Alda Merini, o viață dedicată poeziei

„Cerul poeziei nu se oprește, chiar dacă persoana fizică este absentă, uitată în alte locuri.” Cu această frază se deschide volumul Fogli bianchi (1987) al poetei milaneze, frază emblematică pentru destinul ei poetic și uman. Între asalturile unui cotidian marcat de repetatele și traumatizantele internări în spitale de psihiatrie, de neîmplinirile conjugale și ratarea maternității, poezia este, de-a lungul anilor, singura aliată constantă, singura certitudine, chiar singura salvare, după cum Merini însăși mărturisește în repetate rânduri.
Evoluția Aldei Merini pe scena poeziei italiene din secolul al XX-lea nu este una constantă și graduală, ci este marcată de discontinuități și de o pauză editorială de aproximativ douăzeci de ani. În 1947, la numai șaisprezece ani, „copila Merini”, după cum o numește Pasolini, ajunge în atenția lui Giacinto Spagnoletti și începe să frecventeze întâlnirile literare care au loc în casa acestuia din Via del Torchio. Aici are ocazia să-i cunoască pe Giorgio Manganelli,  Luciano Erba, Maria Corti și alții, care îi remarcă talentul precoce și maturitatea stilistică. În 1950, îi sunt publicate primele poeme în Antologia della poesia italiana 1909-1949, urmate de volumul de debut La presenza di Orfeo, în 1953. Este un debut în forță, care primește aprecierile unor nume sonore din peisajul cultural al vremii, precum Quasimodo, Pasolini, Sanguinetti. Pasolini, într-un eseu din revista „Paragone”, dedicat poeților orfici, o așază pe tânăra Merini în vecinătatea unor Campana, Rilke, Trakl.  La douăzeci și doi de ani, are deja o voce poetică bine articulată și se bucură de o anume notorietate. Sunt prezente, încă de pe acum, mărcile contrastante ale stilului merinian, care vor deveni recurente în întreaga sa operă: întrepătrunderea misticului cu eroticul, a filonului creștin cu cel păgân, a incandescenței cu umbra.
În anul promițătorului debut, se căsătorește cu Ettore Carniti, proprietarul unei brutării, iar doi ani mai târziu se naște prima lor fiică, Emanuela. Merini continuă să publice, îi apar volumele Nozze Romane (1955), Paura di Dio (1955). Prima perioadă a activității poetice se încheie cu Tu sei Pietro (1961), volum dedicat medicului psihiatru curant, pentru care primește Premiul Gambarogno. Însă Merini se confrunta deja cu episoade tot mai frecvente de cădere psihică, alimentate de îndepărtarea de cercurile poetice, de refuzurile repetate ale editurilor și de o viață familială apăsătoare și neprietenoasă cu nevoia ei vitală de a scrie poezie.
În 1965, are loc prima internare în spitalul de psihiatrie milanez Paolo Pini, urmată de un șir lung de internări și externări, care se vor întinde pe o perioadă de aproape paisprezece ani. Sunt ani teribili, marcați de violența tratamentelor și de ruperea totală de lumea literară. Soțul o vizitează rar, fiicele mai mici sunt încredințate unor rude, ospiciul este acum noua realitate, dură, abisală, indescifrabilă. Totuși, în mod paradoxal, în locul acesta de suferință, pe care nu de puține ori îl numește „infernal”, Merini își găsește un oarecare refugiu. Departe de greutățile vieții din afară, de exigențele soțului și de grijile domestice, simte o stranie eliberare. Poezia în sfârșit își poate recuceri teritoriul pierdut, fie și tulburată de disfaziile de pe urma medicamentelor și a terapiei cu electroșocuri. Poeziile din volumul La Terra Santa (1984), împreună cu proza autobiografică L'altra verità: Diario di una diversa (1986) sunt mărturii despre suferințele și umilințele îndurate între „zidurile ospiciului”, dar, în același timp, aduc la suprafață neașteptate pulsații de vitalitate.
Când ciclul internărilor se încheie, Merini revine în apartamentul din cartierul milanez Navigli. După moartea soțului, rămasă singură, începe corespondența cu poetul octogenar Michele Pierri, pe care îl urmează la Taranto și cu care se căsătorește în 1983. Aici scrie primele patru poezii din ciclul Per Michele Pierri,  placheta Le satire della Ripa și termină L'altra verità: Diario di una diversa. La scurtă vreme însă Pierri se îmbolnăvește, iar poeta suferă o nouă cădere psihică, în urma căreia este din nou internată, de data aceasta în ospiciul din Taranto, mai înfiorător decât cel milanez. Este nevoită să se întoarcă la Milano, Pierri moare în 1988, iar Merini rămâne încă o dată singură, fără mijloace materiale, acceptând cu bucurie orice atenție și orice providențială invitație la masă.
În ciuda lipsurilor materiale inițiale, urmează anii cei mai productivi în plan poetic. Scrie cu frenezie, își împarte versurile necunoscuților, dactilografiate pe foi pătate sau mâzgălite pe etichete, dictate la telefon sau pur și simplu din mers, în baruri sau în fața câte unei vitrine. Nu de puține ori își trimite poemele la edituri obscure, la întâmplare, fără să le mai țină socoteala. Din toată această producție fluvială, criticul literar și devotata prietenă Maria Corti va selecta cu acribie textele cele mai valoroase, care vor fi adăugate în antologiile  Vuoto d’amore (1991) și Fiore di poesia. 1951-1995 (1998), apărute la editura Einaudi. Alda Merini ajunge, treptat, în atenția editurilor mari. Îi apar, tot la Einaudi, Ballate non pagate (1995), Superba è la notte (2000), Clinica dell’abbandono (2004), dar și numeroase alte volume la edituri precum Bompiani, Scheiwiller, Crocetti, Mondadori.
Râvna poetică de-o viață este în sfârșit recompensată printr-o serie de premii prestigioase, între care premiul Librex-Montale în 1993, premiul Viareggio în 1996, premiul Procida – Elsa Morante în 1997, iar în 2001 este candidata PEN Club Italia la premiul Nobel. Despre această revenire galopantă a Aldei Merini în viața literară, Ambrogio Borsani, antologator al operei meriniene, remarcă: „Devine de-acum un simbol național. Este imaginea talentului sufocat și ieșit la suprafață din latența subteranei, simbolul femeii eliberate, al unei vieți care a riscat totul pentru a se arunca în abisurile poeziei, iar după o îndelungată luptă a ieșit învingătoare.” [1]

