Analiza luptelor pentru putere nu exclude analiza formelor literare sau artistice

Thomas a fost, este și cred că va rămâne un introvertit. Și pentru că impulsurile evazive, prudente, modeste, chiar, îi articulează prezența în lume, mă voi plia pe dinamica sinelui său și voi fi, la rându-mi, reținută în afirmații în ceea ce îl privește. Poate că, până la urmă, important este discursul, jocul cu mărgele de sticlă, reflexia și experiența savantă cu care acesta defilează între sine și absolut, între ceea ce credem că știm și ceea ce cu adevărat știm ‒ fără măcar a bănui multitudinea filtrelor prin care cunoașterea ar putea fi trecută și analizată.

Luciana Tămaș: Să începem cu perioada pe care ai petrecut-o la Paris; dacă nu mă înșel, ai ajuns acolo cu sprijinul Serviciului German de Schimb Academic (DAAD). Care erau reperele intelectuale ale metropolei franceze în acei ani?

Thomas Becker: Nu, asta a fost mai târziu, și anume atunci când îmi fundamentam teza de abilitare privind intersecționalitatea dintre rasism și sexism pe metoda lui Bourdieu, în principal, alături de Foucault. Înainte de a lucra la acest proiect în calitate de Fellow DAAD la EHESS (L’École des hautes études en sciences sociales), lucrasem deja, timp de doi ani, la începutul anilor ’90, în vreme ce îmi scriam doctoratul în filosofie, ca Maître de langue la ENS (L’École normale supérieure) din Fontenay-aux-Roses, adică la una dintre cele două universități franceze de elită pe care Bourdieu le-a descris în La noblesse d’état – eram acolo, deci, în calitate de filosof german, cu scopul de a verifica dezbaterile dintre filosofii germani asupra textelor lui Foucault și Bourdieu. Acea perioadă mi-a oferit o perspectivă importantă, deoarece până atunci nu înțelesesem analiza lui Bourdieu cu privire la Noblesse d’état și nici Homo academicus, deoarece pentru aceasta este necesar să cunoști sistemul din Franța, care este foarte diferit de cel german. Mai târziu, mi-am scris teza de abilitare, de fapt, în Kulturwissenschaften [studii culturale], la Universitatea Humboldt din Berlin, deoarece am considerat acest domeniu ca fiind un refugiu în fața filosofilor care lucrau neempiric; deși empirismul devenise important datorită exemplului oferit de Foucault, nu se punea problema muncii empirice, mai exact a modului de a lucra într-o arhivă. În teoria culturală [Kulturtheorie], se vorbea adesea doar despre faptul că interpretările diferite duceau la narațiuni diferite, astfel încât doar coerența relatării conta, iar aspectele metodologice deveneau, în consecință, indezirabile. La începutul noului mileniu, nimeni din domeniul studiilor culturale nu îl avea pe Bourdieu în vizor, deoarece acesta, în calitate de sociolog, avea o metodă. Acest lucru are și astăzi consecințe asupra problematicii sociologiei culturale. În centrul de cercetare multidisciplinar în domeniul esteticii de la Freie Universität, cel mai mare centru de acest fel în științele umaniste din Germania la acea vreme, având, cred, douăzeci de proiecte pe o durată de doisprezece ani, în care am lucrat după perioada petrecută la Paris, nu a existat niciun singur sociolog în tot acest timp, deoarece, până în ziua de azi, aceștia văd sociologia culturală a lui Bourdieu doar ca pe un produs secundar al activității sale privind egalitatea de șanse la universitate și refuză să vadă legătura cu sociologia sa culturală. Bourdieu însuși a ținut la Paris seminare de cercetare care se intitulau întotdeauna: Sociologia producției de câmpuri culturale, și nu doar Sociologia societății. Iar academicienii din disciplinele filologice sau, ca mine, din sfera studiilor culturale, care lucrau cu Bourdieu, reprezentau o bună modalitate pentru ca un centrul de cercetare multidisciplinar în domeniul esteticii să îi pună în valoare pe sociologi, deoarece noi lucram conform metodei lui Bourdieu și eram singurii care o făceau. Dar și invers – iar acest lucru nu se aplică doar Germaniei, lucru pe care îl știu și datorită legăturii mele cu Parisul –, lucrările despre literatură sau artă bazate pe metoda lui Bourdieu nu sunt, de regulă, acceptate în sfera Literelor ori în acela al teoriei și istoriei artei, deoarece ar fi vorba „doar“ de sociologie. Singura excepție de până acum o reprezintă domeniul studiilor literare, deoarece maestrul tocmai își scrisese lucrarea principală de sociologie culturală pe tema apariției câmpului literar în secolul al XIX-lea – lucrare realizată atunci fără interviuri, în baza empirismului strict calitativ, pe care și sociologii tind să îl evite ca metodă, favorizând statistica. Se presupune că un câmp literar nu are nimic de-a face cu spațiul social. Bourdieu a criticat această idee fără echivoc. Prin urmare, modul interdisciplinar al lui Bourdieu de analiză de câmp încă nu a fost adoptat în afara literaturii, sau există, deocamdată, doar în bătăliile individuale ale diferitelor discipline.


