 |
|||
 |
|||
|
Actori pasivi într-o lume hiper-activă
Timm Badossa: Miezul tare? Nu înțeleg până la capăt întrebarea... Christoph Ortega: Poate mă lași să răspund eu aici – pentru că, da, este o întrebare legitimă. În timpul studiilor, am fost învățați că fiecare creație are în centru un concept și că, pentru a dobândi legitimitate, trebuie să dezvoltăm istorii personale, să încercăm să le facem cunoscute. Când o istorie reușește să stabilească relații cu un număr suficient de mare de oameni, se poate discuta despre succes... T.B.: Bun, dacă acesta este sensul întrebării, sunt de acord cu ceea ce spune Christoph, numai că noi căutăm o non-istorie. Adică încercăm să ne „fofilăm”, să păcălim cumva nevoia asta de recunoaștere, ca să putem acționa liberi. L.T.: Ideea voastră este că dacă ați expune într-o galerie sau într-un muzeu, ar însemna că decizia este la altcineva? T.B.: Trebuie să recunoști că lucrurile stau oarecum și așa. Eu când pun etichete autoadezive sau când fotografiez ceea ce mi se pare interesant în centrul sau la periferia unui oraș, nu am nevoie de aprobarea nimănui și îmi asum eventualele inconveniente. Christoph, la fel... Putem susține o cauză, putem critica, putem evidenția anumite lucruri. Ideile noastre sunt cunoscute, chipurile și CV-urile noastre mai puțin. L.T.: Și spuneți că relațiile voastre cu spațiile consacrate vor rămâne la fel de, să zic așa, distante? C.O.: Sigur că da! L.T. De ce? C.O.: Nu ne vor expune pentru că suntem coșmarul lor devenit realitate, primul pas spre disoluția acestor GmbH-uri (S.R.L.-uri – nota mea). L.T.: Bun, și ce este aici diferit de ceea ce face Banksy, de exemplu? C.O.: Tu ai înțeles că Banksy nu caută recunoaștere, nu vrea statut, bani, faimă? L.T.: Am expus simultan cu el în Trieste – el într-o hală enormă în zona portuară, eu la Studio Tommaseo. Mass-media locală i-a acordat o atenție deosebită. Comparativ, evenimentul meu a fost mai mediatizat în presa culturală din Roma, Milano, Trieste... Aș spune că alergam pe culoare diferite... I-am vizitat expoziția și cred că el vrea toate acele lucruri despre care mă întrebi – statut, faimă... Am citit ulterior că nu era un eveniment aprobat de artist... C.O.: Cam la fel s-a întâmplat și în Hanovra. Banksy caută scandal și se simte confortabil când îi reușește. Noi nu căutăm asta. Și de aceea, după ce am înființat grupul, am decis să ne prezentăm munca numai în acele instituții care ne asigură o totală libertate de expresie și în spațiul public. T.B.: Și am ales să colaborăm numai cu acei curatori care, așa ca tine, nu încearcă să ne impună o direcție. Vezi, ne indispune atunci când cineva, în spatele unor concepte decorate cu neon colorat, încearcă să manipuleze. Adică, o minte antrenată să folosească tot felul de jocuri de cuvinte care îți impune ce direcție ar trebui să urmeze creația ta și cum ar trebui să arate, pentru a fi în „trend”. L.T.: Bun, dar voi sunteți și parte a unui grup care expune și în muzee, galerii... T.B.: Da, ai dreptate, facem și asta sub o identitate de grup. Însă am decis, în timpul pandemiei, să mai nuanțăm. Toți ne voiau vaccinați, izolați, toate cele deja cunoscute. Și atunci a apărut această nevoie de altceva... L.T.: Revoltă, protest? C.O.: Ar fi exagerat să folosim cuvinte atât de radicale. Mai mult nevoia de a ieși din rutină... L.T.: Atunci l-ați întâlnit pe Maximilian? T.B.: Cam în perioada aceea. Dar hai să nu discutăm despre Maximilian (Robert Maximilian Keller – n.m.) în absența lui. Fă o discuție separată cu el... Chiar și noi suntem curioși cum vede el lucrurile. L.T.: Dar nu vorbiți între voi? T.B.: Sigur că vorbim, dar cred că într-o situație ca aceasta spui lucrurile altfel... L.T.: Mi-am notat câteva întrebări înainte să ajung aici și cred că am făcut bine. Ne cam îndepărtăm de scopul dialogului. Deci, cum vă definiți? C.O.: Eu cred că arta ar trebui să fie o formă de ieșire din normal, sau o formă de șoc. L.T.: Un pumn în față? C.O.: Da, o lovitură! Problema