Alina-Monica Ţurlea: „Mi-aș fi dorit să eliberez toți îngerii prin pori”

Sub titlul Mi-aș fi dorit să eliberez toți îngerii prin pori, publicăm un grupaj de versuri de Alina-Monica Ţurlea, poetă italofonă şi traducătoare, care trăieşte în Italia din anul 2000. A debutat în 2019 cu volumul de poezii La mia Quintessenza (Ed. Aletti, Roma).
În limba română a publicat volumul Academia însinguraţilor (Eikon 2022), despre care Vianu Mureşan scrie: „Tușa stilistică personală este extrasă dintr-o sensibilitate care-și ascunde țipetele, accentul particular învăluie vocile memoriei cu un ecou melancolic. Din aburii amintirii răsar chipurile părinților, ale bunicilor, din dor se înfiripă efemeride iconice cărora versul le dă strălucire și contur. Există pierderi și păreri de rău, există lucruri neîmplinite, locuri goale în istoria personală pe care împăcarea și simțul matur al destinului le prefac în imagini de mare delicatețe expresivă. Există stări meditative cuprinse în imagini laconice, există rostiri sentențioase în care se închid gânduri hrănite din sine, există Zile... din care se compune un calendar al ciclului poetic, care vertebrează arhitectonic desfășurarea temelor. Academia Însinguraților este o carte polifonică, un complex literar în care poezia absoarbe voci și formule multiple, pe care le topește mai apoi într-o modulație orchestrală comună”.

Ziua luminii:

În duminica unei primăveri, m-am întrupat
în cuvinte rostite.

sub pielea ascunsului

mi-aș fi dorit să eliberez toți îngerii
prin pori
să-mi dovedesc că manevrele ascunse
de a stoarce
metafore
erau doar îndoieli
ghemuite cu forța
în casa fără ferestre, fără uși ce sunt

tot aici mi-am respirat și cicatricele

inima bate disperată în urechea stângă




Ziua în care mi-a fost teamă
să-mi mângâi chipul:

Sensul lucrurilor e o pătură de cobalt
întinsă până la sfârșitul zilelor.


scris pe trup

cuvintele sunt măcinate...
ca și prezentul:
forma aparenței unei voințe
se conjugă la viitor
fluid precum uleiul
într-un moment infinitezimal
ca o alternativă
fără teamă de incertitudine

pasărea neagră sfâșie cu un țipăt cerul

moartea scrie pe trupurile nevinovaților
spionând mugurii cireșilor




Ziua mugurilor sfioși:

Pe un talger, un suflet degerat silabisește:
m-au dezmoștenit de iubire.


astăzi îmi scriu tăcerile,
păstrez cheia gândurilor unui carantinat,
iar mâinile îmi miros a pâine

sunt un fugar, poate

un înger alb a ajuns în vârf, pe Golgota
mama călătorește singură în al șaptelea cerc

într-o cămașă albă

în patima lui Hristos, crucea este mângâietoare

„Ciel! Sommes-nous assez de damnés ici-bas!”*

în această frică, omenirea nu are vârstă
pe paturile de spital, cearșafurile albe sunt impregnate
de suferința trupurilor care au trecut pe-acolo

câte suspine de durere!
câte rugăciuni!
privirea e tot mai obosită în acest iad
un cânt se aude în cer:

sufletele nu vor fi judecate


* A. Rimbaud




De ziua mamei:

Singurătatea linge oasele îmbătrânite
ca o umbră trădată de nori.

scriindu-mi viitorul

sub pleoapele abia deschise ale nopții
un gând ce învăță să-și înece nefericirile atotveghetoare
și să drămuiască rătăcirile
dorurile
timpul înfățișat
epitafuri oaselor zdrobite
apoi vitaminizate

o stea a jurat lumină zorilor
și-o voce a dospit în cumințenia
noului trup
înghesuind cuvintele nerostite
ale unei femei
ghemuite la picioarele crucii
descifrând lumini la granița întunericului
murmurând un cântec de leagăn
împărtășind amintiri
din partitura unui necunoscut
apoi, la asfințit
a deschis pântecul neanesteziat

cu tăișul învierii
scriindu-mi viitorul

s-a scurs sângele celui mântuit
în venele pământului ce-a rodit mai apoi
înălțare




Ziua în care mi-am culcat picioarele
pe pieptul tău:

Ușile au fisuri,
iar roiul de gânduri s-a ascuns în mugurii sfielnici
sub licărit de lună.

traducerea intraductibilului

buchetul de dorințe s-a ofilit,
iar otrava depresiei tot sapă în ochiul stâng

ne trebuie un alibi să ieșim din casele
în care s-au sedimentat suflete
s-au disipat clipe
sub legea balivernelor
acceptând izolarea impusă dogmatic

îmbrățișările, întâlnirile
le-am pus la păstrare în cutii
asemenea amintirilor dragi din copilărie

zilele și-au aplecat capul
și-au îndoit genunchii
în miez de noapte rece
cu iz de absurd

geometria lumii nu o mai putem îmblânzi
amânăm viața pe termen nelimitat

Alina-Monica Ţurlea
(nr. 3, martie 2023, anul XIII)