Andrea Zanzotto/2: „În spatele peisajului”, mică antologie poetică

„E o poezie extrem de cultivată, a sa, un adevărat plonjon în acea pre-expresie care precede cuvântul articulat și care apoi se mulțumește cu sinonime de ghicitoare de cuvinte ce se alătură doar prin afinități fonice, de bâlbâieli, interjecții și mai ales iterații. E un poet percutant, însă nu gălăgios: metronomul său e poate bătaia inimii  […]. O poezie inventariată ce sugerează cu putere și acționează ca un drog asupra intelectului judecător al cititorului”. (Eugenio Montale, 1968)

„Iată primul elogiu pe care vreau să-l fac lui Zanzotto: el e un poet liber […]. Ce ne prezintă în În spatele peisajului Andrea Zanozotto? Taina unei panorame, o descoperă în fiecare dimineață și la amiază și seara și noaptea, o descoperă în fiece clipă, în fiece minimă fluturare de aripi a anotimpurilor, în fiece schimbare și fiece plinătate de anotimp […]. E un mod leopardian de a simți peisajul […]..Iată: un sat, citindu-l pe Zanzotto, cum veți vedea, frust, violent, filtrat, care continuă să se strice și să se regenereze, un sat aerisit, un sat de vrăji și de idile desfigurate de tragedie”. (Giuseppe Ungaretti,1954)

Publicăm o primă parte din antologia poetică Andrea Zanzotto tradusă şi îngrijită de George Popescu.


Din

A che valse? (La ce-a folosit? )
(1938-1942)


Chip

În ilustra casă cu sculptate
ivorii, cu prețioase steme,
cu frunze și flori de sticlă,
un menestrel cântă printre
palizi meseni
lauda bucatelor
peste care răspline gem
vasele de roze zăpezi,
lucește aroma portocalului,
bogata hrană îmbogățește cupele.

Dar, cu nobile dureri în inimă,
mesenii prin uimitoare vitralii
departele azur contemplă
și aurul buclelor
le arde asemănările
și ochii în care se iscă perla
și roșiile buze ale chipului  

Sărutări și spini apasă-mprejur,
candelele
ridică ziduri de marmoră,
sub mese
mut splendid câine e moartea.

(1938-1939)



La acest pod

La acest pod
sfârșește frigul pajiștii
sfârșește frigul cerului
și al oarbei lumini,
sfârșește frigul chipului tău
și al inimii tale asemenea unei cruci,
sfârșește soarele cu spini.

Dănțuirile tainice ale apelor
și arborilor
în jur la soarele-mblânzit
eu le aud în frigul pajiștii
ce se-adâncește sub pod.

(1942)



Din

În spatele peisajului
(1940-1948)


Cât de îndelungat

Cât de îndelungat între grâul și vântul
acelor înalte tavane,
mai largi decât cerul,
cât de îndelungat v-am lăsat
scrieri ale mele, riscuri ofilite.
Cu îngerul și cu himera
cu străvechiul instrument
cu jurnalul și cu drama
ce-o joacă nopțile
pe rând cu soarele
v-am lăsat acolo sus ca să salvați
de arsurile luminii
acoperișul meu nesigur
coșurile nehotărâte
terasele pe care umblă-nnebunită grindina:
voi, unică umbră a iernii,
între demonii gheții umbră.
Molii și fluturi dăunători
șoareci și cârtițe coborând în letargie
vă agățară și vă afânară,
spre voi săgetător și capricorn
își înclinară recile săbii
și acvariul și-a potolit în tăcerile sale
în transparențele sale
un an scânteind de sânge, o pierdere
inexplicabilă a mea.
Deja prin voi cu zugrăveli sublime
de reci antene și acoperișuri
se-nalță împrejur noile zile,
deja fiecare își înalță și scutură
mucegaiurile și zăpezile din mări;
și dacă la voi înalț cornișe și corzi
spre prisma ce vă alege
spre aurora ce vă găzduiește,
inima mea spintecată de viitor
nu se-ngrijește de lumini și de lanțuri
ce încă apasă la margini.



De-acum

De-acum primula și căldura
la picioare și verdea ascuțime a lumii

Covoarele descoperite
balcoanele mișcate de vânt și de soare
liniștitul vierme de păduri spinoase;
răul meu de departe, mătasea răvășită
precum o altă viață-n piept

Aici nu-ți rămâne decât să te-nfășori în jurul peisajului
aici să întorci spatele.



