Thomas Becker: „Luptele pentru identitatea de autor creează piața unui limbaj propriu”

În acest număr, publicăm partea a patra a interviului cu Thomas Becker, realizat de Luciana Tămaş.

Luciana Tămaș: A reușit vreodată Foucault să iasă cu adevărat din umbra lui Lacan?

Thomas Becker: Bourdieu a confirmat conceptul de intelectual specific,pe care Foucault l-a exprimat mai târziu; acest aspect trebuie privit ca o critică la adresa perioadei de început a lui Foucault – aceea a epistemei, de care nu s-a eliberat cu adevărat, fiindcă nu a reușit să iasă pe deplin de sub influența lui Lacan. Dacă acceptăm că Foucault, la începuturile sale, a criticat, printr-un sistem de idei atotcuprinzător și de negândit [undenkbar], orice universalizare care tinde să-și depășească aspectul specific în direcția unei afirmații de universalitate – inclusiv credința în norma unei rațiuni unice a apriorismului comunicativ din gândirea lui Habermas ‒, trebuie să respingem presupunerea critică a unui sistem de „ne-preconceput” [unvordenklich]ca o precondiție a tuturor „crestelor de spumă” ale epistemei în numele conceptului de intelectual specific; tot așa, trebuie să respingem evenimentul discursiv care precedă totul în numele puterii determinate doar prin structură. Astfel, aceeași respingere a ideii de intelectual total a lui Sartre are un alt ecou la Foucault decât la Bourdieu.
Cu alte cuvinte: Foucault a încercat, în celebra sa afirmație cu privire la nominalismul puterii din primul volum al Istoriei sexualității, să mențină vechea idee a ființei de negândit ca realitate preexistentă, în ciuda criticii sale la adresa lui Lacan. Puterea, potrivit lui Foucault, este doar numele unei structuri specifice de putere, ale cărei mișcări în istorie nu cunosc, însă, un loc și o structurare în realitate ‒ căci structurile sunt, de fapt, doar „crestele de spumă” care există ca nume ale puterii. Acest tip de putere, după cum afirmă, literalmente, Foucault, în primul volum al cărții sale, vine de pretutindeni – ceea ce, însă, potrivit lui Bourdieu, este un nonsens. Căci structura poate, în esență, să fie mereu determinată relațional prin diferențele de poziții – însă nu trebuie să presupunem un motiv pentru un sistem de negândit ori o mișcare de „ne-preconceput” a unei puteri care vine de pretutindeni. Astfel, deși Foucault îl critică pe Lacan, în același timp îi continuă conceptul de real preexistent ‒ dar niciodată recunoscut ‒, deoarece evenimentul discursiv incontrolabil indică realul inaccesibil al istoriei, care nu poate fi niciodată cuprins în structuri ale limbajului. Totodată, arată că determinările structurale trebuie înțelese ca o compensație imaginară față de o putere care nu are un spațiu al ei și care vine de pretutindeni.
Dacă – asemenea lui Foucault la începuturile sale – numim epistema o „creastă de spumă” a unui sistem de negândit, ori – mai târziu – simple nume ale unei structurări pentru fiecare structurare a acestor evenimente discursive ce se dizolvă iar și iar, atunci formăm, mai degrabă, o simplă antinomie. Critica gândirii unui sistem sau a unei origini devine, atunci, originea tuturor sistemelor de gândire sau a formațiunilor discursive. În ambele cazuri, aceasta este o concepție deghizată a religiei, deoarece abandonează absolutul pentru a porni de la un absolut de „ne-preconceput” care a căzut pradă aceluiași concept al purității.


L.T.: Ce îl leagă și ce îl desparte pe Bourdieu de Foucault?