este că, într-o perioadă atât de încărcată de probleme cum este aceasta, devine sadic să mai aplici lovituri cuiva. Nu cred că atunci când omul alege să meargă cu familia la muzeu vrea dușuri reci. L.T.: Le vrea când merge cu familia pe stradă? C.O.: Nu, dar oricum le primește! Suntem chiar în perioada campaniei electorale pentru europarlamentare și oamenii politici se înjură prin afișe, fiecare are soluții, fiecare e frumos, bun, corect. Adversarii politici sunt niște japițe... Ridiculizez situația, știu, dar asta nu înseamnă că nu am dreptate. M-a întrebat pe mine cineva dacă vreau spectacolul ăsta ieftin sub ochi? Nu! Deci, mergi cu familia pe stradă și mesteci bomboana... Dar să mă întorc la felul în care ne definim... Cred că suntem actori pasivi într-o lume hiper-activă. L.T.: Asta nu e spus deloc rău! T.B.: Aveam și eu o formulă în minte. Însă mai trebuie să potrivesc ideile. Dar tu ești convinsă că ar trebui să ne definim cumva? Pare ceva de secol XX, treaba asta cu definiția. Acum definițiile sunt permanent aruncate în aer – și nu doar în artă. Există chiar un exces al definițiilor. Unele sunt reciclate, altele – puține – sunt noi. Dar, oricum, toate se amestecă, pentru că oamenii nu mai au timp. Iar definițiile fac sens numai în timp. L.T.: Duchamp spunea că un artist cu adevărat revoluționar are nevoie de cincizeci de ani pentru a fi perceput de un public al său. T.B.: Dar se întâmplă acum mai multe în cinci ani decât în cincizeci în perioada lui Duchamp... C.O.: Da, așa este... Și atunci, când mai are timp „definiția” să prindă rădăcini? Ce sens mai are ea? L.T.: Rolul meu în această situație este să întreb și nu să ofer răspunsuri. Dar, totuși, ca să vă fac pe plac, cred că un artist ar trebui să se poată auto-defini! Este o chestiune de bun simț... T.B.: Pentru eventualitatea că ar putea deveni relevant în timp? L.T.: Sigur, arta, ca și istoria, cere puțin viitor – sau, măcar, promisiunea lui. Așa că, da, pentru o asemenea eventualitate! C.O.: Instituția numită viitor a cam dispărut. Trăiești în prezent și ar trebui să te obișnuiești cu asta. Viitorul este pentru cei care cred. Ai găsit tu mulți oameni care mai cred în ceva în ultimul timp? LT: Sigur, în țara mea de origine, sunt destui oameni cu credințe ferme. T.B.: Probabil te referi la elemente de ordin spiritual, ieșite din cotidianul imediat. Asta este deja altceva. Am întâlnit și eu asemenea persoane – în India, în Maroc, Thailanda... Chiar și în Germania mai găsești asemenea oameni. Uite, și pe tine te-am surprins vorbind despre durată, inefabil, poezie. Dar te-ai format într-o altă țară. Eu vorbesc despre noua generație de aici, despre felul în care se auto-poziționează aceasta. Credința este un concept foarte vag și destul de ușor de relativizat. Să vorbești aici despre poezie înseamnă să fii oarecum împotriva naturii timpului tău. L.T.: Dar am studenți cu care pot discuta despre poezie... T.B.: Sunt convins, dar sunt o minoritate a unei minorități, trebuie să recunoști. C.O.: Voi, românii, și poezia... Nu am fost încă în țara ta, dar am citit un interviu mai vechi al lui Ilya Kaminsky. Spunea că, pentru români, poezia încă mai este importantă. L.T.: Da, este importantă, dar se schimbă rapid lucrurile și acolo... Și, totuși, acestor tineri, aparent desprinși de formulele consacrate de dialog cultural, vreți să le comunicați un anume ceva... C.O.: Este secundar ce vrem. Repet, mașinăria a cedat și mă încearcă sentimentul că se pierde o lume, iar o alta nu se grăbește să îi ia locul. Aș putea să dezvolt această idee, aș putea să enumăr motivele pentru care spun ceea ce spun. Însă aș fi tratat ca misogin, refractar... – și chiar nu mai am stomac să înghit toate etichetările de acest fel. Știi, deodată, totul devine mult prea complex, calci pe vârfuri să nu deranjezi și viața ta se traduce printr-o scuză. Nu știu cum se întâmplă lucrurile în Est, dar știu sigur că aici are loc o disoluție. L.T.: Așa... Și atunci alegeți să spuneți lucrurile