Nae Ionescu, mentorul faustic al unei generații strălucite. Interviu cu Tatiana Niculescu

Cunoscută publicului românesc ca autoare a mai multor biografii istorice de succes, Tatiana Niculescu este prezentă pe piața editorială italiană cu două volume. Primul dintre ele, Confessione a Tanacu (traducere de Anita Bernacchia, Editura Hacca, Matelica, 2013), reprezintă romanul de debut al autoarei, care a stat la baza scenariului peliculei lui Cristian Mungiu, După dealuri, premiată la Cannes.
Al doilea, de curând publicat la editura Castelvecchi din Roma sub titlul Nae Ionescu. Il seduttore di una generazione, tradus de Horia Corneliu Cicortaș și Igor Tavilla, reprezintă prima apariție într-o limbă străină a bestsellerului Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, publicat în primăvara anului 2020 de editura Humanitas. Despre această carte, scriitoarea a avut amabilitatea să ne ofere interviul de faţă.

După debutul cu romanul Spovedanie la Tanacu, v-ați specializat în biografiile unor personalități istorice, chiar dacă nu sunteți un istoric „de meserie”. Ce v-a îndemnat să scrieți biografia lui Nae Ionescu?

Cartea mea de debut, considerată un In cold Blood românesc, a fost, de fapt, tot o biografie, biografia unei tinere oarecare, crescută în orfelinatele sinistre din vremea lui Ceaușescu. Scriu biografii tocmai pentru că nu sunt istoric. Pe istoric îl preocupă evenimentele, deciziile politice și consecințele lor, istoricul analizează fenomene și situații din perspectiva posterității critice. Se și spune, de altfel, că istoria o scriu cei care nu au trăit-o. Eu, ca scriitoare, sunt preocupată de viețile oamenilor și de dorința de a le înțelege destinele. În România, Nae Ionescu face parte din categoria personalităților celebre. Or pe mine tocmai viețile oamenilor „clasați”, etichetați într-un fel sau altul, despre care credem că știm totul, mă intrigă și îmi stârnesc curiozitatea. Demersul meu e invers celui al unui istoric: nu evaluez viața cuiva și o epocă după criteriile și valorile istoriografice ale epocii mele, ci îi reconstruiesc viața încercând să văd lumea lui cu ochii lui.

Cartea dumneavoastră pare a se baza mult pe memorii, scrisori și mărturii personale, oferind un spațiu generos vieții sentimentale a protagonistului. Ce criterii ați urmat pentru selectarea și utilizarea surselor?

Sunt o mare admiratoare a stilului britanic în scrierea de biografii. Am trăit o parte a vieții mele la Londra și am urmat timp de 15 ani o carieră la BBC World Service. În scrierea unei biografii folosesc jurnale, corespondență, memorii ale personajului despre care scriu sau ale contemporanilor săi, arhive de familie, fotografii și mai puțin cărți de istorie sau critică literară. Pentru mine, o biografie începe ca un șantier arheologic: fac „săpături”, găsesc fragmente ale unei vieți, încerc să le aduc la lumină și să reconstitui un destin și o epocă. Fac sute de fișe și desene ca să mă apropii cât mai mult de cel despre care scriu. După ce m-am documentat, vine partea cea mai grea: trebuie să mă pun în pielea personajului, să-i trăiesc viața, atât cât îmi permit imaginația și documentarea pe care am făcut-o. Principala regulă pe care o urmez este ca, povestind viața cuiva, să nu anticipez evenimentele din perspectiva celui care „știe” ce a urmat. Vreau să descopăr și să înțeleg, nu să judec.

Care au fost lecturile, autorii din Est și din Vest, ce i-au influențat mai mult lui Nae Ionescu viziunea filosofică și politică asupra lumii?

Nae Ionescu citea enorm, în germană, italiană și franceză, și era la curent cu cărțile și gazetele de filosofie apărute în străinătate. Și-a făcut, de altfel, studiile doctorale în Germania. E greu de făcut o ierarhie între lecturile lui, pentru că ele sunt diferite în diferitele etape ale vieții lui. Dar, dacă e să simplificăm mult, cursurile sale erau adesea inspirate de filosofia lui Oswald Spengler, iar concepția politică e datorată unei cărți pe care o recomanda ca lectură obligatorie studenților apropiați: Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts (Fundamentele secolului al XIX-lea) de Houston Chamberlain. În adolescență, îl citea pe Kropotkin, anarhistul rus. Mai târziu, pe lângă Kant, Stirner, Husserl sau Heidegger, îi citea pe Sfinții Părinți în Patrologia lui Migne și învăța ebraică fiindcă îl preocupa Kabbala.

Ați avut posibilitatea de a consulta arhiva și biblioteca Profesorului, sau cel puțin să aflați pe unde au ajuns?

Casa lui Nae Ionescu a fost confiscată după moartea lui, iar o parte a cărților de patristică și teologie a fost recuperată de Patriarhia Ortodoxă Română. Alte cărți au fost, poate, salvate de fiul lui. Nu există o listă completă și o evaluare a acestei biblioteci.

Seducătorul domn Nae a fost, ca și alte lucrări pe care le-ați scris, un bestseller, în pofida pandemiei. Care dintre reacțiile criticilor vi s-au părut mai semnificative?