T.B.: Pentru a elucida legătura și diferența dintre Foucault și Bourdieu, se poate afirma că ambii gânditori se întâlnesc într-un aparent consens legat de intelectualul specific ‒ care este contrar intelectualului total la care se raporta Sartre. Acesta poate fi văzut ca un punct arhimedic comun, de la care, însă, abordările lor teoretice diverg în direcții diferite. Este vorba despre relația dintre teoria sistemelor și teoria acțiunii. De exemplu, nu arta este cea care împrumută de la Bourdieu conceptul de capital financiar-economic – ceea ce face ca teoria lui Bourdieu să fie adesea greșit înțeleasă prin prisma unui marxism filosofic al criticii sistemelor –, ci domeniul economiei financiare este cel care a împrumutat un concept – de tip religios – al gustului pentru puritate, pentru a-și justifica conceptul de capital prin credința în progresul mediat de tehnologie. Să luăm exemplul neoliberalismului conform economistului Joseph Schumpeter. Acesta afirmă că antreprenorul este, de fapt, adevăratul creator, deoarece se ocupă cu distrugerea radicală, cu scopul de a construi ceva, în vreme ce artiștii și cercetătorii în științele culturale sunt încă prea atașați de istorie ‒ și, prin urmare, nu sunt suficient de profani. În acest sens, Milei, în Argentina, este, din păcate, cel mai bun exemplu contemporan, atunci când pretinde că face economie cu drujba, amplificând înzecit sărăcia și lupta economică de clasă prin credința în nivelarea distructivă ‒ în vreme ce el a fost, de fapt, ales în ideea unei egalități radicale.


L.T.: Cum ar trebui tradusă diferența dintre arta manufacturată în scop comercial și aventura creativă care are drept scop inovația?

T.B.: În ceea ce privește autorii de artă, conform lui Bourdieu, luptele pentru identitatea de autor sunt cele care creează piața unui limbaj propriu; deci nu este așa cum cred economiștii ‒ anume că o piața economică de masă produce autorul. Nu doar domeniul studiilor culturaleengleze [Cultural Studies] comite această eroare, ci și foarte mulți dintre cei care se ocupă în ziua de azi cu evaluările artistice, care vorbesc mereu despre o singură piață de artă, nefiind în stare să separe piața producției în masă sau a esteticului de piața avangardelor, care sunt heterodoxe din punctul de vedere al acumulării de cunoaștere. Dacă, la polul avangardelor, sunt mai puțin relevanți banii – ba, uneori chiar se renunță conștient la aceștia – în ideea de a duce acumularea de cunoștințe la nivelul recunoașterii unui autor inovator, atunci polul opus, al pieței de masă, este identic cu profitul financiar ca mijloc de recunoaștere socială. Potrivit lui Bourdieu, producția de artă s-a diferențiat, mai mult sau mai puțin, în două piețe de-a lungul istoriei autonomizării, astfel încât este greșit să vorbim despre o singură piață de artă. Deci, formarea unui limbaj propriu nu trebuie înțeleasă, de la polul pieței de masă, ca latura socială a unui câmp – o asemenea concluzie ar fi un sociologism –, deoarece, atunci, însăși critica unei interpretări sociale nu mai este înțeleasă prin filtru sociologic.


L.T.: Ce atribuții are piața de artă în această ecuație?

T.B.: În cazul artei moderne, unii istorici de artă vorbesc (o turnură oarecum îmbucurătoare) despre prima și a doua piață de artă; și totuși, aceasta rămâne o viziune sociologistă distorsionată, deoarece așa-numita a doua piață a avangardelor este, în realitate, prima piață a acumulării de cunoaștere, în care rupturile distructive formează o educație acumulativă ‒ și nicidecum ceea ce se impune în masă, independent și împotriva istoriei. Dacă avangardele artistice sunt gândite mereu doar ca o a doua piață, atunci polul profitului definit prin capital financiar devine măsura socialului și a inovației. Acesta este un sociologism care, punând, chipurile, accentul pe aspectul economic-social al unei piețe, înțelege greșit întocmai productivitatea autorului pentru o altă piață, în favoarea pieței de masă ca măsură a cunoașterii. În contextul alegerilor electorale – ca în cazul lui Milei –, aceasta este o realitate tragică a revoluțiilor conservatoare, în care distrugerea de către capital apare ca o inovație a egalitarismului, care face ravagii și în lumea nordică ca un atac asupra democrațiilor.


