Antonia Pozzi, un caz singular al poeziei italiene moderne. Antologie inedită (prima parte)

Recuperată, în câteva rânduri (întâia culegere din creațiile sale lirice avea să apară în 1939, la un an de la sinuciderea autoarei, apoi alta, în 1941, de prestigioasa editură milaneză Mondadori (din care o variantă în română apare aproape concomitent la Iași, la o minusculă editură, Frize, prin grija italienistului uitat Mihail Chirnoagă), Antonia Pozzi a redevenit, în ultimul deceniu, încă un caz singular al poeziei italiene moderne.
Îndrăgostită de profesorul său de greacă în liceu, Antonio Maria Cervi, relație care, prin intervenția brutală a tatălui ei, avocatul Roberto Pozzi, se destramă procurându-i depresia care va contribui la sinucidere.
Așa cum o descriu biografii din acești ultimi ani, Antonia a lăsat un jurnal și un mare număr de scrisori în care se pot observa multele sale interese culturale, era pasionată de fotografie, făcea lungi excursii cu bicicleta, proiecta un roman istoric, cunoștea germana, franceza și engleza, călătorea, în Italia, dar și în Franța, Austria, Germania și Anglia. Locul ei favorit a rămas însă Pasturo, la poalele munților Grigne, unde își păstra biblioteca și studia într-o cameră strâmtă, dar pe care o omagiază într-o poezie și unde va fi înmormântată, conform dorinței testamentare din scrisoarea către părinți găsită asupra ei după momentul sinuciderii prin somnifere. Din pudoare, familia neagă circumstanța considerată scandaloasă a sinuciderii, substituind-o cu o pneumonie.