incomode într-un anonimat eliberat de furia celor care caută pricini în orice? T.B.: Bravo! C.O.: Asta ar fi o altă diferență față de Banksy. Alte generații, alte reguli! Banksy aparține unui timp în care era onorabil să fii împotrivă. El are în spate o istorie care îi dă un fel de legitimitate. Structurile lui sunt uriașe, imaginile sunt critice, malițioase. Noi am comprimat la nivel vizual acea furie și, pentru vechile generații, rezultatul pare mai modest. Însă pentru cineva care crește cu ecranul smartphone-ului în față, acel „mic” este relevant. Pentru cei care cresc cu privirea orientată în jos, susul devine inaccesibil, dubios, neutru. Cei care își focalizează câmpul vizual asupra structurilor mici văd ca ostile tocmai acele imagini enorme. După cum deja știi, noi și fotografiem ceea ce introduc în circuit alții. Dacă tot aminteai de Duchamp, de la el a pornit ideea că poți expune structuri luate de-a gata. Unele imagini, inclusiv câteva dintre creațiile lui Banksy, sau desene ale copiilor, panouri publicitare ș.a.m.d., le identificăm, le fotografiem, le modificăm și, cu noi caracteristici, le repunem în circuit; unii ar spune că ni le și însușim cumva. Dar unde e problema? Mulți nici măcar nu înțeleg că, din punct de vedere vizual, ceea ce ei propun este valoros. T.B.: În plus, observăm comportamentele noului val de artiști anonimi și semi-anonimi și încercăm să evaluăm mutațiile. Dar, Christoph, desenul unui copil nu este un pisoar... C.O.: Îmi cer scuze! Mă refeream la principiu și, recunosc, asocierea nu este tocmai potrivită... L.T.: Și faceți asta doar în Hanovra și în Braunschweig? T.B.: În tot landul (n.m. Niedersachsen) și în Berlin. Sunt situații în care ajungem și în Hamburg, un oraș pe care îl iubim mult. În plus, păstrăm aceeași conduită când călătorim în alte țări. L.T.: Am realizat un chestionar destul de amplu pentru revista în care va fi publicat acest dialog. Întrebările erau: 1. Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, diferența fundamentală dintre expunerea virtuală și aceea din muzeu? 2. Este expunerea în muzeu superioară celei online – sau reprezintă doar o formă diferită de prezentare a unui obiect plastic? Cum ați răspunde voi? L.T.: Vă considerați irelevanți? Și, totuși, avem acest dialog. T.B.: Da, și ne face plăcere! Tu vei alege dacă este ok să fie publicat sau nu! C.O.: Se spune că, anul viitor, inteligența însumată a tuturor oamenilor care trăiesc pe pământ va fi depășită de inteligența artificială. Va fi un șoc absolut pentru toți orgolioșii și grandomanii care văd fiecare gest al lor ca fiind semnificativ. Chiar dacă acum putem fi văzuți ca anacronici, sunt sigur că nicio formă de inteligență artificială nu ar putea face și nu ar putea gândi lucrurile așa cum le facem și cum le gândim noi. Deci, ceea ce pare depășit azi, poate deveni relevant mâine. L.T.: Vă mulțumesc pentru amabilitate. Poate reluăm acest dialog cândva și vedem cum au evoluat lucrurile.
|
||
Întotdeauna am fost fascinată de felul în care își descriu și re-descriu vocabularele – sau intențiile – scriitorii și artiștii care, din diverse motive, aleg să se sustragă comunicării comune (avangardiștii, în marea lor majoritate; Wittgenstein, Beckett, Cioran sunt câteva asemenea exemple). Dar a frecventa periferia comunicării și a ieși voit din tiparele ei nu înseamnă obligatoriu a o exclude – în primul rând prin creație –, ci a o articula altfel. Timm Badossa și Christoph Ortega par a fi și ei din categoria înainte amintită. Atât doar că aceștia resping dialogul nu dintr-un calcul, ci pentru că, pur și simplu, s-au convins că este inutil. Tot ceea ce cred că poate fi obținut de la ai lor congeneri, adică de la singurul public pe care cei doi tineri artiști îl țintesc, este o privire indiferentă, vag-politicoasă și eventuale invitații la a se auto-culpabiliza pentru fapte dintr-un timp care nu este al lor – iar acest lucru îl definesc ca fiind obtuz, sau, mai direct, o condamnare la autocenzură.