Genul biografiei pe care încerc să-l promovez eu e încă foarte nou în România și, în general, critica nu prea știe unde să-l plaseze: pentru că nu e vorba de biografii romanțate, dar nici de monografii istorice. Principalele calități remarcate au fost impresia de „viață” pe care o dă lectura cărții și ineditul formulei literare. Principalul reproș a fost că nu am acordat mai mult spațiu filosofiei trăiriste a lui Nae Ionescu și credinței sale ortodoxe. E aici o simpatică tautologie: am scris despre viața lui fără să acord prea mult spațiu trăirismului său...

Secolul XX a cunoscut, mai mult decât în trecut, dificultatea relației dintre putere și intelectuali, deseori „înrolați” de politica politicianistă și apoi abandonați. În cazul lui Nae Ionescu, ce raport credeți că există între filozofie (speculativă) și angajarea politică (activă)?

Pe de o parte, angajarea lui în politică face parte din concepția lui Nae Ionescu despre recuperarea „trăitului” în fața „gânditului” în viața unui intelectual. Pe de altă parte, el împărtășește o concepție romantică despre politică, națiune, comunitate. Ca mulți intelectuali, concepea politica în termeni ideali și idealiști și de aceea era predispus la gândire utopică. Nae Ionescu a fost o personalitate complexă, histrionică și atrasă magnetic de putere.

Apropo de personalitatea acestuia și de ipoteza „disonanței cognitive”, ați considerat că, totuși, el era „un iluzionist genial și un talentat prestidigitator al cuvintelor, capabil să ia în stăpânire, prin farmecul rafinat al măștilor schimbate cu grație erotică, sufletele sensibile și mințile însetate de cunoaștere”. Care a fost, în opinia dumneavoastră, eroarea decisivă ce a făcut ca mecanismul acestei „puneri în scenă teatrală” să se strice?

Cu Nae Ionescu s-a întâmplat ce se întâmplă adesea cu gânditorii utopici: încercând să-și pună în practică teoriile și marile construcții speculative se lovesc, mai devreme sau mai târziu, de ceea ce se cheamă reality test. Ciocnirea idealului cu realitatea e ca o dezmeticire tardivă. Or realitatea este totdeauna, cum spune C.S. Lewis, iconoclastă în raport cu ideile preconcepute la care vrem s-o supunem.

Pe măsură ce ne apropiem de finalul cărții – anume, din 1933 înainte – destinele lui Nae Ionescu și Corneliu Zelea Codreanu se apropie tot mai mult. Ați scris și o biografie a Căpitanului, apărută cu câteva luni înaintea publicării, la aceeași editură Humanitas, a biografiei scrisă de Oliver Jens Schmitt din perspectiva istoriei fascismelor europene. Ce portret i-ați făcut lui Codreanu și care sunt diferențele de abordare față de lucrarea istoricului elvețian?

Principala diferență între abordarea mea și cea a lui Schmitt, dincolo de diferența pe care am amintit-o între istoric și scriitor, este că el consideră mișcarea legionară și pe Codreanu drept un produs original al culturii creștin-ortodoxe românești. Or eu am motive întemeiate să cred că a fost o mișcare sincretică, într-o perioadă de inițiative ecumenice europene stimulate de dezastrul adus de primul război mondial. Codreanu, de altfel, nu avea rădăcini pur românești. Pe tatăl lui îl chema Zelinski, iar mama lui era de origine germană. Am dovedit în cartea mea că manualul cel mai cunoscut al tinerilor legionari – Cărticica șefului de cuib – e inspirat din celebra Călătorie a pelerinului a lui John Bunyan, carte tradusă în română la începutul secolului XX. România fiind condusă de o monarhie germano-britanică, modelul militar prusac, pe de o parte, și cercetășia inventată de generalul britanic Baden Powell, pe de altă parte, preluată ulterior și de mișcările fascizante, deveniseră, în perioada formării școlare a lui Zelea Codreanu, un model educațional în școlile de elită ca aceea la care a învățat Codreanu. Înaintea Primului Război Mondial, primul comandant al legiunilor de cercetași români a fost, de fapt, Prințul Moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea.

Ca încheiere, aș vrea să revin asupra unor judecăți emise de unii asupra lui Ionescu, pe care le-ați înregistrat în biografie. Judecăți de fiecare dată extreme, excesive, din care emană grandoarea persoanei la care se referă. Și, deopotrivă, un anumit halo de mister. Iată câteva exemple: Ionescu era „un prieten, un dascăl, un sfânt și un demon” (Petre Pandrea); „avea ceva satanism. Dar știa că forța vieții constă în seninătate, tradiții și lucruri simple, eterne” (ibid.); „figura cu ascuțișuri mefistofelice și ochii străpungători sub groase sprâncene turcești împrumutau acestei judecăți accente de magie neagră” (Nichifor Crainic); „Necuratul i se suprapune profesorului” (Maria Cantacuzino-Enescu). În timp ce le asamblați, ce anume vă transmitea figura la care se refereau, care era „aura” pe care o percepeați?

Interviu realizat de Andrea Scarabelli
(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)