Așadar, Antonia Pozzi încă un caz particular al unei literaturi, cea italiană, care n-a dus lipsă de ele. Și nu doar. Prin destin – născută la Milano în 1912 și decedată prin sinucidere în 1938, la doar 26 de ani – ea avea să intre în percepția celei mai exigente critici literare din Peninsulă, în familia altor mari spirite, nu doar poetice, cum e cazul gânditorului triestin Carlo Michelstaedter, (sinucis la numai 23 ani), dar mai ales al unei Ingeborg Bachmann, Marina Țvetaeva, Sylvia Plath sau Virginia Woolf. Ca să nu mai amintim de Dino Campana (cu un lung final existențial în ospiciu) ori de Cesare Pavese, al cărui sfârșit, sinucigaș și acesta, într-o cameră de hotel torinez, survine la vârsta maturității existențiale și literare.
În această perspectivă, un critic și un poet de altitudinea lui Tiziano Salari, autor printre altele și al cărții în descendență heideggeriană, Essere e abitare / „A ființa și a locui”, într-un eseu consacrat Antoniei Pozzi cu titlul Le parole estreme, ipotiza, citându-l pe James Hilman, că există destine care pentru vreun motiv antamat încă de la început în codul sufletului lor au înscris în propria-le viață sinuciderea, prin care poate fi citită retrospectiv experiența lor existențială și mai ales opera lor, căreia sinuciderea îi imprimă un sens definitiv. Și el continuă, tot pe urmele lui Heidegger (din Ființă și neant), că, întrucât act voluntar, solicitând deci o anumită predispoziție, nu ar exista „sfârșit, în viața unui om – de nu cumva nebunia – prin care se pot culege toate firele unei opere și ale unei vieți”. De aici pornind, același autor consideră, a propos de scriitură, că „nu se pot atinge acele cuvinte extreme dacă nu cu răscumpărarea unei tăceri întinse”.     
O copilărie fericită, așadar, cea a Antoniei Pozzi: departe de insidiile cotidianului, cu părinți afectuoși și atenți la formarea ei umană și culturală, cu pregătire instructivă acasă, în particular, apoi la cele mai performante instituții școlare și academice, liceul „Manzoni”, cu colegi ce se vor remarca cu timpul, apoi la Universitate, într-o generație de excepție, în rândul căreia se numărau nume de prim plan al post-montalienilor și post-croceenilor (Vittorio Sereni, Enzo Paci, Dino Formaggio, Remo Cantoni, Giancarlo Vigorelli, Guido Morselli etc., cu toții sub îndrumarea prestigioasă și modelizantă a marelui estetician Antonio Banfi.
Cu toții erau tutelați și animați de noile experiențe ale anilor `30 în cultura europeană, precum fenomenologia și existențialismul, cu suport în creațiile unor noi repere, de la Flaubert (Antonia Pozzi își va susține licența cu o teză despre acesta), la Kafka, de la Dostoievski remodelat aperceptiv la Thomas Mann, Joyce ori T. S. Eliot. Cu mulți dintre colegii ei, poeta avea să păstreze o constantă prietenie conservată, acum, într-un voluminos dosar epistolar. Miza acestei orientări de gândire se instituia sub egida unei filosofii de tonalitate rațională și critică, dar deopotrivă una a vieții, a experienței, a culturii care să ilumineze trama istoriei și să pregătească un umanism energetic și credincios, așa cum nota unul dintre protagoniștii grupului.
Însă tocmai în fața acestei mize Antonia își înfruntă destinul eminamente dilematic, oscilând între disperarea existențială și înțelegerea critică a acesteia. Și care rămâne nevindecată. Și, cum se va întâmpla, netămăduită.
Începând să scrie din anii copilăriei târzii ori ai primei adolescențe, Antonia Pozzi își va subsuma de o manieră la fel de singulară ca și destinul ei actul poetic (facerea, ca poiein) în opțiunea ambivalentă pentru Cuvânt, în semnificația sa originară de logos, și prezența sa în lume, prin raportare și auto-proiectare într-un univers restituit, din diversitatea sa de necuprins, auctorial prin activarea actantului liric. Două sunt probele incontestabile ale acestei opțiuni: titlul, numai în aparență insignifiant, ca să nu spunem banal, id est Cuvinte / Parole, și preponderența pronumelui personal „eu”, marcă tocmai a acelui actant liric care gestionează vizionar toate raporturile dintre interioritate (intimitate) și exterior (lumea, peisajul, cosmosul...). O stare impenitentă de conflictualitate între actul poetic, autoimpus, și viața supusă unei vulnerabilități, „nenumite” niciodată fățiș, ci sugerată în fluiditatea ei contrariantă.
O poezie a simțurilor, înălțate la demnitatea unei esențialități, tocmai prin vraja Cuvântului activat purificator. Iar faptul că actul său purificator nu acoperă, nu identifică – ci doar intersectează ici-colo – tămăduirea ce rămâne, subiacent, o țintă, la rându-i nespusă, ci subversiv asumată dincolo de pliurile denotative ale cuvintelor, potențează lirismul la dimensiunea unei poetici unice. Și, așa cum anticipam, cu totul singulare în marea poezie universală, de la Safo până la ultimul poet douămiist.
Nu-i nicio exagerare în aceste omologări atributive. Mărturie stau restituirile recente ale operei sale (cele câteva sute de poeme, scrisorile și însemnările diaristice din bogatul material în manuscris) marcând repoziționarea autoarei în rândul celor mai răsunătoare nume ale liricii italiene și universale de către critică și, deopotrivă, de către public: în Italia, ca și în Franța ori în Germania, și în alte idiomuri și culturi în care a poposit în acești ultimi ani.
Că așa stau lucrurile, se adaugă și alte probe, unele încă și mai convingătoare, așa cum se întâmplă cu filmul regizoarei Marina Spada, cu titlul Poezie tu ce mă privești (Poesia che mi guardi), prezentat în premieră la Festivalul de la Venezia, în 2009, antologia quasi-totală a scrierilor sale în îngrijirea celor două responsabile ale Arhivei Antonia Pozzi din localitatea Pasturo ori albumul fotografic Antonia Pozzi, în ediția Ancora, Milano, 2007, și îngrijită de L. Pellegatta și O. Dino.
O poezie a cărei vrajă nu s-a stins, ci se actualizează necondiționat sub ochii cititorului de azi – și de mâine – prin acuitatea stilistică a scriiturii căreia directețea discursivă, acel plan dialogic între un EU și un TU, ultimul oscilând între un ens indefinibil, peisaje (munții supuși interpelării, casa de vacanță, pomii, câmpul, tufișurile etc. și, firește, Poezia însăși) și un Sine convivial.
În paginile sale de jurnal și în scrisori, sunt numeroase raportările la arta poetică și la relația acesteia cu destinul uman: poezia – notează ea – are această sarcină sublimă: de a incumba toată durerea ce ne spumegă și ne sare în suflet și a o liniști, de a o transfigura în supremul calm al artei, așa cum țâșnesc râurile în vastitatea cerească a mării.
Premonitiv ori nu – augustiniana asumare a existenței întru sfârșit – poezia Antoniei Pozzi abundă de viziuni numai aparent „funebre”, căci, așa cum cititorul se poate edifica evaluând atent nuanțele poeziei de mai jos, datând din anul premergător gestului suicidal, registrul grav, dramatic în forma sa sugestivă, trece prin tonalitatea unei resemnări ce nu diluează, ci potențează sensul unei vitalități neînvinse.

