Un poem pentru o artă poetică. Andrea Zanzotto în ediţie bilingvă

„Pentru a ilustra rafinamentul la care a împins Andrea Zanzotto arta poetică, pornind de la lecturile marilor Dante, Novalis, Leopardi, Hoderlin, trecând, apoi, prin confruntarea frugală pro domo sua, cum însuşi pare a recunoaşte, propunem o probă de virtuozitate punând faţă în faţă poemul cu titlul Ligonàs, în variantă italiană şi în română. Este nu doar un exemplu de cum poate fi tratată poezia la sfârşitul mileniului al doilea, ci şi de sentimentul acela ascuns ce vizează chiar destinul acesteia în lumina actualului strigăt holderlinian: Wo zu Dichter in druftiger Zeit?...” (George Popescu).

În imagine, marea casă-han Ligonàs din Soligo, în locurile de origine ale poetului.


Ligonàs

I

Quell'intimo splendore
di “c'era una volta” e che
da dirupati anni mi resta diviso
.................

Stillicidi in colline stradine e giardini
e anche là nel mistero che s'addensa ai Palù
che dagli oblò di Ligonàs s'indovinano -
ed è, tutto, colmo calice di nivale dolcezza
di nivale attitudine ad appianare, sanare,
è-in-sé-e-per-sé di neve involata, di soli involati -
Sole, ma timido per geli, ma quasi supplicante
tregue almeno di poche ore, deh!
ore pur sempre d'etra purissimo, ah!
e neve augurata, ma solo di tocco in tocco,
tatti, contatti, feste, agguati placati -
appena sopravvivente
ma ben decisa a tutto
sopportare per esistere qui e rifigurare, adeguare,
verde e polveri e voci di altre ragioni...
E ogni sole e neve, punto di sole o neve
va per beatamente allacciare gli estremi di foco-luce e
di gelo negato-negante, li allaccia per solo un dito
e poi per dita e fiati e fiati e baci e baci
E anche le più avverse potenze nel destino comune
si fanno carezze e nozze e illimiti titillii
fanno corona di gioia-lutto-iddii:
qui il dirupo del '29, del '54, del '63 megainverni
ed altri dirupi di neve-sole di sommi-inverni
si colmano, si ritrovano in seconda fila;
e i bambini in slittino
si lasciano andare appunto di dirupo in dirupo
da dirupi alti tre dita o alti tre millenni
e tutto è bambino in tintinno con loro, indenni
tra gloriuscole-ombra già al primo pomeriggio...
       Fatate dimenticanze già tentano e ritentano,
       magici sottozero
       decine di sottozero, terribili eppure
       dolcemente ridenti, irrisivi fino all'indaco al turchino
       preparano le irte, irsute d'addiacci, nottate
       che si danno la voce di campo in campo, di annate in annate.



II

No, tu non mi hai mai tradito, [paesaggio]
su te ho
riversato tutto ciò che tu
infinito assente, infinito accoglimento
non puoi avere: il nero del fato/nuvola
avversa o della colpa, del gorgo implosivo.
Tu che stemperi in quinte/silenzi indifferenti
e pur tanto attinenti, dirimenti
l'idea stessa di trauma -
tu restio all'ultima umana
cupidità di disgregazione e torsione
tu forse ormai scheletro con pochi brandelli
ma che un raggio di sole basta a far rinvenire,
continui a darmi famiglia
       con le tue famiglie di colori
       e d'ombre quete ma
       pur mosse-da-quiete,
       tu dài, distribuisci con dolcezza
       e con lene distrazione il bene
       dell'identità, dell'"io", che perenne-
       mente poi torna, tessendo
       infinite autoconciliazioni: da te, per te, in te.
       . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Tu mal noto, sempre a te davanti come stralucido schermo,
o dietro sfogliato in milioni di fogli,
mai camminato
quanto pur si desidera, da ben prima del nascere:
       ma perché
       furiosa-dispotica-inane
       l'ombra del disamore
       della disidentificazione
       s'imporrebbe qui nei giri, strati e
       salti, nelle tue dolci tane?
Ma no. Con frementi tormente di petali di meli
e di ciliegi con rapide rapide nubi di petali e baci
       tu mi hai ieri, ieri? accarezzato?
       Gremite assenze, ombre grementi alle spalle
       di quanto fu e sarà,
       petali petali amatamente dissolti
       nelle alte dilavate erbe - e laggiù tra i meli
       stralunati presagi di sera...
       In petali, piogge pure, lune sottili
       dacci secondo i nostri meriti
       pochi ma come immensi,
       dà che solo in mitezza per te mi pensi
       e in reciproco scambio di sonni amori e sensi
       da questa gran casa LIGONÀS
       dalle sue finestrelle-occhi all'orlo del nulla
       io ti individui per sempre e in te mi assuma.