Elegie pascală

Paște vântos ce urci spre crucifixe
cu toată paloarea ta disperată,
unde-i crudul preludiu al soarelui?
și trandafirul vaga profeție?
Din grădini de marmoră
iată mielul înjunghiat
lăstărind umila primăvară
și iluminând relele morților
paște vântos ce relele le face mai acute

Și dacă-i adevărat că supus m-au hărăzit
acestui gol timp
spre exaltarea lui mâine,
atât mi-am dorit
această ghirlandă de vânt și de sare
aceste povârnișuri ce trupul
rănit de cristal mi-au alinat;
am ars prea pura pâine

Ușoare febre lumina coșcovesc
în toate povârnișurile paștelui,
ucid vinul înghețat al urii;
a mea e această neliniște
ierusalim cu zăpezi reziduale,
beteala se adună în
cămări în cuști larg descuiate
unde marile păsări au clocit
culori de ouă și de daruri trandafirii,
iar cerul și lumea nedemn altar
al tăcerilor ușoare sunt.

Crucificată ultimelor raze e umbra
gurile nu sunt decât sânge
inimile nu sunt decât zăpadă
mâinile sunt imagini
infirme ale serii
care blânde victime le tăinuiesc la sân.



Mătăsoasă

Sclavă altor anotimpuri
și nopții cavernă de noroi
luna căzu;
din diguri ce hăuri călăuzesc
din mușchiul ce taie văile
din sfâșiatele lanțuri ale zorilor
se ivește și se revarsă
apă crudă de primăvară.

Însă somnul vostru sătul
de mâncare, atât mă-ntreține,
prea fericite larve,
că pământul ieri prăvălit
geme de roze, iese soarele
din bobocul de zăpadă,
vigoare cucerită pretutindeni
calm hotărât al azurului.

În belșugul dimineții
vânt și mătase
țesând tăceri de arbori, din înaltele
bolți ale dumbrăvilor
munților și zăpezii.

Prin odăile gemând
de năluciri și singurătăți
pe multele etajere ale zăbrelelor
printre mâinile strălucitoare ale hranei

rămâne departe de voi uneltirea
nețărmurită a furnicilor.



Amar

Pustiul anotimp
în apa din ogrăzi
își scutură bucuriile
și se prăvale de pe coline.

Spre munții cu pășuni
revine azur și amar
de vânturi, revine spre câmpuri
hramul tăcerii.

Și plânsul tău rece
stăruie pe granițe goale
contra semeției de purpură
a mustului și a grădinilor

în timp ce astrul cel crud
al leneșelor sfere
din nou germinează și cu credință
sporește în tăria sa.

Măreț sigil, demn
sfârșit, adânc gol,
spadă ce cu moarte pecetluiește
pe vecie cerul și lumea,

al hăurilor discipol
ce aurora împietrește!
În umbra toamnei
aromește pădurea închisă.



În tărâmul meu

Ușoare de-acum sunt visele,
de toți iubite
cu ele mă-ntrețin în tărâmul meu,
pofticios de zahăr mă simt;
dincolo de piață și de salvia roșie
se-adăpostește ploaia
împrăștie rumori
și bocetul hazliu
de care te-ai temut cu-atâta fantezie
această greșeală a zilei
și negrul său de șarpe inofensiv

Strălucesc sticlele întoarcerii mele
și mânerele casei mele,
colinele sunt cele dintâi la
sosirea umedă a cerurilor,
răsplină de aur apa în ciutură
întreagă-n ogradă țărâna
și rimă face cu colina

Din ușă în ușă iubire se strigă
în dulcea devastare
iar limpede soarele stă aplecat
pe-o altă pagină a vântului.



Spre frunză și gem

Spre frunză și gem se deschid
în mâinile tale cărțile de joc,
păpădiile se fac grămadă aici
pentru tine din stâne și munte;

cereala zgâlțâie luna
mai, atât de aproape încât
lumina înspicată înțeapă
ochii vigilenți ai turmei,

încât spicul este monedă
este zălogul casei tale,
încât spicul de la amiază
deja se strecoară în jocul tău.

Vălișoara de iepuri e cea
care are un verde atât de tulbure,
închipuita lună e cea
pe care amiaza o limpezește.

Pe cartea deschisă a primăverii
amiază stăruie pe vecie,
e pictată ca eu s-o trăiesc în insulă,
în ocean, ca eu s-o trăiesc în iubirea
unei luni ce se opune lumii.



Apa de la Dolle 

Vine acum să mă consoleze
cu o lungă vizită
apa de la Dolle
ce-a adus zece coline în sat
a fugit printre albine și castelele lor iscusite
a prins formele senzuale
ale unei insule cu nisip cristalin,
vine acum apa aceasta pe care-o susur
fiindcă transpare din gemenele
tale picioare;
fiindcă îndelung
a ezitat în scrinul de umbră
unde smochinul se-arată drept paznic
iar soarele nu mai face mușchi ori ferigi,
unde deja sunt deschise
scenele de praznic ale cerului.
Apă neștiutoare de argilă
care deja scapă din încâlcelile sale,
mândră de roșul de-o clipă
al florilor acum sărbătorite,
tu te duci oriunde adulmecând și ispitind
cele mai încăpățânate singurătăți:
lăsați-mi-o mie,
pentru mica mea lanternă de melc
pentru grădina unde jneapănul e arendaș,
pe ea cu atât de îndesitul alfabet
pe ea ce are mesaje
despre nobile invazii
ale aștrilor ce revin de pe Alpii
de-acum îmbelșugați în argint,
pe ea care promite
o noapte răcoroasă ca un mâine. 