L.T.: Este discuția noastră în sine o formă de istorie?

T.B.: Da, absolut. Aici apare problema dublei hermeneutici în orice interpretare [Verstehen], pe care Bourdieu, făcând aluzie la psihanaliză ca problemă a proiecției în interpretare, o califică și ca o necesitate a socio-analizei. Am preluat termenul de dublă hermeneutică de la sociologul englez Anthony Giddens, care consideră că această dublă hermeneutică este o problemă fundamentală pentru orice știință a înțelegerii, prin care doresc să clarific problema opoziției dintre structuralism și hermeneutică. Hermeneutica dublă se referă la faptul că orice interpretare este o interpretare a unei alte interpretări, ceea ce, potrivit lui Giddens, este o problemă fundamentală a tuturor științelor culturale interpretative, deoarece orice interpretare este, în consecință, o construcție – atât din punct de vedere istoric, cât și sociologic. Acesta este motivul pentru care Bourdieu analogizează psihanaliza cu domeniul sociologiei culturii, deoarece în orice interpretare au loc proiecții, fiindcă interpretarea nu este posibilă fără proiecție, astfel încât interpretarea poate părea imposibilă ca știință. Dar tocmai din acest motiv, proiecțiile nu pot fi nicidecum evitate în totalitate, deoarece fără proiecție nu există interpretare și nici observație, lucru pe care psihanaliza, în ciuda tuturor criticilor aduse teoriei complexului oedipian, care este centrată pe bărbați, l-a recunoscut în practica terapiei sale. Astfel, concepția unei eliberări totale de proiecție în interpretare și observație este, în sine, cea mai gravă prejudecată neprocesată a unei proiecții a pozitivismului clasic din secolul al XIX-lea. În acest sens, critica lui Foucault la adresa anonimizării cunoașterii ca ascundere a identității autorului este, inițial, în deplin acord cu Bourdieu. Însă Foucault nu merge suficient de departe. Dacă nu poate exista înțelegere pură fără proiecție, aceasta nu înseamnă, totuși, că se poate renunța la obiectivarea propriei noastre poziții ca o relație cu alte poziții într-un relativism pur. Nu se poate elimina niciodată diferența dintre pozițiile observatorului și obiectului observat în interpretarea interpretării. Aceasta trebuie să fie privită, în toate științele culturale, în manieră, să zic așa, etnologică – anume ca o relație socială a pozițiilor, inclusiv pentru poziția observatorului între observatori. Este chestiunea perspectivei asupra obiectelor observate și nu doar a perspectivelor din pozițiile obiectelor observate. Astfel, Bourdieu a considerat foarte devreme sociologia și etnologia ca discipline interconectate. Aceasta înseamnă că formele cuprinzătoare de cunoaștere se desfășoară întotdeauna de pe o anumită poziție și că, prin urmare, trebuie să fie privite mereu ca o construcție bazată pe poziționarea lor relativă în cadrul observației printre observatori și, totodată, ca o relație între pozițiile observate. Nietzsche a făcut greșeala, pe care apoi întregul post-structuralism a repetat-o, de a respinge orice hermeneutică, de parcă nu ar exista decât perspectivismul – pe care orice observație din științele culturale ar trebui, chipurile, să-l accepte, fără a-și mai obiectiva metodic propria poziție de autor printre observatori. Constructivismul sau perspectivismul pur, fără această socio-analiză, este, atunci, doar inversarea poziției presupus pure a observatorului cunoscător în puritatea privilegiată a lipsei arbitrare de poziție.


L.T.: Dezvoltarea actuală a inteligenței artificiale generative poate fi privită ca un atac asupra doxei sociale?