Mica selecție de versuri pe care o propun oferă cititorului român posibilitatea de a-și forma o imagine de ansamblu asupra poeziei Aldei Merini, urmărindu-i câteva dintre trăsăturile dominante: tema ospiciului suprapusă peste narațiunea biblică, boala și experiența recluziunii, accentele impulsive și cele epifanice, erosul care irumpe din suferință.

din Destinati a morire („Sortiți morții”,1980)

*

Poeții lucrează noaptea
când timpul nu-i apasă,
când amuțește zgomotul mulțimii
și ia sfârșit linșajul orelor.
Poeții lucrează pe-ntuneric
ca șoimii nocturni sau ca privighetorile
în cânt duios
cu teama de a nu-l jigni pe Dumnezeu.
Dar în tăcerea lor, poeții
fac mai mult zgomot
decât o cupolă aurie de stele.

*

Zece ani am trăit în jungla parfumată de sălcii,
eram un trandafir somnolent
pe o bancă mă oprisem să aștept
o boare sfântă care să-mi vindece rănile sufletului,
culegeam iarba așa cum se culeg florile
fără să plâng priveam încrezătoare cerul alb din Affori
sperând că or să răsară stelele,
uneori priveam câte-un nebun în ochi
și regăseam sculptată-n ei umanitatea mea pierdută,
acesta era adevărul spitalului de psihiatrie,
aceasta era lumina sufletului meu inert
ce m-a străpuns precum un fier încins de la un capăt la altul
dar era o dreaptă rezolvare a destinului meu
căci dintr-o gară mânjită de noroi
poți totuși urca spre cărările cerului.

din La Terra Santa („Țara Sfântă”, 1984)

*

Ospiciul e o mare
cutie de rezonanță
iar delirul devine ecou,
anonimatul măsură,
ospiciul e muntele Sinai,
blestemat, unde tu primești
tablele unei legi
necunoscute oamenilor.