III

Luce raggiunta infine, raggiungibile in
ogni sua più riposta volontà
di astrarsi e separarsi - ma inducendo
       e producendo il creabile
Eppure è come priva di consistenze
tanto è limpida e dilavata
tanto è soccorrevole e conosciuta
tanto è felicemente sconosciuta

Luce che è pur sempre da indagare
e che si fa amare così a perdifiato
ma anche con calma divina
come bambina o sorella
E c'è presa, in lei, di inutili e pur sagge
forze che sublime-mente
vengono sperperate ed anche risparmiate -
equilibrio e risparmio in forre e piagge
e pure vento di innumerabili prospettive
e ciò che chiama a rincorrere, a
voglie di inseguimenti - e ora
ora - dalle finestrelle sempre fervideliete
       di Ligonàs
s'involve e cede, brevissima spuma
ultima dei giorni della e poi stella
dell'ineguagliabile golfo di nadir
trasfuso da sogni e notti onir
       oniriche, effuso alluso.
Vagare e sopore
ma che trabocchi inavvertitamente,
orienti il niente e sei pur sempre in fase
di ristorare da ogni
dubbioso esito da ogni
       remora da ogni dispersa frase.
Così che par che tutto
in collinari accenni resi
pulviscolo di mirabilia
somigli a quanto si assottiglia
d'orizzonti, così che sia fonte
di molto più che sé, prati da sé
figliantisi col verde del frumento
nel refolo d'un accento.
E una fogliola che cadendo, sola,
nel lontanissimo
di un centro senza senso, in un dove
       eccentrico nel suo stare,
ad ogni cosa fornisce prove:
luce in sé intenta a sfidarsi a sfidare.


Nota
Ligonàs: grande casa-osteria in aperta campagna. Il toponimo, di origine incerta, figurava sulla facciata. Nel tempo scomparve e ora è stato ripristinato.

 

Ligonàs

I

Acea splendoare intimă
a lui “a fost o dată” şi care
din prăpăstioşii ani îndoită-mi rămâne
..................................................

Picurări pe coline străduţe şi grădini
şi acolo în misterul îndesat în acele Palù
ce din uitarea lui Ligonàs se bănuiesc –
şi totu-i plin potir de-nzăpezită dulceaţă
de gest înzăpezit să limpezească, să vindece,
e-în-sine-şi-pentru-sine de nea învelită, de sori înveliţi –
Soare, însă blând pentru geruri şi rugător aproape
armistiţii de câteva ceasuri, mde!
ceasuri totuşi de văzduh străpur, ah!
şi zăpadă dorită, dar numai din dangăt în dangăt,
pipăieli, atingeri, sărbători, pânde liniştite –
supravieţuitoare abia
însă prea decisă orice
să suporte spre-a exista aici şi a însăila, adecva,
verde şi pulberi şi glasuri de alte raţiuni...
Şi orice soare şi zăpadă, punct de soare sau zăpadă
ajunge pentru ca preafericit să lege extremele de foc-lumină şi
de ger negat-negator, le leagă pe un singur deget
şi apoi pe degete şi răsuflări şi răsuflări şi sărutări şi sărutări
Şi chiar cele mai duşmance puteri ale sorţii comune
devin mângâieri şi nunţi şi nemărginiri gâdâleli
coroană fac de bucurie-doliu-dumnezei:
aici alunecările din mega-ierni lui ’29, ’54, ’63
şi alte alunecări de zăpadă-soare de supreme-zăpezi
se potolesc, se regăsesc pe rândul al doilea;
şi copiii în săniuţă
se lasă purtaţi din alunecare-n alunecare
de la alunecări înalte de trei degete sau înalte de trei milenii
şi totul e copil în clincheteli cu ei, neatinşi
printre gloriuţe-umbră deja pe la-nceputul după-amiezii...
vrăjite uitări ispitesc şi tot ispitesc,
magice sub-zero
zeci de sub-zero, îngrozitoare şi totuşi
dulci-râzătoare, batjocorite până la liliachiu la turcoaz
pregătesc ţepoasele, asprele înţărcuite nopţi

