„Ziarul de duminică”, un proiect ireal pentru tranziţia românească. Dialog cu Stelian Ţurlea

Stelian Ţurlea este scriitor, jurnalist, eseist, realizator TV. Licenţiat al Facultăţii de Limbi Romanice (secţia franceză-spaniolă) şi al Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, de tânăr s-a afirmat ca ziarist, observator şi comentator politic, fiind aproape trei decenii redactor de politică externă la prestigioasa revistă „Lumea”, pe care, după 1989, a şi condus-o; a condus apoi revista „Zigzag” şi ziarul „Meridian” după care s-a dedicat televiziunii, fiind şef al departamentului de ştiri al postului Antena 1 şi, ulterior (din 1996), director editorial al postului ProTV; în anul 2000 a devenit senior editor al „Ziarului de duminică”. Pentru activitatea sa de jurnalist şi realizator TV a fost distins cu cele mai prestigioase premii româneşti în domeniu. Dar Stelian Ţurlea este înainte de toate scriitor: un scriitor deosebit de productiv, în genuri şi domenii neaşteptat de variate, bine primit de critică şi cu priză la public. Creaţia sa însumează, până acum,  nouă cărţi pentru copii, multipremiate, douăzeci şi unu de romane cu tematici şi intonaţii foarte diferite (încununate de alte prestigioase premii), trei cărţi de călătorie, zece cărţi de publicistică pe teme arzătoare ale lumii contemporane, două traduceri literare şi îngrijirea a şase albume dedicate patrimoniului arhitectural al Bucureştilor (unul încununat cu Premiul Special al Uniunii Scriitorilor – 2006). M-aş întreba cum încap atâtea lucruri într-o viaţă de om, dacă n-aş şti că în ultimii 16 ani se dedica zilnic şi „Ziarului de duminică”. Acesta este (sau poate era) un substanţial şi original supliment cultural al mult apreciatului „Ziar financiar”, supliment care până în 2009 apărea în versiune tipărită, iar după aceea online, şi care îşi propusese şi izbutise întru totul să ofere publicului o viziune de ansamblu, competentă, sistematizată şi la zi, a „pieţei culturale” în diversele ei domenii, prin informaţii riguroase, cronici, interviuri, semnalări şi sugestii: un supliment de mare succes, de mare şi îndelungată audienţă,  pe care, în ultima perioadă, nu doar îl conducea ci în mare măsură îl şi crea singur, şi pe care – aflu cu o strângere de inimă – este constrâns să îl părăsească.    
Îl cunosc pe Stelian Ţurlea din facultate, când îmi părea doar un băiat deosebit de inteligent, la care nu ştiai niciodată dacă vorbeşte serios sau te ia peste picior. (Nici acum nu prea ştiu). Pe urmă multă vreme ne-am pierdut din vedere pentru a ne redescoperi în ultimii ani, când proiectele noastre s-au încrucişat, el fiind invitat la Serile Italiene, cunoscute cititorilor revistei de faţă, eu prilejuindu-i unele interviuri cu oameni de cultură italieni sau români. Interesul său pentru Italia va fi desigur o temă a conversaţiei pe care o propun aici, numai că de data aceasta simt nevoia să încep altfel: cu sfârşitul. 

Anul 2016, pare-se, îngroapă două proiecte culturale generoase şi benefice, apărute amândouă în 2000 şi pe care publicul interesat se obişnuise să le considere o prezenţă nelipsită în agenda personală: emisiunea Omul care aduce cartea a scriitorului şi criticului Dan C. Mihăilescu, şi „Ziarul de duminică”  al scriitorului şi jurnalistului care eşti. Motivaţia, în ambele cazuri, pare să fie de ordin economic. Te rog, ca jurnalist cu experienţă, să ne desluşeşti ce ne semnalează, după tine, acest fenomen, ce tendinţe pare să sugereze el şi ce urmări pe termen lung ar putea avea tendinţele respective.

