Alessandro Pertosa, scriitorul care unește poezia, filosofia și scena

Autor complex al generației sale, Alessandro Pertosa propune o literatură care refuză granițele dintre genuri și discipline. Poet al interogației, dramaturg al conștiinței și eseist al libertății interioare, el readuce în centrul culturii italiene ideea de gândire vie, aceea care unește reflecția filosofică și intensitatea expresiei poetice.
Născut în 1980 la Civitanova Marche (Italia) și stabilit la Ancona, Alessandro Pertosa aparține acelei categorii rare de autori care traversează cu naturalețe domeniile gândirii, literaturii și artei. Scriitor în sens deplin, își construiește opera ca pe o formă de reflecție vie asupra condiției umane, a limbajului și a raportului dintre libertate și credință.
Specializat în filosofia limbajului, domeniu pe care îl și predă la institute universitare din regiunea Marche, Pertosa îmbină rigoarea gândirii cu neliniștea poetică. Volumele sale, De la economie la eutelie [1]. Scântei de descreștere și de anarhie (2014, Edizioni per la Decrescita Felice), Blestemată fie republica întemeiată pe muncă (2015, Gwynplaine), Patimile. Cu ochii celorlalți (2019, CartaCanta), Însemnări cu privire la  fisurile istoriei (2020, Puntoacapo), Cassandra (2020, CRAC Edizioni), Cuvântul lui Isaac (2023, Puntoacapo) și, în colaborare cu Lucilio Santoni, Nebunii din Sànpert [2] (2025, Graphe.it), reprezintă etapele unei scriituri care refuză orice confort ideologic și se deschide către căutarea unui sens profund al existenței, dincolo de sisteme și convenții.
Poezia lui Pertosa se distinge prin densitate și claritate interioară. Ea nu cultivă metafora decorativă, ci tensiunea etică și metafizică a cuvântului. În Passio, carte distinsă cu Premiul Camposampiero (2021) pentru Poezie Religioasă, autorul reconstituie ultimele ore din viața lui Iisus prin vocea celor care au asistat la răstignire.  Nu e un text de devoțiune, ci un poem al conștiinței umane în fața durerii și a miracolului. Critica italiană a remarcat în această operă „capacitatea de a reda tăcerea ca formă de teologie” și „un lirism fără patetism, alimentat de un sens autentic al tragicului”.
Ca dramaturg, Pertosa reinterpretează miturile clasice într-o cheie contemporană. În adaptarea sa după Antigona, centrul de greutate se mută dinspre destinul eroic spre drama lucidă a puterii și fragilitatea celui care o exercită. Personajele devin oglinzi ale dilemelor moderne, între lege și conștiință, între responsabilitate și neputință.
Între poezie, teatru și eseu filosofic, scrisul lui Alessandro Pertosa se configurează ca o căutare a sensului într-o epocă a fragmentării. Este un autor care restituie literaturii funcția de interogație și gândirii puterea emoției. Într-o cultură grăbită, vocea lui rămâne una meditativă, lucidă și profund umană, un gest de rezistență prin cuvânt.
Textele care urmează sunt extrase din volumul Floarea fotbalului, aflat în curs de apariție. Titlul are o valoare metaforică, evocând universul fotbalului ca oglindă a condiției umane, a pasiunilor și fragilităților sale.

Floarea fotbalului
(un trandafir al speranțelor și al jucătorilor)

Cu vârful degetului aș putea
să-i ating conturul mătăsos,
s-o ridic la inimă și s-o miros
din boboc,
ca să-i fur în zbor parfumul
și odată cu el plânsul, durerea, furia
celor care nu mai ajung
și cad înapoi, retrogradați.

De la balustrada iluziilor
nu găsesc cuvinte să spun trandafirul
șoptit la urechea unui copil
care zâmbește fără să ceară răspunsuri,
fără să întrebe sensul,
nici direcția, nici sfârșitul meciului
sau dacă, în taina unei mingi,
ascunsă cine știe unde,
nu se află secretul vieții.