Iubirea infirmă a zilei

Iubirea infirmă a zilei
munții pustii devin
și inaccesibili de-acum.
Cimitirele întunecate potpuriuri
au cules aroma gunoaielor,
nesfârșitele gale ale ploii
se subțiază
și merg spre cerurile de hârtie
ale florii soarelui și ale pânzelor.
Îndelung șovăie verdele
în haltele pajiștilor
și printre pofticioasele albăstrele,
umbra a căzut în piețe
s-a făcut reci și umezi cerbi.
În oraș slăbite de mucigai
născute sub vânturi
în vitrine și giuvaiere
copile nezărite
își descuie mireasma lor
de pură crizantemă.
Obosită cumințește degetele
de ceară și dezvăluie purele
liniaturi zăpada
în balcoane și curți.
Din vasul său aromat
înserarea aricită de vlăstare
zăbovește deasupra lentei
scufundări a lumii.



Acolo sus pe pod

Acolo sus pe podul de la San Fedele
unde seara se umple
de fân rece
și unde ploaia își strânge
toate pânzele jilave
de ieri stă o copilă blondă
ce are un nume ca o coroană
și care-a pierdut pe veci
o mână salutând un trandafir.

Pe țărmurile întunecate ale fânului
stăruie o corabie de ploaie
părăsită de noapte

Din strâmtorile izvoarelor
acolo se sloboade uneori
dalia împodobită cu roșu
și înlumină crisalida
învălmășită a soarelui.

Acolo un animal azur
se vlăguiește în vizuina sa
iar vara-nlănțuită de zăpadă
alt fruct decât pe sine nu cunoaște.



De ce ne aflăm?

De ce ne aflăm dincoace de Alpi
pe această mică râpă
fiindcă am crescut printre ierburi de noiembrie
ne încălzește soarele la ușă
mamă și fiu la poartă
noi cu ochii pe care gerul i-a hărăzit
să vadă atâta lumină și iarbă.

În dimineți, dacă-i adevărat,
de pe trei munți transparenți
mă trezește zăpada;
în dimineți grădina e cea
ce stă într-o mână
și nu produce decât cochilii,
este pivnița furnicilor
este cicoarea, plăcuta gratuitate
răsfirată în degetele mele,
în calea unui vânt ce nu-ndrăznește să ne tulbure

Are gust de brumă
mărul ce mă bine-dispune,
în grânar zăbovește o rază prietenă
și vechiul ziar de praf imaculat;
și întreaga tăcere de mușchi
pe care o pierdem pe văi
face și drumul ușor
ca și potolirea soarelui
ce se-adună spre-a ne privi
iscându-ne pe la porți.

O, mamă, măruntă ți-e vremea,
acolo mă duci să mă mângâi
și acolo-i iarba de noiembrie,
acolo e libera sănătate a apei,
sănătoși ca apa noi suntem;
acolo îmi irosesc leneviile
în care mă cufund și care tot mai mult
se risipesc tăifăsuind cu noaptea

Nu mai ajung la fântână, nici la pășuni
nici amintindu-mi ce nici tu nu-ți amintești:
doar soarele ce strălucește ca un lucru al nostru,
doar sete și foame la ceas îndreptățit
și tu, mamă, care totul
știi despre mine, ce totul ții în mâini.

Cu escorta ta și a ierbii
și cea a lămpii precare
căreia îi zăresc sfârșitul,
visez uneori la lume și privesc
din înalt iarna din nord.



În vale

Dincolo de ușa mea ultimele coline
ale anului și ale războiului
se-nalță în vântul de Nou An,
un om ce nu suportă
legile nopții
și care are degetul mic de aur
se-anunță pe drumuri
prevestindu-și darurile,
eu merg la podurile staulului.
Și chilimbarul pe neștiute
a crescut peste tot pe unde
a sporit bucuria
celui ce nu știe vorbi
decât spre a-și cunoaște
obscurul matrimoniu.
cu cerul și pădurile;
cârciumile și grădinile
se revarsă în bucle de cicoare
de melci prea dulci
cu prețioase zaharuri,
o stea din ținuturile sale
de cristal singuratic
a îndrăznit să se întindă prea ascuțită,
insecta urcă la purul chip jignit
și se preface-n fluture
și amăgește prea recea pulbere
focuri scarabei siguri
își fac culcuș din Alpii cei noi
și din cerul cioplit de ziua de mâine.

În vale scârțâie uși
și zăvoare, în vale
mi-au pregătit dorita mâncare
mi-au făcut patul
de crudă cicoare și de vâsc. 

Vechea casă a lui Andrea Zanzotto din Pieve di Soligo (Treviso)

Prezentare şi traducere de George Popescu
(nr. 9, septembrie 2019, anul IX)