Întâmplător chiar există o asemănare între cele două şi probabil sunt unul dintre cei mai îndrituiţi să vorbească despre ele. În toamna lui 1999, pe când eram director editorial al ProTV, am început să pregătesc, după o întâlnire între Adrian Sârbu, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu şi mine, emisiunea Omul care aduce cartea. (Prietenul Dan C. Mihăilescu a explicat de atâtea ori în interviuri evenimentul de atunci încât n-are rost să mai insist şi eu). Emisiunea a început în ianuarie 2000 şi, în ani, au fost atâtea tentative de a-i pune capăt, din diverse motive – cărora m-am împotrivit – încât am putea face un interviu întreg numai pe această temă. În 2014, Adrian Sârbu a plecat de la Protv; după câteva luni, la jumătatea acelui an, am plecat şi eu şi la un an şi ceva Omul care aduce cartea a încetat, din raţiuni financiare, deşi o asemenea emisiune costa infim prin comparaţie cu marile producţii. Dar când raţiunile de reduceri bugetare primează, iar cei care dispun vor să reducă cheltuielile cu orice preţ, nu e loc de întors.
„Ziarul de duminică” a apărut la câteva luni după emisiunea televizată, în mai 2000, tot la ideea lui Adrian Sârbu, care voia să facă un fel de „Sunday Times” românesc, iar fascicolul acesta cultural era începutul unui proiect uriaş ce n-a putut fi continuat în intenţiile sale iniţiale din motive de criză. Asocierea ca supliment cultural al „Ziarului financiar” a produs uimire şi a stârnit discuţii, dar era perfect explicabilă, la o analiză atentă, toate aveau un rost: într-un ziar financiar găseşti informaţii economice, despre valute, burse, comerţ, piaţă în general; trebuia să ne obişnuim cu ideea că şi cultura e o piaţă – a ideilor, a cărţilor, a tablourilor, a spectacolelor, a actorilor ş.a.m.d. Consumatorul de cultură are nevoie de informaţii bine structurate referitoare la această piaţă, are nevoie să i se ofere criterii valorice şi valori pentru acest domeniu. „Ziarul de duminică” a făcut-o. Beneficiind de asocierea cu „Ziarul financiar”, „Ziarul de duminică” a fost, probabil, cea mai vândută publicaţie culturală, cât timp a fost tipărită, adică până în ianuarie 2009. După ianuarie 2009, a trecut online, cu un succes asemănător, cred, deşi în mare parte publicul s-a schimbat. Doar că, de atunci încoace, numărul colaboratorilor s-a tot redus, din păcate... Pentru tranziţia românească, „Ziarul de duminică” a fost un proiect absolut ireal.
Atât emisiunea, cât şi ziarul au adus un prestigiu uriaş instituţiilor care le patronau, pentru că erau cam sigurele de acel fel, singurele care n-au făcut compromisuri, singurele care au rezistat. Dar acum ziarul şi-a dat sfârşitul, ca şi emisiunea, tot din raţiuni financiare: cine nu aduce bani sau nu suficient de mulţi bani, moare. (Nici ziarul nu costa mult, mai ales în ultima vreme, când echipa nu avea decât doi oameni! Dar parcă mai contează, dacă vrei să reduci costurile!) Nu mai contează prestigiul din cultură sau prin cultură. Nici nu cred că a contat vreodată pentru oamenii care nu analizează decât cifre reci.
Ce semnalează aceste dispariţii, pe lângă indiferenţa faţă de cultură? O lipsă de viziune. Absenţa proiectelor culturale dăunează la fel de mult fiinţei naţionale ca lipsa educaţiei sau o educaţie incompletă şi lipsa sănătăţii sau o sănătate precară. Toate trei sunt domenii fără de care nu se poate rezista şi care ar trebui să se afle în primul plan al preocupărilor autorităţilor. Sau al oamenilor de afaceri. Sau şi al unora şi al altora, mai degrabă. Efectul acestei indolenţe se va simţi mai târziu şi va fi grav: fără sănătate mintală, trupească şi sufletească nu rezişti ca naţie.

Din câte am observat, Dan C. Mihăilescu pare să privească eliminarea amintită cu senina resemnare a celui care timp de 16 ani s-a mirat necontenit că o asemenea emisiune încă exista; tu, dimpotrivă, cu frustrarea celui care era convins de necesitatea proiectului său. Această atitudine diferită ţine oare numai de firea fiecăruia din voi sau, poate, justificarea celor două proiecte era sau devenise diferită?

Eu sunt un optimist de felul meu. Întotdeauna se găsesc, se vor găsi oameni care să înţeleagă aceste lucruri. Numai să acţioneze când nu e prea târziu. Dan C. Mihăilescu s-a convins că aveam dreptate – la scurt timp după dispariţia Omului care aduce cartea s-a găsit o firmă atât de inteligentă încât să investească într-o emisiune similară, Cartea de la ora 5. Cu aceasta eu unul nu mai am nicio treabă, dar îi urez să reziste măcar cât precedenta. În ce priveşte un urmaş al „Ziarului de duminică” sunt sceptic, în ciuda optimismului meu funciar. E mult mai greu să o iei de la capăt cu un proiect de ziar/revistă decât să continui unul care s-a impus şi pe care lumea s-a obişnuit să-l caute.

