Andrea Zanzotto. „Vocativ”, mică antologie poetică

„E o poezie extrem de cultivată, a sa, un adevărat plonjon în acea pre-expresie care precede cuvântul articulat și care apoi se mulțumește cu sinonime de ghicitoare de cuvinte ce se alătură doar prin afinități fonice, de bâlbâieli, interjecții și mai ales iterații. E un poet percutant, însă nu gălăgios: metronomul său e poate bătaia inimii  […]. O poezie inventariată ce sugerează cu putere și acționează ca un drog asupra intelectului judecător al cititorului”. (Eugenio Montale, 1968)

„Pădurea e limba însăși, selva oscura: semnificații pierdute, pentru care e nevoie a reface calea și viabilitatea și devierile; a raeface Galateo, profitând de cele mai frumoase mișcări ale limbajului spre a da o frumoasă lovitură, a dansa în jurul frumuseții Absentului din fiece poem, întru gloria a ccea care cu adevărat lipsește”. (Michel Déguy, 1986)


Publicăm a doua parte din antologia poetică Andrea Zanzotto tradusă şi îngrijită de George Popescu.


Din

Vocativo (Vocativ)
(1949-1956)


Râu în zori

Râu în zori
apă nerodnică tenebroasă și zglobie
nu-mi răpi vederea
nu lucrurile de care mă tem
și pentru care trăiesc

Apă inconsistentă apă neîmplinită
ce miroși a larvă și trecătoare
ce miroși a mentă și deja te ignor
apă licărire neliniștită la picioarele mele

de pe verande înșiruite
cu flori prea mult iubite rupi ancora
te-apleci și zbori
dincolo de Montello și de scumpul aspru chip
când eu râvnesc la primăvară.



Caz vocativ

I.

O, trunchiuri ale mele distrate
gânduri în care mă încred și mă văd,
lacom vocativ
descreierat elan.
Cum desfrânat și vlăguit
învăluie un cer
armonii de ciuntite crengi, vene
îngândurate șuvoaie
și aici jefuiește
deja felinarele stănoagelor
le substituie binele.
Cum cablurile se roiesc pe creste
creste retezate de macara pentru antene
și monstru înrăit
încă de mai `nainte răsturnat
viitorul devine.
Sunetul mișcarea
iubirea se stinge în zgură
în palidă, plăpândă
făclie soarele îmi scapă.
În această limbă vorbesc
eu cele ce vor trece.

II

Ani risipiți sub arcul văpăii
din după-amiaza vârtejurilor,
ani unde așteptarea m-a topit,
unde sfâșiat am invocat întoarcerea;
acolo îndărătul vieții mele,
la mușcătoarea
torențială damnare
pe care amiaza de-acum o interzice și vana
perenitate a soarelui.
Tremur și plâng între păduri?
O, noduri verzi, dușman
desiș de falduri revărsate,
pământ – trecut tombal –
de unde a mea
limbă cu disperare
se descâlcește
și șovăie; șovăie dacă din dosul
amuțit al muntelui
zgâlțâie leproasele sale frunți cerul.
Ah, pașnică plimbare a mea,
drăgăstoasă însuflețită plimbare. Văd
ferigi foșnind și irosindu-se în negrele
șuvoaie și în rătăcite
inferne, vârtejuri atomice, pudoarea de urzică
și vinul și dulcea lucrare a lui Dolle
pierzându-și lucirea,
și vița înclinându-se osificată
vânturată peste case și strugurele
lăcătuind vântul și ziua.



A exista psihic

Din acest artificios pământ-carne
palide acumulate simțuri
și susurări și tăceri,
din această mâzgă de întâmplări
– singure ce-au hărțuit șiruri de sprâncene
lin destrămate pe gâturi –
din această prelungă clipă
înghițită de zăpezi, înghițită de vânt,
din tot acest care n-a fost
primăvară nu iulie nu toamnă
ci doar biată spirală
ci doar psiche,
din tot acesta care nu e nimic
și e tot ceea ce eu sunt:
un atare adevăr geme în sine însuși,
se vrea măr care sporește și se înmoaie.
Licăr acid ce-ai țesut
arderi în infern
ale atomilor și chinul
oribil de alge și de viermi,
licăr-ou
care în cel ce moare mucoasă faci vorbe
și iubiri.