T.B.: Doxa va fi, mai degrabă, confirmată – este, deci, la fel cu ceea ce populismul încearcă să prezinte ca pe o revoluție conservatoare. Aceasta, printr-un element de legitimare democratică a majorității electorale, susține doxa – adică credința – că aceasta este însăși democrația, pentru a putea, astfel, aboli separarea puterilor în stat, astfel încât să pară că revendică democrația printr-o democrație, chipurile, greșit înțeleasă ‒ în vreme ce, de fapt, face presiuni pentru abolirea acesteia. Aceasta este doxa democrației ca drept al majorității, care consideră că distrugerea democrației prin majorități rapide este credința corectă în democrație.


L.T.: Ai putea, te rog, să ne oferi câteva exemple?

T.B.: Trump dovedește acest lucru în mod clar atunci când – și îmi cer scuze că vorbesc pe șleau ‒ terfelește sistemul juridic, caracterizat prin separarea puterilor, în scopul de a submina separarea puterilor prin democrația electorală...


L.T.: Să mai așteptăm. Poate se vor mai schimba lucrurile în noul context...

T.B.: Dar și fostul guvern PiS de la Varșovia a demonstrat clar acest lucru, prin atacul asupra statului de drept. Spre deosebire de diferența dintre heterodoxie și doxa ortodoxiei, Bourdieu numește acest fenomen o alodoxie, adică confuzia dintre heterodoxie și ortodoxie în revoluțiile conservatoare, prin care o credință ortodoxă – adică doxa – este declarată heterodoxă, deoarece este îndreptată împotriva legitimității democratice și, prin aceasta, de fapt, o distruge. Astfel, ea pare heterodoxă în raport cu legitimarea, dar în realitate solicită o reprezentare pur ortodoxă a majorității, fără nicio formă de control.


L.T.: Să revenim la inteligența artificială generativă...

T.B.: IA consolidează această alodoxie ca o revoluție conservatoare. Acest lucru arată, de asemenea, că ideea unei paternități de autor productive este ignorată în favoarea gândirii majoritare în cadrul unei teorii pure a sistemelor, asemenea problemei legitimității. În teoria identității autorului nu este vorba despre biografism, care trebuie înlocuit cu teoria sistemelor, ci despre legătura dintre teoria acțiunii și teoria sistemelor, în care observatorii înșiși trebuie să se considere autori ai acțiunii. Amintesc aici de cea de-a șaptea teză feuerbachiană a tânărului Marx din Ideologia germană, pe care a încadrat-o ca o problemă inițial filosofică a criticii moderne a religiei, care astăzi este o problemă a tuturor câmpurilor teoretice. Aici critică faptul că Feuerbach a blamat religia pentru abstractizarea sa în raport cu practica, deoarece Feuerbach ar fi uitat că abstractizarea practicii sociale trebuie înțeleasă ca o practică socială în sine.


L.T.: Cum ar putea fi parat ‒ sau, măcar, diminuat ‒ un asemenea atac?

T.B.: Într-o societate modernă, constituită în mod democratic, nu este vorba despre dominația majorității, ci despre găsirea unui echilibru între majoritate și minoritate ‒ în care minoritățile trebuie, de asemenea, să fie protejate, prin lege, de majoritate. Este rapid și ușor să servești gusturile majorității cu ajutorul inteligenței artificiale, în vreme ce producția culturală, ca orice separare funcțională a puterilor, necesită mult timp pentru disputa privind identitatea autorului.


L.T.: La ce noi interacțiuni între diferitele tipuri de capital simbolic ne putem aștepta pe termen lung?

T.B.: Deși producțiile rapide atacă structurile permanente, legitime și în general instituționale – astfel încât acest atac apare ca o opoziție heterodoxă –, ele nu fac decât să consolideze receptarea în masă împotriva oricărei identități de autor deviante, pentru a consolida ortodoxismul (ori, ca să folosesc termenul lui Foucault, normalizarea). Și aici vedem că alodoxia este o armă puternică împotriva minorităților în revoluțiile conservatoare, pe care IA o poate consolida foarte bine. Acesta nu este, desigur, singurul efect.

Thomas Becker și Norbert Christian Wolf, 9 iulie 2015



Thomas Becker, 7 mai 2015

Interviu realizat şi tradus din germană de Luciana Tămaş
(nr. 12, decembrie 2024, anul XIV)