Opera

Toate operele sale au văzut lumina tiparului în postumitate:

- Parole, Milano, Mondadori, 1939, 91 poezii, urmate de ediția a doua, în 1943, cu 157 poezii, 1948, și cea, cu 176 poezii, din 1964, cu prefața lui Eugenio Montale.
- La vita sognata ed altre poesie inedite, Milano, Scheiwiller, a cura di Alessandra Cenni e Onorina Dino, 1986.
- Diari, introduzione di Alessandra Cenni a cura di A. Cenni și o. Dino, Milano, Scheiwiller, 1988.
- L`età della parole è finita, con prefazione di A. Cenni, Lettere (1925-1938). Milano, Archinto, 1989.
- Parole, con prefazione di Alessandra Cenni, a cura di A. Cenni e O. Dino, Milano, Garzanti, 1989 e 2001.
- Pozzi e Sereni. La giovinezza che non trova scampo, a cura di Alessandra Cenni, Milano, Viennepierre, 1998.
- Poesia, mi confesso con te. Ultime poesie inedite (1929-1933), a cura di Onorona Dino, Viennepierre, 2004.
Diari e altri scritti, nuova edizione a cura di Onorina Dino, note ai testi e postfazione di Matteo M. Vecchio, Milano, Viennepierre, 2008.
-Tutte le opere, a cura di Alessandra Cenni, Milano, Garzanti, 2009.

Sursa noastră pentru această antologie selectivă este volumul Parole, antologie îngrijită de Alessandra Cenni și Onorina Dino, ediția a doua adăugită, Milano, Grazanti, 1998.

Se le mie parole potessero
essere offerte a qualcuno
questa pagina
porterebbe il tuo nome.

Traducere:

De-ar putea cuvintele mele
să fie oferite cuiva
pagina aceasta
ar purta numele tău.

Post-scriptum deMaria Corti
„... spiritul său te făcea să te gândești la acele plante de munte ce pot să se întindă doar la marginile râpelor, la capătul hăurilor. Era o hipersensibilă, cu o dulce neliniște creativă, dar totodată o femeie cu caracter puternic și cu o admirabilă inteligență filosofică; a fost poate pradă inocentă unei paranoice cenzuri paterne asupra vieții și poeziei. Neîndoielnic s-a aflat în criză cu sumbra ambianță religioasă familială. Tărâmul lombard atât de iubit, natura cu plante și râuri o consola firește mai mult decât semenii săi”.

Amurg mohorât

Soarele
cuibărit în poala muntelui
cu putere
răpitoare
părea un ochi uluit de portocaliu
încruntat
de raze cu lame prea vii
sub o sprânceană mâhnită
cu nori livizi.

Ofertă unui mormânt

Lui A. M. C.

Din înalt mi-ai arătat,
puțin în afara alunecării de case,
un adaos negru de chiparoși
săgetați prin azur
ocrotind
marmorele albe ale cimitirului.
M-am gândit la un mormânt
pe care nu l-am mai văzut 
și mi s-a părut
că depun acolo în acea clipă,
cu tremurată inimă la atingeri de mâini,
un viu buchet
de garoafe roșii.

Un alt popas

Lui L. B.

Sprijină-mi capul pe umeri:
ca să te mângâi cu un gest ușor,
ca și cum mâna mea ar acompania
un lung, invizibil fir de tors.
Nu doar pe capul tău: pe orice frunte
pe care răpusă de năpastă și-oboseală
coboară aceste oarbe-ale mele mângâieri,
ca toamna frunze veștejite 
într-o băltoacă cerul reflectând.

De dimineață, la țară, am intrat,
după atâta iarnă, în camera de studiu.
Era un miros aproape sufocant:
miros de ziduri vechi; m-a lovit
ca melodiile ce ni ne aprind
în inimă nostalgicele-amintiri.
Știi: pe acel mic divan atât am plâns
când am aflat că nu mai reveneai.
Iar azi, la ușă, sufletu-mi de atunci
s-a strâns; am retrăit o clipă
întregul meu trecut.
Mi se părea că m-arătam
pe o terasă strâmtă și privind,
sub mine, o nesfârșită forfotă,
înecată în gol și în azur.
Un tremur lent m-a prins
și-am ieșit: afară, sub portic,
era o rândunică ce s-a speriat
și-a triluit atâta de puternic
că iute un salt prostesc avut-am.