Ce a însemnat de fapt pentru tine, ziaristul şi omul care eşti, „Ziarul de duminică”?

Foarte mult. Nu vreau să fiu patetic, dar când am aflat, ceva din mine s-a sfâşiat, s-a rupt. Mai bine de 16 ani nu-s de colo! Mai ales că am pus mult suflet în publicaţia asta. În ultimii doi ajunsesem să-l fac în proporţie de peste 90 la sută. Adică sunt (erau) în medie vreo treizeci de subiecte pe săptămână, eu le scriam şi în cea mai mare parte le semnam tot eu sau le scriam eu şi semnam „Ziarul de duminică” (pentru că ar fi fost penibil să fie s.ţ. de sus până jos), sau antamam subiectele cu o mână de colaboratori, primeam textele şi le transmiteam mai departe. Dar viaţa merge înainte.
Aş mai spune vreo două lucruri foarte importante.„Ziarul de Duminică” nu şi-a schimbat, cu trecerea timpului, nici formatul, nici conţinutul. Unii spuneau că aceasta ar însemna închistare, aşa cum nu puţini continuau să fie nemulţumiţi de absenţa subtextelor polemice. Adevărul este că „Ziarul de Duminică” şi-a păstrat opţiunile şi direcţiile iniţiale, indiferent la critici: informaţie multă şi cuprinzătoare, din toate domeniile culturale, texte scurte, promovarea valorii, descreţirea frunţilor; peste toate, echidistanţă şi sinteză a polarităţilor. Pentru această publicaţie nu a existat dreapta şi stânga, ci doar cultură. Personalităţi care nu şi-au vorbit multă vreme convieţuiau în acelaşi număr sau uneori pe aceeaşi pagină  Toate generaţiile. Ştiu că prima reacţie a fost de neîncredere, de atentă monitorizare, de bănuieli ale altor jocuri încă nedevoalate, până la urmă de (cum spunea un critic cunoscut) trufaşă condescendenţă. Dar, între timp, sute de oameni de cultură (scriitori, actori, regizori, compozitori, cântăreţi, istorici, oameni de ştiinţă, artişti plastici, academicieni) au fost intervievaţi, s-au confesat sau au scris în acest ziar. Tot ce a fost mai important în producţia literară a acelor ani, în spectacolele, concertele, producţia muzicală, expoziţiile acelor ani a fost reflectat în ziar. Toate înseamnă mii de pagini care sunt mărturie a culturii în aceşti ani de tranziţie.
Prin urmare, „Ziarul de duminică” a însemnat ceva. N-are rost să mai vorbesc acum despre reuşite, premii, mărunte eşecuri, speranţe, ambiţii, despre sutele de colaboratori, crema intelectualităţii, despre sutele de interviuri şi confesiuni care pot alcătui un fel de istorie a literaturii române recente, despre invidia stârnită şi nu odată mărturisită, inclusiv în scris. 827 de numere, adică tot atâtea săptămâni. O viaţă. Sunt mândru de acest ziar.

Vreau acum să revenim la scriitorul Stelian Ţurlea, nu pentru că vreau să-ţi abat gândul, ci deoarece cred că tu eşti mai presus de toate scriitor. Şi te întreb ceva ce probabil ai mai fost întrebat: ce anume i-a oferit ziaristul scriitorului şi scriitorul ziaristului în cele 48 de volume publicate de tine?

Atât de multe volume sunt? De vreun deceniu am încetat să le mai număr, mai ales că în ultima vreme am publicat cel puţin două, trei cărţi pe an. Cele două meserii s-au întrepătruns, nu sunt primul care o spun, nu sunt nici primul căruia i s-a întâmplat. Ca ziarist am observat mai îndeaproape multe întâmplări la care omul obişnuit, cu alte meserii, e posibil să nu fi avut acces sau să nu fi fost interesat, iar raţiunile acestora au ajuns în proza pe care am scris-o. M-a influenţat în aproape tot ce am scris, inclusiv în stil (cu o excepţie, pe vremuri), mai alert, mai puţin sofisticat. Invers, literatura m-a obligat să văd cu alţi ochi realitatea. Dar evit să fac teorie, cel puţin în discuţia aceasta.
 
Privită în ansamblu, creaţia ta literară are, mi se pare mie, drept trăsătură caracterizantă (dacă nu cumva e un paradox) diversitatea. Eşti un autor versatil şi experimentator: de la cărţile magice ale copilăriei la romanele poliţiste, de la reconstituirea istorică a domniei lui Carol I la cea ficţională a României postbelice văzută prin destinul a trei generaţii de femei, de la povestirea jucăuşă a fetei ghinioniste care şi-ar dori s-o arunce pe soră-sa din tren la construcţia masivă şi narativ complicată din Darul Ioanei. De ce această mâncărime a schimbării?

