În traducere românească, poemul „Berenice și cosița ei de stele” de Angelo Manitta

Poet, prozator, critic literar, editor, traducător, președinte al Academiei Internaționale Il Convivio și fondator al revistei cu același nume, mentor al mai multor proiecte culturale de rezonanță internațională, Angelo Manitta a contribuit, de-a lungul timpului, în mod notabil, la lărgirea orizonturilor culturale italo-române, manifestând implicit o mare deschidere față de promovarea dialogului intercultural.
Volumul Big Bang. Canto del villaggio globale (Il Convivio Editore, 2018, prefaţă de Ugo Piscopo), compus din nu mai puțin de 108 cânturi ce se întind pe câteva sute de pagini, este o lucrare de mare complexitate ce reflectă nu doar o forță de creație impresionantă, ci și o manieră originală de a transpune în versuri, pe de-o parte, temele fundamentale care definesc istoria umanității, iar pe de altă parte, rolurile și sensurile ființei umane în interiorul acestei istorii. Parcurgerea graduală a conținutului operei ne conduce gândul, inevitabil, înspre una dintre metaforele îndelung dezbătute în filosofia antichității grecești, și anume aceea a lumii ca teatru (theatrum mundi). Astfel, cu fiecare dintre cele 108 cânturi, cititorul este invitat să pășească într-un cerc al revelației, înțeles (și) ca spațiu care permite conștientizarea faptului că una dintre legile care guvernează universul este cea a ciclicității – în esență, doar măștile se schimbă, piesa este aceeași. Inerenta provocare a individului rămâne, desigur, aceea de a ridica propriul văl al iluziei, de a depăși pragul conștiinței divizate.
Dincolo de perspectivele din care poate fi analizată, respectiv înțeleasă, opera (medi- tație filosofică asupra valorilor universale, călătorie inițiatică înspre centrul ființei, metaforă a trezirii etc.), aceasta ne dezvăluie o latură pregnantă a creatorului său, și anume aceea de Ermit-păstrător al unora dintre cele mai semnificative povești cuprinse în tezaurul identitar al lumii, povești în care polarități precum spiritul și materia, arhaicul și noul, haosul și ordinea, interiorul și exteriorul, sacrul și profanul etc. se întrepătrund în cele mai neașteptate moduri cu putință.

Calitatea autorului de veritabil explorator al inconștientului colectiv o întâlnim și în poemul Berenice și cosița ei de stele (cântul 79 al volumului Big Bang) tradus în limba română de Iulia Zenovia Rolle. «Poarta» de (re)conectare la memoria ancestrală pe care ne-o deschide de data aceasta Ermitul ia forma unei vechi povești prin care ne este înfățișată o naștere mai puțin obișnuită, și anume aceea a constelației Cosița Berenicei. Această experiență fiind una profund arhetipală, ne reamintește preocuparea ființei umane de a construi punți între lumi, de a aduce, prin mijloace de natură simbolică, cerul înstelat mai aproape.
Despre legământul reginei Egiptului, Berenice, și despre ofranda pe care aceasta o oferă zeiței Venus cu gândul de a obține întoarcerea în siguranță a soțului său, Ptolomeu al III-lea, din expediția militară împotriva Siriei, ne istorisește, încă din timpuri imemoriale, și poetul grec Calimah (305 î.Hr. - 240 î.Hr.) într-un poem ce va fi mai târziu tradus și adaptat în limba latină de către Catul. Poemul profesorului Manitta este însă unul minuțios reconstruit, îmbogățit atât la nivelul formei, cât și al conținuturilor, preluarea acestui „veșmânt mitologic” devenind, după cum afirma autorul însuși, un pretext ideal care i-a facilitat punerea în scenă a unei întregi țesături de teme literare eterne precum: iubirea, familia, frumusețea, intrigile politice, loialitatea, cinismul, tristețea, spiritul de sacrificiu etc.  

Călătoria Berenicei (personificare a Ariadnei) în diferite bucle ale unui labirint sinuos (căsătoria cu Ptolomeu, plecarea regelui, legământul, așteptarea, jertfa, dispariția cosiței etc.), bucle ce pot fi ele însele considerate părți mai mult sau mai puțin strălucitoare ale unei constelații mentale, este una de o densitate emoțională remarcabilă, fiind redată printr-un limbaj poetic expresiv, sublimat, care amplifică sensurile, care fascinează în egală măsură prin subtilitate și suplețe, oferind totodată un cadru  consistent pentru manifestarea funcției de oglindă a scrierii. Recurgerea la timpul prezent în scopul conturării personajelor și situațiilor arhetipale nu pare un act aleatoriu, ci exprimă mai degrabă o intenție de așezare a cititorului în energia lui hic et nunc, intenție care nu face decât să accentueze intensitatea cântului întrucât permite experimentarea stării de martor al conștiinței umane în procesul ei permanent de mișcare, în efortul ei de a lărgi spațiul corespondențelor dintre cer și pământ. Căci ce altceva pot să ascundă aceste proiecții pe care pământenii le fac la nesfârșit asupra boltei cerești, dacă nu o aspirație tainică de a atenua granițele (iluzorii, de altfel) dintre individual și universal, de a fi, în mod conștient, una cu Anima Mundi?
Să răspundem, așadar, cu toată deschiderea acestei invitații a Poetului de a asculta cânturile universului, de a purta măștile eternității, pentru a putea, în cele  din urmă, să ne oferim darul renașterii în unitatea înstelată de dincolo de jocul de umbre.

Klaudia Muntean

Berenice își consacră părul

În lacrimi, buclele blondului
păr sunt tăiate de surori
prin legământ. Nu sunt lăsate să cadă,
ci sunt primite de mâini delicate,

valuri ale mării răscolite
de furtuni interioare, de simțuri
de dragoste care speră în întoarceri
pasionale. Numerosul cortegiu

de tinere fecioare aprinde
făclii de amor. Lungi
teorii de sunete și de cântece
trezesc zeii adormiți.

Focurile aprinse iluminează
noaptea. Pașii lor răsună
în cer. Albe coloane
de fum susțin Olimpul.

O șuviță de păr aurie
închide mistice rămășițe
de ceafă blondă, așezată
cu fața spre lumină, pe prag

divin de lacrimă pe care
însăși noua zeiță a pus-o
pe marmură neprihănită, cu roz
de răsărit, ce se pierde în rugăciune.




Conon descoperă cosița

«Niciun muritor nu a furat
cosița reginei, niciun
hoț n-a întinat memoria
Berenicei. Nimeni n-a blestemat

altarul de piatră, sacrilegă
manta de promisiuni de dragoste.
Nimeni n-a blestemat zeița
care umple nopțile de plăceri.

Cosița Berenicei au
dorit-o zeii diafani
ai cerului: a coborât calul
înaripat, sacrul zburător,

și a furat cosița de stele,
a aranjat lumina în teorii
de străluciri orbitoare, în eterne promisiuni
de mirese care jură credință.

Iată, acolo este cosița reginei
noastre care ne protejează de sus
destinele, este lumină
eternă de parfumuri divine».

(nr. 12, decembrie 2021, anul XI)