul „Avvenire” de miercuri, 1 noiembrie 2023, şi tradus de Gabriel Badea pentru revista noastră.

Care este relația dintre Eliade, ca filosof și istoric al religiilor, și Eliade scriitorul?

Sorin Alexandrescu: Scriitorul este cu siguranță legat de filosoful și istoricul religiilor Mircea Eliade, dar această relație, deși evidentă, mi se pare în același timp dificil de precizat. Literatura sa nu este scrisă în legătură directă cu cărțile sale filosofice, nu putem deci spune că Eliade preia aceleași întrebări cu două limbaje diferite. Aș spune mai degrabă, cum de altfel de el însuși a sugerat, că există un scriitor „diurn”, în cărțile sale științifice, și un scriitor „nocturn”, în nuvelele și romanele sale. Astfel, „ziua”, prin analiza diferitelor documente istorice, el explică comportamentul religios în sine, iar „noaptea” îl arată prin anumite narațiuni concrete, imaginate de el. Astfel prezentate, aceste două abordări par să constituie un mecanism reglat artificial de un mecanic ingenios: ceea ce însă nu este cazul aici.

Ce este fantasticul pentru Eliade?

Există mai degrabă, așa cum spuneați, trei Eliade. Primul studiază documente istoric reale, al doilea observă lumea noastră actuală, în timp ce scriitorul descrie oameni și situații fictive dar care, tocmai, ar putea constitui o realitate pe care nu suntem în stare, sau nu mai suntem, să o distingem în ceața cotidianului. Oare această a treia stare să fie accesibilă doar printr-un alt limbaj, cel al artei? Totuși, acest ne-văzut nu este ceva ascuns, ci mai degrabă nu suntem, sau nu mai suntem, în măsură să-l putem distinge singuri. În plus, Mircea Eliade, la rândul său, a fost mereu miop, încă din copilărie. Poate această putere limitată de a distinge lucrurile la distanță, să-l fi făcut să-și imagineze dincolo de cotidian existența unei alte lumi care îi seamănă, fiind deopotrivă diferit reglementată și invizibilă? Această „explicație” mi se pare limitată, deși nu se poate exclude să fi fost un punct de plecare nebănuit, atât de către autor, cât și de comentatorii săi.

 Unde se desfășoară acțiunea din nuvelele fantastice?

Aproape toate aceste „situații posibile”, deși incerte, au loc în România, atât înainte, cât și după cel de-al Doilea Război Mondial; de asemenea, toate nuvelele și romanele sale sunt scrise în română. Există așadar și această graniță care separă într-un mod destul de obscur, deși impunător, lumea științifică a lui Eliade - europeană, americană și asiatică, unde scrie în franceză și engleză - de lumea sa literară. Oare această distanțare este o ruptură internă, sau mai degrabă o dublă apartenență culturală, o dublă identitate și o anumită dorință de a fi prezent în mai multe lumi în același timp, fără a se identifica totuși complet cu nici una dintre ele? Cred că explicația cea mai potrivită a textelor sale literare ar trebui să admită, că sensul lor exact rămâne, fără îndoială, nesigur și mai ales straniu. Nici imaginară, nici realistă, această literatură este de fapt stranie tocmai în sensul de a putea fi înțeleasă simultan în mai multe moduri diferite, toate aparent adecvate, dar nici unul cu totul sigur. În opinia mea, tocmai stranietatea acestei lumi în sine trebuie discutată fără a ne întreba prea mult care sunt legăturile ei „secrete” cu cutare sau cutare realitate în sine.

Care sunt scriitorii care l-au inspirat mai mult?

Îmi este greu să numesc scriitorii români cu care Eliade ar putea fi într-adevăr comparat. Generația anilor treizeci din România, din care a făcut parte și pe care și el, într-un fel, a inspirat-o, căuta tocmai să se desprindă de scriitorii moderni de atunci, precum Camil Petrescu, sau cu cei realiști precum Liviu Rebreanu. Tânăra generație era în căutarea altor căi ale creației literare și filosofice, de pildă Eugène Ionesco și Cioran, de altfel foarte buni prieteni ai lui, la București ca și la Paris, după cel de-al doilea război mondial.
În schimb, la nivel european, Eliade s-a simțit mai degrabă apropiat de Huxley, Chesterton sau Samuel Butler în Anglia, de André Gide în Franța sau de Unamuno în Spania, scriitori, legați încă de un anumit roman modern realist, dar care își puneau întrebări privind valorile spirituale ce mai  existau, sau nu mai existau, în societățile lor.
În Italia, Eliade a lăudat foarte mult, de exemplu, romanele lui Italo Svevo, Senilità și mai ales La coscienza di Zeno, chiar dacă a rămas destul de nesigur în privința lui Papini.

De la ce text ar trebui pornit pentru a-l citi pe naratorul Eliade?

Interviu realizat de Simone Paliaga
Traducere de Gabriel Badea
(nr. 12, decembrie 2023, anul XIII)