Am urmat, cum bine ştii, literele, facultate ai cărei absolvenţi ajung în proporţie covârşitoare profesori. N-am fost profesor nici măcar o zi, dintr-un motiv foarte simplu: am oroare de rutină. Admir extraordinar oamenii care fac această meserie, dar eu am simţit că nu pot repeta zi de zi, lună de lună, an de an, nişte lucruri, oricare ar fi satisfacţiile. Mi-a fost teamă că n-am să fiu în stare. Ca ziarist, absolut tot timpul faci altceva, pentru că realitatea se schimbă permanent. Cel puţin aşa am crezut când am început să profesez. Oroarea aceasta de rutină mi s-a transmis şi în scris: am evitat ca scrierile  mele să semene una cu alta, în toate – gen, temă, structură, stil. Probabil s-a întâmplat să-mi iasă din moment ce practic toţi criticii literari care s-au aplecat asupra cărţilor mele (şi le sunt îndatorat pentru asta) au remarcat că nicio cartea a mea nu seamănă cu precedenta şi că pot fi inclus cu greu într-o şcoală, într-un canon, într-un „insectar”. Fireşte, e aici şi primejdia să fii lăsat deoparte, să nu se mai vorbească despre tine. Mi-am asumat-o. Deşi trebuie să fiu fericit că nicio carte de-a mea n-a trecut chiar neobservată, despre fiecare s-a scris măcar o dată.

I-ai dedicat Italiei o carte de călătorii (Italia mea, 2001) şi un roman poliţist (Crimă la Torino, 2014), iar romanul În absenţa tatălui, publicat în 2009, a apărut în 2013 în Italia, în traducerea scriitoarei românce de limbă italiană Ingrid Beatrice Coman, la editura Rediviva din Milano. Ce înseamnă de fapt pentru scriitorul sensibil şi cu imaginaţie care eşti, Italia?

Originile. Şi mai mult de atât. Când eram în şcoala primară am descoperit într-o ladă plină cu cărţi vechi a unei mătuşi nişte volume de gramatică şi literatură latină din perioada interbelică, destinate elevilor de gimnaziu şi de liceu, care m-au fascinat cu micile povestioare şi abundenţa de ilustraţii despre viaţa romanilor şi a latinilor în general. Urmarea a fost că am citit devreme istoriile şi literatura latină, care m-au marcat, şi am trecut lesne şi devreme la literatura italiană. Nu cred, de pildă, să fi recitit de mai multe ori un scriitor decât am făcut-o cu Boccaccio (chestie de gust!). Am simţit mereu o atracţie pentru spaţiul italian, cultural mai ales, care presupun că se vede şi în placheta mea de acum două decenii despre o parte din Italia, o ţară pe care o ador şi în care m-aş duce de câte ori aş avea prilejul cu o plăcere sufocantă. Cu aceeaşi plăcere cu care mă duc vară de vară la Şimon, lângă Bran, să scriu şi, în pauze, să privesc muntele din tihna curţii.

Revenind însă la ziarist: ce înseamnă pentru Stelian Ţurlea, ani de zile observator al politicii şi realităţilor din afara României, autor al atâtor volume de pătrunzătoare analize ale lumii contemporane, Italia şi complexa ei realitate? Nu ne-ar fi de folos nouă, românilor, s-o cunoaştem mai bine?

Nu vreau să mă dau cunoscător, îmi spun doar o părere de om simplu: am face foarte bine dacă ne-am strădui să urmăm anumite conduite ale altora. Chiar şi ale italienilor. Suntem foarte asemănători ca structură cu italienii, dar foarte departe de ei în ce priveşte comportamentul politic. Douăzeci şi cinci de ani am fost ziarist de politică externă, vreme destulă să mă conving. Crize au fost şi la ei, ca oriunde în lume, neînţelegeri între partide, căderi repetate de guverne, chiar uluitor de multe; dar societatea a mers înainte, nu s-a blocat, deşi era chemată la urne de zece ori pe deceniu, n-a disperat nimeni. Ar trebui să învăţăm cum să facem asta. Corupţie a fost cu carul şi la ei (sigur încă mai este), dar au ştiut să conceapă organisme care să lupte cu ea fără ca acestea să fie acuzate de partide că fac jocul nu ştiu cui, de regulă al adversarului celui care acuză. Şi asta ne-ar folosi, dacă am şti şi am vrea să învăţăm...

Interviu realizat de Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2016, anul VI)