Cinematografia pentru și cu Valia Santella

Vocea e caldă şi primitoare, fie că e la telefon ori faţă în faţă. Nu există nicio grabă în timbrul un pic napoletan, cu inflexiuni romane, al Valiei Santella. Iar în ritmul cu care vorbește, în pauzele pe care le face, în răbdarea cu care ascultă, se află deja, într-un fel, arta care o descrie.
Scenaristă și regizor, a semnat filme precum Mia madre (Mama mea), Tre piani (Trei etaje) în regia lui Nanni Moretti sau Fai bei sogni (Să ai vise frumoase), Il traditore (Trădătorul) în regia lui Marco Bellocchio. Este câștigătoarea unui prestigios David di Donatello și a unui la fel de important Nastro d’Argento. Actualmente, printre numeroasele sale activități, Valia Santella, împreună cu Bruno Oliviero, ține un laborator care îi călăuzeşte pe aspiranții scenariști printre provocările cuvântului pe care le aduce cinematografia.
Despre ce înseamnă să înveți să scrii pentru film, despre rețeta pentru a realiza un scenariu bun, dar și despre ceea ce lipsește cinematografiei italiene, am discutat pe larg cu Valia Santella.


Mi-ar plăcea să pornesc de la cursul dedicat scenariului pe care îl ții împreună cu Bruno Oliviero. Aţi ajuns la cea de-a treia ediție: cum s-a schimbat în timp și în ce constă? Se poate învăța arta de a scrie scenarii?

Ceea ce s-a schimbat este organizarea. În primul an, eram patru scenariști, așadar gestiunea nu era foarte organică, nu avea o direcție anume. De anul trecut, împreună cu Bruno Oliviero, ne-am orientat spre un laborator. Nu prea cred în reguli, cred în oameni. Ceea ce mă interesează e să înțeleg potențialul celor pe care-i am în fața mea, cu obiectivul de a face ca acest potențial să crească. Sunt ferm convinsă de faptul că singura noastră rețetă suntem noi înșine, felul nostru de a fi specifici.
Poate unii vor fi dezamăgiţi dacă nu vorbim de reguli, structuri, lovituri de scenă, obiectivele personajelor, dar nu mă interesează să vorbesc despre aceste lucruri în mod abstract, ci prin munca efectivă.  Din acest punct de vedere, provocarea este cea de a ieși din convenție.


Vorbeai despre rețete: există rețete sau secrete pentru a scrie un scenariu bun?

Nu cred că există rețete standard. Cred că există o privire cinematografică care, pe de o parte, ține de instinct, iar pe de altă parte, se obține prin muncă. Cu alte cuvinte, faptul de a găsi un limbaj cinematografic specific vine din instinct și ține de capacitatea de a da lumii o lectură vizuală și vizionară, care nu înseamnă delir, ci o viziune fantastică. Dar fiecare trebuie să-şi exercite capacitatea și să-şi îmbunătățească instinctul prin muncă.


Ce-i lipsește cinematografiei italiene, după părerea ta? Și ce o caracterizează în mod specific?

Lipsește capacitatea de a fi epici. Dar au existat şi momente în care am fost. Azi, acest element lipsește și în literatură. Din punctul meu de vedere, acest lucru vine din detașarea pe care autorii o au față de lume și de viața cotidiană. Îndepărtându-se de lume, e mai greu ca universurile să se privească. Altfel spus, persoanele care aparțin unui anumit mediu ajung cu greu să comunice cu cele dintr-un alt mediu, producând astfel o închidere sau o lipsă de ascultare a celuilalt. Eu însămi am experimentat astfel de situaţii: sunt cartiere din Roma în care nu merg niciodată pentru că nu am niciun motiv să o fac. Iar acest lucru produce o societate închisă în compartimente stagnante, căreia îi este greu să producă opere epice.
Specificitatea cinematografiei italiene, însă, este imensa bogăție și pluralitate de talente creative prezente în toate sectoarele, de la tehnicieni până la regizori. Mă refer la faimoasa muncă de artizanat care provine din tradiția noastră renascentistă: principiul atelierului care produce talent.


Nu e uşor, îmi dau seama, dar dacă ar trebui să citezi cinci filme care te-au marcat ca scenarist sau ca persoană, care ar fi acestea?

Primul care îmi vine în minte esteNel corso del tempo, graţie acestui film am înțeles că vreau să mă ocup de cinematografie când voi fi mare. Apoi, mă simt legată de personalitatea anumitor regizori, care au avut un impact semnificativ asupra mea. Mă gândesc, astfel, la Nanni Moretti și la filmul Palombella rossa care fotografiază o situație politică a momentului, iar pentru mine să mă aflu în acea Italie a avut un puternic impact.
Mă simt legată și de Truffaut, mai ales prin modul în care privește personajele și afecțiunea pe care o are faţă de ele. Mi se pare de neconceput să scrii fără să-ți iubești personajele. Mă gândesc și la viziunea despre cinematografie a lui Agnès Varda, la imnul ei dedicat bucuriei de a face film. Apoi, cred că nu se poate trăi fără Kubrick, Scorsese și Hitchcock… Dar acum trebuie să mă opresc, nu-i aşa?