LT: Cum l-ai cunoscut pe Pierre Bourdieu?

TB: La drept vorbind, primul contact s-a produs prin intermediul operei sale. Anterior, în filosofie, Foucault fusese, desigur, preferatul meu, însă după unica grevă studențească de succes de la sfârșitul anilor ’80, am studiat Homo academicus pentru o mai bună situare și, desigur, am înțeles doar jumătate, comparativ cu experiențele mele ulterioare din Franța. Dar mi-am dat seama că, deși prezentarea istorică a lui Foucault cu privire la tehnicile de supraveghere și sexualitate oferea o cercetare empirică nouă asupra puterii, teoriile sale istorice asupra puterii nu puteau fi transferate atât de ușor asupra luptelor pentru putere din universitate, ca să nu mai vorbim de efectele acestor lupte, pe care Bourdieu, în ciuda lipsei sale de cunoștințe cu privire la diferența dintre sistemul francez și cel german, le-a făcut pe alocuri mai ușor de înțeles. Când mi-am ocupat postul la École normale, în 1991, cu o oarecare întârziere la începutul semestrului, a trebuit să-i scriu personal lui Bourdieu pentru a putea participa la seminarul său de cercetare privind producția culturală a câmpurilor, înainte de a mă fi înscris oficial. La acea vreme, alături de mine, mai erau doar unsprezece doctoranzi la acel curs. Mai târziu, în 1996, după apariția cărții sale despre presă, participau deja peste 60 de persoane la curs, ceea ce era de-a dreptul neobișnuit, chiar și pentru EHESS.


LT: Cum s-a raportat acesta la condiția ta de tânăr bursier și, mai ales, ce ai învățat din contactul direct cu proeminentul gânditor?

TB: Te rog să reții că am avut o relație strânsă cu metoda sa, nu cu el ca persoană. Abia astăzi, am, de exemplu, raporturi personale cu Gisèle Sappiro, succesoarea lui Bourdieu la EHESS, pentru că am participat împreună cu ea la seminariile lui de cercetare încă din 1991. Ne cunoaștem bine de atunci și încă păstrăm legături personale și intelectuale.
Munca empirică este și în prezent importantă pentru mine. Analiza luptelor pentru putere nu exclude analiza formelor literare sau artistice (indiferent de formele de legitimitate pe care le au), deci nici a formelor instituționale cu limbajele lor unice. Foucault practic nu cunoaște conceptul de legitimitate, ci doar confruntarea dintre adevăr și putere, în timp ce conceptul de legitimitate este mai cuprinzător și mai precis.
Sociologia de câmp a lui Bourdieu este preocupată de fenomenul apariției autorilor [authorship], care este o consecință a celei mai faimoase, dar adesea și celei mai prost înțelese, teorii ale sale – anume teoria habitusului. Printr-un joc de cuvinte, Bourdieu avertizează că ideea de habitus nu trebuie confundată cu habitudinea (habitude), confuzie care însă apare adesea. Foucault a dezvoltat târziu conceptul de mentalitate, dar, ca de fiecare dată în cazul lui Foucault, acesta este un efect față de o structură.


LT: Ai păstrat legătura cu acesta și după revenirea ta în Germania?