Colocviu

„Acum seninul s-a întors clopotele răsună de vecernie, iar eu le ascult cu o mare mângâiere. Păsările cântă vesele în cer de ce? Peste puțin e primăvară și livezile își vor îmbrăca mantaua ei verde iar eu ca o floare ofilită privesc toate aceste minuni”
Scris pe un zid la țară

Prin toamna-nșelătoare,
prin mohorâtele
păduri merg înfățișându-mă în calmul
risipitor, departe de trudă
și chinuitul rău.
Cu gingășie
simt dalia și crizantema
dând fruct oriunde în spatele
mușchiului, pe pâlpâirea din adânc
de ape line și blânde.
Puțin probabil a trăi de la un ceas
la altul alături de mine și de tufișuri
la ultimul tremur
al răsfățatei luni,
vocale frunze emană
intimul licăr al văii. Și tu
într-un martie etern clopotele
vecerniilor, minunea
îmbobocirilor și a pădurețelor păsări
și a lentorii, în povârnitul zid
în strofa dăltuită hămesit mă chemi;
în zidul deschis de poli și viermi
norocul marte
îmi explici tu cu sărace
prea-ndepărtate erori, mie în forfota
de octombrie de altfel năucit
la alte suferințe atent.

Singur vei fi, var șters și semn,
singur vei fi cât dura-va uitarea
sau viața ne va răbda,

Eu ca o floare ofilită
privesc toate aceste minuni

Și martie aproape verde aproape
amiază aprinsă de duminică
martie fără taine
se năuci în zid.



Ideea

Și toate lucrurile din juru-mi
strâng precedențe pentru a fi.
Călduț verde luciul zilelor
se-ntunecă, fin le presară,
cu insecte și păsări se-agită și scânteiază.
Totul e îmbelșugat și devastat,
totul, obscur, triumfă și se închină.
Și pentru tine, limbaj al meu, lucește
și trece, prin șleampăt somn
prin greșeli și deliruri
prin lenevii adânci de neatins,
ce te-au alcătuit corupt și absolut.
Și tu luciu al meu atât de zgârcit
în celule mentale, nimb însingurat
de strigăte și gânduri
neprevăzute și veșnice.
Și vlăguitul palpit al fructelor
și al pădurilor și al mătăsii și al
falnicelor plete ale Dianei,
al fericitului prea dulcelui ei sex,
și, oțetită și vioaie, arsura
care în unghii se infiltrează și în sălbăticiuni
gata să rănească,
și nicicând tăcută nicicând liniștită inima,
totul e bogat și pierdut
mort și răscolitor
însă în lumina
în vana mea limpezime de idee.



Persoana întâi

– Eu – în necontenite freamăte – eu – risipit
și prezent: nicicând
sosește ceasul tău,
nicicând nu sună cerul adevăratei tale nașteri.
Însă tu izvorăști prin răbdătoare
păduri, prin luminoase abisuri,
prin sori deschiși ca niște vii ventuze,
tu mereu umilit adulmeci
îndărătnic asuprești
ființa istovită
ori dezlănțuit în arderi.
Pe sticlă
veșnic obscur
scapă paște din răscolitul păr
își face loc primăvara și dispare.
Tu gâfâind chinuit și întrerupt
acum, acum și mereu,
nesătul și plictisit cucerindu-mă.
Acum și mereu? Însă doar cu un dar
de umbră, doar cu o idee
m-atingi ori vârtej în care curg
opintelile grețoase, hăul
alungându-mi din inimă. Și-acolo în sticlă
paște și mai și arțăgosul licăr se-afundă
și nesfârșitul verde al ploilor.
Cu motorul bâțâie
drumul și noroiul, crește
orgasmul, eu cresc eu mă prăbușesc.
Voi trăi din tine cât să domine
grandoarea ta peste a mea
deja scrumit sens,
atât cât în alte terori tu reînsuflețești
în alte zădărnicii.

Vechea casă a lui Andrea Zanzotto din Pieve di Soligo (Treviso)

Traducere de George Popescu
(nr. 12, decembrie 2019, anul IX)