Pe când mă aflam în casa
mamei mele, în mijlocul pajiștii, îmi amintesc
că aveam o fereastră care privea
spre câmpuri: în fund, stăvilar pădureț
tăinuia Ticino și, mai în fund,
se afla o fâșie obscură de coline.
Pe atunci nu văzusem marea
decât o singură dată, însă păstram despre ea
un aspru dor de îndrăgostită.
Spre seară țintuiam zarea;
îmi închideam puțin ochii; mângâiam
împrejurimile și culorile printre pleoape:
iar fâșia colinelor se întindea,
tremurătoare, albastră: și-mi apărea marea
și îmi plăcea, mai mult decât cea adevărată.

Zădărnicie

Îmi amintesc o după-amiază de septembrie,
pe Montello. Eu, copilă încă,
cu o șepcuță firavă și o înțepătură
de la nebune alergări sus la genunchi.
Tata, ghemuit într-un ungher
săpat într-o ridicătură de teren,
îmi arăta printr-o crăpătură
Piave și colinele; îmi vorbea
despre război, despre sine, despre soldații săi.
În umbră, iarba înghețată și subțiată
îmi atingea pulpele: sub pământ,
rădăcinile sugeau poate încă
vreun picur de sânge. Eu însă ardeam
de dorința de a sări afară,
în zelosul soare, spre a culege
un pumnuleț de dude
dintr-un tufiș.

Desprindere

Plecată, tu,
Făr-a cerși cuvântul
ce-n inimă-l păstram și n-ai știut să-l spui.
În golul ușii, sărutul nostru
(ușor, că tu abia de te pudraseși)
aproape despicat în două de un mare licăr
de lumină, ce venea de pe scări.
Și eu rămasă
lung timp la masă-mi, în fața
unui vechi portret al mamei,
oglindind direct în sticlă
ochii-mi febrili, ofiliți.

Miros de fân

Cine știe de unde ajunge
acest miros de fân:
are greutatea unei aripi
ce-ajunge de foarte departe.
Se istovește, se năpustește
spre mine, c-un insalubru abandon,
ca adierea unei făpturi
ce nu-și mai știe drumul.
Toate lacrimile acestui neștiut și repezit umblet
tremură în sufletu-mi impur,
ca țârâitul răgușit al greierul, în grădină,
ce roade obscura singurătate.

(Milano, 1 iunie 1929)




Zăcere

Acum suava nimicire
de a înota pe spate,
cu soarele pe față
- creierul pătruns de roșu
oblic pe pleoapele-nchise –.
Astă-seară, pe pat, în aceeași poziție,
candoarea delirând
că beau,
cu largile pupile,
sufletul alb al nopții.

Pace

Ascultă:
cât de aproape clopotele sunt!
Uite: plopii, pe șosea, se-ntins
sunetul să le îmbrățișeze. Fiece bătaie
e o adâncă mângâiere, o moale
manta de pace, din noapte
coborâtă să-nvăluie casa și viața mea.
Fiece lucru, în jur, e mare și umbros
ca toate amintirile copilăriei.
Dă-mi mâna: știu cât a durut,
sub brațul meu, mâna ta. Dă-mi-o.
Astă-seară buzele nu-mi ard.
Să bântuim așa: drumul e lung.
Citesc printr-un mare semn viitorul
ca pe foaia ce-mi stă sub ochi:
pe urmă, viziunea cade brusc
în bezna neștiutului, precum această
albă pagină ce se rupe, curată,
pe postavu-nchis al biroului.
Dar vino: să bântuim: nici neștiutul
nu mă-nspăimântă, de-ți sunt aproape.
Tu mă faci bună și albă ca un copil
ce spune rugăciuni și-adoarme.

(Carnisio, 3 iulie 1929)




Filosofie

Nu-mi mai găsesc cartea de filosofie.
Trăgeam în cărucior
un puișor de opt luni – lucrușor blând, saliva, mic surâs -.
Ceea ce-mi îngreuna mâinile l-am aruncat.

Frățiorul acelui copilaș,
la doi ani, a căzut într-un cazan cu apă fierbinte:
în patruzeci și patru de ore a murit, în chinuri.
Popa e sigur că a devenit un îngeraș.

Mama sa n-a voit să meargă la cimitir
spre a vedea unde l-au îngropat.
Pentru cetățeni, doliul e un lux demodat:
mama sa nu se îmbracă-n negru.
Însă când această micuță creatură,
cu mânecuțe, îi pișcă fața,
ea își găsește străvechiu-i surâs?
și găsește doar un râs ascuns – un biet râs în surdină.

Azi, de la o femeie, am auzit
că mama aceea, la biserică, nu mai merge.
Astă-seară nu pot studia,
fiindcă am rătăci cartea de filosofie.

(Carnisio, 7 iulie 1929)

Antologie, traducere și introducere de George Popescu
(nr. 10, octombrie 2020, anul X)