TB: Din contră, am continuat să mă întorc mereu la Paris. Dar am rămas cu o viziune diferită asupra istoriei, ceea ce a dus apoi în mod repetat la neînțelegeri cu Bourdieu, deoarece el se agăța atunci mult prea mult de sociologia perioadei sale, astfel încât problema istoriei și a puterii a rămas, de fapt, domeniul lui Foucault; însă din punctul meu de vedere, prea era doar o teorie a discursului, fiindcă Foucault pur și simplu nu are sau nu cunoaște conceptul de habitus și capital cultural. Dar asta a dus apoi la teze ciudate în cadrul unor mici comentarii din opera lui Bourdieu. De exemplu, în cartea sa Méditations pascaliennes, Bourdieu scrie că filosoful german iluminist Herder trebuie criticat ca un gânditor conservator, datorită naționalismului său. Din perspectiva de astăzi, acest lucru poate fi făcut și pare chiar justificat – însă numai din perspectiva actuală. În epoca sa, adică din punct de vedere istoric, el este un gânditor critic al Iluminismului, lucru pe care toți germaniștii de astăzi l-ar confirma fără echivoc. În acest caz, Bourdieu privea prea mult prin prisma sociologiei vremii sale. Și în studiile mele empirice privind saloanele istorice conduse de femei în Franța – pe care le-am făcut pentru teza de abilitare –, am fost ajutat, cu toată metoda cercetării de teren, tot de istoricii de la EHESS, care mi-au oferit informații și cifre relevante pe care Bourdieu nu le-ar fi putut cunoaște și de care nu luase seama. Pe scurt: statisticile și constatările istoricilor au fost un „deschizător de conservă” pentru cercetarea mea de teren. Interesant este că am fost de aceeași părere cu [Alain] Viala, studentul său (acum decedat) de la Oxford, care a avut o viziune diferită de a sa în această privință.


LT: În opinia ta, care sunt limitele gândirii lui Bourdieu?

TB: Tocmai aplicarea istorică, care rămâne cu toate acestea foarte importantă. Eminentul istoric german Hans Ulrich Wehler, care a decedat de curând, îl lăudase foarte mult pentru studiul istoriei; însă rămâne această problemă a diferențelor sociale și istorice, care nu ar trebui, de fapt, să existe. Deși Bourdieu a insistat în sociologia sa culturală asupra conceptului de acumulare a capitalului cultural, adică asupra faptului că noțiunea de capital simbolic are un nucleu atât istoric, cât și fizic și că fiecare formă de artă și fiecare realizare în domeniul științelor umaniste acumulează cunoștințe despre propria sa istorie, autoanaliza pe care a recomandat-o în observațiile actuale este uneori lipsită de semnificație istorică. El însuși descrie necesitatea autoreflecției cu termenul de socioanaliză, care se bazează pe psihanaliză, ceea ce înseamnă că propria noastră proiecție trebuie să fie obiectivată atunci când îi privim pe ceilalți. Aceasta este ceea ce sociologul Anthony Giddens denumește hermeneutica dublă a tuturor studiilor culturale interpretative: fiecare proces de interpretare nu este pur și simplu o interpretare, ci o interpretare a unei alte interpretări, astfel încât trebuie să ne obiectivăm prejudecata (implicit și proiecția) absolut permanentă a propriei interpretări și nu numai a celorlalți, ca într-o separare aparent clară a subiectului cunoscător și a obiectului pus sub observație. Cu toate că și Foucault critică această separare binară, în opera sa nu există nicio analiză metodologică a acesteia, deoarece structuralismul sau post-structuralismul său a fost conceput întotdeauna ca o opoziție față de hermeneutică.


LT: Care parte a teoriilor sale crezi că și-au păstrat valabilitatea în această paradigmă în care inteligența artificială generativă, cel puțin ca orizont de așteptare, a început să modifice parametrii consacrați ai dezbaterilor intelectuale?