Lângă Iordan

Ore întregi irosite
în grădinile ospiciului,
un du-te vino la gardul
sălbăticit de flori,
noi toți pierduți în visul
unei realități ce fugea
zvârlită-n urma noastră
de o himeră oarecare.
Și când se întâlneau
unii bolnavi zâmbeau
la falsele sărbători.
Timp irosit în vârtejuri de gânduri,
îngrămădiți după gratii
ca niște rândunele goale.
Atunci am ascultat predici,
am înmulțit peștii
în vale jos lângă Iordan,
numai Hristos lipsea:
din lume ne smulsese
ca pe o buruiană infamă.

Țara Sfântă

Am cunoscut Ierihonul,
am avut și eu Palestina mea,
zidurile ospiciului
erau zidurile Ierihonului
și o mlaștină cu apă spurcată
ne-a botezat pe toți.
Acolo înăuntru eram evrei
iar Fariseii stăteau sus,
era acolo și Mesia
amestecat în mulțime:
un nebun care-și urla către Cer
toată iubirea pentru Dumnezeu.

Eram un stol de asceți
eram ca niște păsări
și câteodată o plasă
întunecată ne înhăța
dar noi mergeam spre recoltă,
recolta Domnului nostru
Hristos, Mântuitorul.

Am fost spălați și îngropați,
miroseam a tămâie.
Pe urmă, când iubeam,
ne făceau electroșocuri
căci un nebun, spuneau,
nu poate să iubească pe nimeni.

Dar într-o zi din mormânt
și eu m-am deșteptat
și eu precum Iisus
am avut învierea mea,
dar nu m-am ridicat la cer
ci am coborât în infern,
de unde privesc iară cu uimire
zidurile Ierihonului antic.

*

Eram o pasăre
cu pântecele alb și gingaș,
cineva mi-a frânt gâtul
în bătaie de joc
nu știu.
Eram un albatros mare
și mă roteam peste mări.
Cineva mi-a curmat zborul
fără-ndurarea unui sunet.
Dar chiar și întinsă la pământ
eu cânt acum pentru tine
cântecele mele de dragoste.

*

Vine dimineața albastră
în pavilionul nostru:
pe băncile de lemn aspru
scăldate în soare
stau înșirați bolnavii,
nu au nimic de spus,
au căpătat și ei miros de lemn,
nu au nici oase, nici viață,
doar zac acolo, cu mâinile
înțepenite în poală
și ochii pironiți în pământ.

*

Pielea goală, fremătătoare
care adună visele noaptea,
pielea ta goală, fremătătoare
care trăiește fără emoții
mulțumită doar cu lumea
fragilă din preajma-i,
pielea ta nu are adâncime,
e doar capitulare
în fața unui trup bolnav
ce se afundă-n noapte,
e strigătul tău disperat
la tot ce te-nconjoară.
Pielea ta cheamă liniștea
și crește ora încet,
pielea ta ca dulcele absint
poate îți va aduce aurora,
gingașa și sumbra auroră
a primului cânt de aprilie.

din Ballate non pagate („Balade fără plată”, 1995)

*

Când îndrăgostiții își vorbesc
printre arbori,
și pe mii de străzi nefericite,
când iedera o îmbrățișează
ca pe un cânt,
când află harul
în spicele răvășite
și-n floarea pomilor înaltă,
când iubiții gem
ei stăpânesc pământul
și-aproape sunt de Dumnezeu
ca sfinții în extaze.
Când îndrăgostiții vorbesc despre moarte
ei vorbesc despre viața veșnică,
conversând într-un fin esperanto
știut numai de El.
Graiul lor pângărește,
dar cheamă harul infinit
al unei mari iertări.

Prezentare și traducere de Dana Barangea
(nr. 3, martie 2021, anul XI)