II

Nu, tu nicicând nu m-ai trădat, [peisaj]
peste tine am
revărsat tot ceea ce tu
nesfârşit absent, nesfârşită întâmpinare
nu poţi avea: negrul zeului / nor
duşman ori al vinei, al ţâşnirii lăuntrice.
Tu ce stingi în culise / tăceri indiferente
şi totuşi legate de tine, anulări
ale ideii înseşi de traumă –
tu încăpăţânat la ultima omenească
foame de dezagregare şi torsiune
tu poate de-acum schelet cu puţine fâşii
dar pe care o rază de soare le readuce la viaţă,
continui să-mi dai familie
cu familiile tale de culori
şi de umbre tăcute însă
totuşi mişcări-de-tăceri,
tu dai, distribui cu dulceaţă
şi cu uşoară distracţie binele
identităţii, al “eu”-lui, ce apu-
rurea revine apoi, ţesând
infinite auto-împăcări: de la tine, pentru tine, în tine.
.......................................................................

Tu rău famat, mereu la tine dinainte asemeni unui prea lucitor ecran,
ori în spate desfrunzit în milioane de foi,
nicicând umblat
oricât s-ar dori, cu mult înainte de naştere:
însă de ce
arţăgoasa-despotica-nemiloasa
umbră a neiubirii
a dez-identificării
s-ar impune aici în ocoluri, straturi şi
salturi, în dulcile tale vizuini?
Păi, nu. Cu fremătătoare tulburări de petale de meri
şi de cireşi cu repezi repezi nourări de petale şi sărutări
tu m-ai ieri, ieri? mângâiat?
Ticsite Absenţe, pe umeri apăsătoare umbre
a ce-a fost şi va fi,
petale petale drăgăstos desfăcute
pe-naltele erodatele ierburi– şi-acolo jos printre merii
îngroziţi preziceri de seară.
În petale, ploi totuşi, luni firave
ne dărui după merit
puţini dar cât de imenşi,
dă ceea ce numai în blândeţea pentru tine îmi doreşti
şi în reciproc schimb de somnuri iubiri şi simţuri
din această mare casă LIGONÀS
de la ale sale ferestrele-ochi pe marginea nimicului
eu te identific pentru totdeauna şi în tine mă strecor.

III

Lumină în sfârşit ajunsă, de ajuns în
oricare tainică voinţă a sa
de se abstrage şi separa – însă inducând
şi producând de-creatul
Şi totuşi e ca şi lipsită de consistenţe
cu cât mai limpede şi-ndepărtată
cu cât e mai ţâşnitoare şi mai cunoscută
cu atât mai fericit necunoscută

Lumină ce totuşi de cercetat rămâne
şi care c-o ultimă suflare iubirii se dăruie
însă şi cu un calm divin
ca o fetiţă ori ca o surioară
Şi-o prindere în ea rămâne, de inutile şi totuşi înţelepte
forţe ce-n mod sublim
sunt irosite şi cumpătate –
echilibru şi cumpătare în scorburi şi plăgi
şi totuşi vânt de nesfârşite perspective
şi asta invită la urmărire, la
dorinţi de urmărire – iar acum
acum – de la ferestruicile mereu bosumflate
de la Logonàs
se-nvolbură şi cade, prea iute spumă
ultimă a zilelor ale şi apoi steaua
nepreţuitului golf de nadir
înecat de vise şi nopţi onir
onirice, revărsat aluziv.
Hoinăreală şi damf
însă ce revărsări pe neaşteptate,
înclini nimicul şi totuşi mereu eşti în faza
de a reclădi din orice
piedică din orice pierdută frază.
Aşa că pare că totul
în deluroase semne făcute
pulbere de uimire
pe-atât se asemuieşte pe cât se subţiază
în orizonturi, astfel că izvor ar fi
cu mult peste sine, pajişti de la sine
înfrunzite cu verdele cerealei
în rafala unui accent.
E o frunză care, căzând, singură,
în depărtarea
unui centru fără sens, într-un undeva
excentric în starea sa,
oricărui lucru îi oferă dovezi:
lumină în sine pornită să se sfideze să sfideze.

Notă
Ligonàs: mare casă-han la drumul mare. Toponimul, de origine incertă, figura pe faţadă. Cu timpul a dispărut şi acum a fost (prin unele locuri) restaurat.



Traducere de George Popescu
(nr. 1, ianuarie 2012, anul II)