TB: Distincția dintre cele două forme de capital cultural, cu urmări asupra apariției autorului [authorship] și a inovației. Inovațiile sunt forme de apropriere. Apropierea este o formă cu adevărat personală de capital cultural, care nu poate fi acumulată decât în trupul pur personal și individual. Acesta nu poate fi pur și simplu cumpărat ca pe o proprietate tangibilă – în afară de posesiunea inertă a capitalului cultural, cum ar fi tablourile sau cărțile. Prin urmare, nu se poate argumenta niciodată pur sistemic, ci trebuie să se ia întotdeauna în considerare aproprierea habituală a inovațiilor. Distincția dintre cele două piețe se bazează pe aceasta – anume distincția dintre piața inovației, care renunță la bani în favoarea recunoașterii inovației, și piața dominată de capitalul financiar, unde singurul lucru care contează este succesul rapid, în masă; există, desigur, și etape intermediare care sunt interesante din punct de vedere istoric. În greva scenariștilor de la Hollywood, autorii de texte inițial nu au câștigat pentru că dreptul lor de autor nu a fost recunoscut în mod deschis ca fiind o formă de apropriere, ci pentru că procesele privind drepturile de autor ar fi fost mai lungi și, în cele din urmă, mult mai scumpe financiar. Totuși, în mod indirect, tocmai aceasta este presiunea de a se recunoaște dreptul de autor, care este protejat instituțional prin lege ‒ și, prin urmare, devine costisitor dacă este încălcat. În Germania, a avut loc un proces lung, de zece ani, al trupei Kraftwerk împotriva sampling-ului pe care îl făceau DJ-ii pe baza melodiilor lor; Curtea Constituțională Federală Germană a decis în favoarea pragului de originalitate al dreptului de autor atins de DJ-ii, împotriva trupei de renume internațional Kraftwerk. Acest lucru arată, de asemenea, că dreptul de autor este crucial și că moartea autorului din viziunea lui Barthes este o neînțelegere postmodernă de care inteligența artificială se poate folosi și pe care o poate impune în mod eficient. În producțiile culturale, IA nu poate furniza cunoștințe despre inovații, ci doar ceea ce se bucură de o popularitate de masă. Cu alte cuvinte, diferența dintre producția culturală în tehnologia de succes și științele naturale sunt din nou avantajate, în defavoarea întrebărilor existențiale ale interpretării culturale – de parcă tehnologia ar constitui în sine un progres; aceasta în prezent amenință și democrațiile printr-o creștere a populismului. Artiștii au adesea nevoie de ani extrem de lungi, chiar decenii, până când sunt recunoscuți de publicul larg, deoarece în cazul lor este vorba despre acumularea de cunoștințe și nu doar de favoruri rapide care pot satisface perfect nevoile pieței de masă. În producțiile artistice cu legitimitate instituțională redusă sau inexistentă, acest lucru are consecințe majore, deoarece se presupune că se analizează doar similaritatea produselor și nu diferențierea producției prin apropriere productivă (adică pe diferența drepturilor de autor, ca în cazul disputei Kraftwerk). Acest lucru arată că democrația nu este doar o problemă a majorității – întocmai lucrul pe care îl urmăresc ideologiile politice populiste –, ci că este completată de separarea puterilor pentru a proteja disidența față de majoritate, deci, curtea constituțională, pe care toate formele de populism încearcă mereu să o atace prin eforturi de hegemonie culturală, așa cum s-a demonstrat cel mai clar, în perioada trecută, în cazul Poloniei.


LT: Cu ce alți intelectuali francezi ai avut contact personal?

TB: După cum spuneam, pe lângă studenții lui Bourdieu, mai degrabă cu istoricii, care m-au ajutat – de exemplu [Maurice] Aymard sau [Robert] Descimon –, ceea ce mi-a clarificat motivul pentru care Foucault lucra adesea cu istoricii pentru a-și fundamenta teoriile. Sau, înainte, specialista în filosofie politică a lui Weber, [Catherine] Colliot-Thélène, care era, desigur, și ea apropiată de Bourdieu.


LT: Ai fi putut alege varianta de a rămâne în Paris. Totuși, Berlinul te-a ademenit înapoi. Pare un fel de joc cu mărgele de sticlă între mirajul aventurii și stabilitatea oferită de certitudine. Sunt momente în care te gândești la ceea ce ar fi putut fi dacă decideai altfel?

TB: Parisul este mai deschis din punct de vedere intelectual decât Berlinul, dar și mult mai scump, așa că este greu să trăiești acolo. Aceasta este adevărata problemă și este dificil să alegi între cele două. Dar, în cele din urmă, rațiunile personale sunt decisive în această alegere.

4 iunie 2015 ‒ Thomas Becker alături de prof. dr. phil. Michael Kämper-van den Boogaart
foto: Luciana Tămaș




28 mai 2015 ‒ Thomas Becker împreună cu dr. Larissa Buchholz; foto: Luciana Tămaș




29 noiembrie 2018 ‒ HBK Braunschweig, decernarea premiului DAAD; PD dr. phil. Thomas Becker,
Luciana Tămaș, prof. Thomas Rentmeister, Martin Bretschneider

Interviu realizat şi tradus din germană de Luciana Tămaş
(nr. 9, septembrie 2024, anul XIV)