Nostalgia atacantului
(lui Lucilio Santoni) [3]

Atacantul nu-și țintuiește prea mult privirea asupra propriului gol. Dacă mingea intră în poartă, se bucură doar cât ține uitarea. Apoi revine la centru și o ia de la capăt, cu aceleași sprinturi, driblinguri, oprirea cu vârful la centrare. Și, în timp ce aleargă, îl cuprinde o nostalgie ciudată, dorul de a se întoarce spre tribună:

și atunci șutul devine fulgerător.

Să lovească plasa, mingea asta blestemată și dragă totodată. Și să se poată striga din nou, să se poată uita, iar și iar, gloria clipei:

Ca apoi, dintr-un nou avânt, totul să reînceapă.

Ultimul meci

I

Și vine, în cele din urmă, ziua
care n-ar trebui să vină niciodată
ziua aceea nebună, cu un cer brun,
într-o ploaie de stele potrivnice,
când totul pare o mare de foc
și capul îți zvâcnește de amintiri,
în clipa schimbării,
în minutul optzeci și unu.

Din tribună, aplauzele te țintuiesc
în fața destinului care se împlinește
acolo, pe terenul de joc,
iar ultimul meci
are gustul celui dintâi,
același tremur al inimii
dar acum sunetul e surd,
aproape stins,
ca atunci când moartea se apropie.

II

Fiecare poveste începe
cu un gust intens
și se sfârșește mereu
printre ruine risipite
și amintiri acre, ca oțetul.

Un copil cu mingea în mâini

Un copil
cu mingea în mâini
este o promisiune de viitor
care poate va lipsi mâine,
așa cum îi lipsește fiecăruia visul
când i se sparge în fața ochilor
coaja dură a prezentului.

Dar chiar și în fundul butoiului,
cu gleznele în cenușa lumii,
adultul se va ridica pe hotarul
ultimului său orizont,
gândindu-se la zilele copilăriei,
când avea mingea la picior, împotriva tuturor,
până în gloria plasei,
și va simți din nou
bucuria ricoșeului mingii
de peretele curții,
în vârtejul imaginației sale,
și va începe iar să zâmbească,
să privească lumea
din perspectiva unui incendiator
pentru că un copil
cu mingea în mâini
dă foc cerului.

Psihologia rezervei

Genunchiul m-a trădat,
în seara durerii, la un tackling alunecat,
când ligamentul încrucișat a trosnit.

Și e greu, acum, să urci din nou panta.
De pe bancă, meciul e altul:
speri ca titularul să greșească,
sau să nimerească bara
și să pună echipa în încurcătură
poate atunci vei înceta, în sfârșit,
să fii cel
pe care nu-l alege nimeni niciodată.

Da, știu, fotbalul se joacă împreună,
tenisul e altă poveste,
și mirosul ierbii, gloria...
Ochii mi se umplu de lacrimi,
iar în urechi îmi bate un rock’n’roll
al victoriei.

Dar numele meu
nu urcă niciodată până la cer
rămân la margine,
ca într-un vis văzut printr-un văl subțire.

Prezentare şi traducere de Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 11, noiembrie 2025, anul XV)

1. Termenul eutelie (din gr. εὐτέλεια) desemnează o stare de echilibru și suficiență interioară, opusă excesului și consumerismului. În filosofia contemporană a decrescenței, conceptul indică arta de a trăi bine cu ceea ce este necesar, într-o simplitate conștientă și armonioasă. Alessandro Pertosa folosește noțiunea în sensul unei alternative etice la economia productivistă.
2. „Sànpert este un rege care și-a pierdut Dumnezeul, acolo sus, și supușii, acolo jos.
Și se trezește bâjbâind în căutarea unor întrebări infinite, singurele care l-ar mai putea ține în viață”. (Este explicația oferită de autor în interviul publicat pe Graphe.it.)
3. Poemul este dedicat lui Lucilio Santoni (n. 1963), scriitor și teolog italian, prieten și colaborator apropiat al lui Alessandro Pertosa, alături de care a semnat volumul Nebunii din Sànpert.